stranger things have happened

Vă amintiţi click-ul perfect? Atât de natural încât nu necesită cuvinte pentru a fi explicat, nu necesită nici măcar reglări de pupilă. Există însă o midriază psihologică, o dilatare a pupilei reflexă. Un click crâncen ca un cârcel pe creier, un fel de bombă neuronală care distruge bariere. Cam aşa e când întâlneşti potenţialul perfect, setul de cromozomi perfecţi. Marius (să-i spunem aşa, că e la îndemână iar un Cătălin ar fi plagiat eminescian) probabil a fost lovit de aceleaşi trăiri, dar fiind bărbat şi imatur, de obicei, exteriorizările sunt restrânse la interjecţii întrerupte de tăceri.

Eu, Maria, (Cătălina) mă hotărâsem să particip, în culmea adolescentismului meu târziu la un festival rock care convenabil se desfăşura în urbea natală. Cinci zile şi cinci nopţi de muzică, zbierături, bere, jocuri, caniculă şi dans. Suna perfect. Împreună cu prietenii m-am pomenit în mijlocul activităţilor cu sufletul la gură cercetând toate scenele, praful, pletoşii, bocancii şi busturile goale, „Irişii” care ameninţau şi atunci să moară şi nu se ţin de cuvânt. Dar sigur, strategia funcţiona, lumea potopea la concertul lor deşi întârziaseră nesimţit timp de patru ore. Jazz, blues, Luma amară. Pe Marius l-am cunoscut absolut întâmplător, prin sora lui, pe care o întâlnisem la o tabără de creaţie (termen mult prea pretenţios pentru adunarea de studenţi la drept şi câțiva închipuiţi creatori, câte un organizator de la drept pe cap de creator, căci trebuiam linşi pe creştet altfel nu mergeam drept). Matilda (să-i spunem surorii lui. De ce numele ăsta? Că începe tot cu M.) era o fiinţă foarte blândă şi prietenoasă, aşa că atunci când mi-a spus că vine la festivalul rock cu fratele ei şi câţiva prieteni, mi-am imaginat că fratele e doi pe doi, mai mare şi mai copt la minte. Mda..

Fratele avea plete, ghiozdan în spate şi un soi de privire midriatică sau nu mai vedeam eu bine. Cert e că primul impuls la întâlnirea cu Marius a fost să mă aşez vizavi de el la masă şi să râd. Aşa cred că se dezvoltă momentele magice, în momentul în care doi râd şi restul se înspăimântă. Marius nu se putea opri din vorbit, eu nu mă puteam opri din râs, restul lumii se uita în gol. Ulterior am aflat, de la o prietenă de-a lui prezentă atunci, că Marius nu-i adresase atâtea cuvinte câte îmi adresase mie atunci, în întreaga ei viaţă. Sigur, detaliile acestea le-am aflat mai târziu... Mult mai târziu. Undeva după momentul în care stăteam toţi cocoţaţi pe vârful unei dune de pământ (doline le spune ăstora create de om, nu?), şi ne etalam vârsta şi cunoştinţele, ca un fel de etichetă socială. Ţin minte spatele cald al lui Marius lipit de al meu. Sau mai înainte, aşteptând-o pe Matilda şi prietena ei Mirela (ha!), să se schimbe în cort, cum între corturi, toate cele 2000 ungureşti, între „bozmeg” şi „igen”, noi timizi, neatingându-ne, sub o pătură priveam cerul. Nu era lumină pe o rază de cinci sute de metri. Toţi se împiedicau de sforile de fixare ale corturilor bozmeg! Îmi zicea ceva de carul mare şi-mi amintesc că era o discuţie absolut cretină, dar că nici într-un milion de gânduri anterioare nu-mi imaginasem că va fi atât de plăcut să privesc cu un necunoscut stelele de iulie. Matilda şi Mirela au apărut la un moment dat şi a trebuit să ştergem tot cerul. Şi, hm, da, ce vă spuneam, detaliile ulteriore pe care le-am aflat numai după seara în care stăteam toţi spate în spate, în stea, privind viermuiala de dedesubt, de oameni beţi, de Gyuri, Istvan şi Gheorghe care reuşeau să se înjure fiecare în limba celuilalt. Anul 2, la drept spune Matilda, anul 2 la telecomunicaţii spune Mirela, nu mă aşteptam, anul 3, la medicină zic şi eu realizând că-s cea mai în vârstă, anul 3 la calculatoare mă salvează un altul (Mircea) şi clasa a 12-a, Mihai Emiescu zice Marius provocându-mi un shut down violent. Ha... Da? cîţi ani ai?... 17. Haaaa... 17. Mă ridic, căci mă sprijineam aşa de tandră şi pedofilă de spatele lui din oase în formare. A 12-a... Genial. Ok... Știţi, eu trebuie să plec. Şi nici n-ar fi fost un aşa mare dezastru dacă în zilele următoare nu aş fi continuat să mă întâlnesc cu ei, în gară, la plecare nu m-aş fi gândit privindu-i picioarele între plăcile dezmembrate ale peronului că probabil de asta sunt făcute gările, să te desprinzi romantic de imposibilităţi.

Marius mă privea intens, cu un soi de curiozitate. Nebun. Dar atunci nu ştiam cât de nebun. Nici n-aveam idee. Şi nici n-aveam idee că în momentul în care le-am dat sandwich-urile alea vechi de două zile mă vor suna să-mi mulţumească din Războieni, unde singuri în noapte, îşi auzeau doar fălcile molfăind.

Şi n-ar fi fost nicio tragedie. Trecusem de la un fost prieten care mă surclasa cu şapte ani ca să mă atragă incoerent un puşti, un mucos, un minor de 17 ani. Şi-am trimis informaţia undeva în fundul creierilor (cine nu recunoaşte că-l are n-o să ştie niciodată de unde i se-mput ideile) şi am uitat, am făcut însă mult, foarte mult haz din asta. M-am lamentat aiurea prietenilor care au numit-o extravaganţă gratuită şi poate că era.

Până când el m-a căutat. Căci de acolo încolo era din nou un joc. Copilăresc ce e drept. În paralel ameţind un Marc din Bucureşti cu creieri de oţel şi străluciri, dar impotent funcţional, iubiţional. Nu era nimic, nu-l iubeam, îmi exersam neuronii. Marius nu era însă deloc exersat, era de un natural strigător, mai trântea şi câte o greşeală gramaticală de zguduiam internetul de draci. Da, căci amorul de messenger e superficial şi doar de vreo trei zeci de feluri, câte emoticon-uri.

Am continuat aşa, undeva între platonic şi ";))" că aşa îi stă bine oricărei afinităţi. Imposibilităţi egale cu posibilități. Când la vreo două luni am hotărât să-mi vizitez nişte rude, şi mă întreb şi azi dacă subconştient mă duceam să am o aventură, o puşticoşenie în urma căreia să-mi rămână un surâs în colţul buzei şi priviri fugare spre stânga. Între timp împlinise 18 ani ceea ce mă umplea de... Nimic. Nu mă consideram adult, doar cu trei ani mai mare. O babă perversă. Odată ajunsă în Iaşi m-a năucit. Şi nu neapărat prin prezenţa mirifică, ah, aţi cunoscut barbaţi care trebuie doar să privească ca să arunci la gunoi orice fel de îndoială şi să-ţi cumperi bureţi să le ştergi orice fel de eroare, greşeală de fabricare, totul în jurul acelei priviri perfecte. Marius nu era aşa. Marius era doar, prin definiţie, un Făt-Frumos în faşă. Un mugure de bărbat programat oarecum genetic să iasă întreg, să iasă gata înţelept şi destrăbălător de frumos, ca să nimicească chiar şi din faşă orice încercare de disecare a lui, obiect iubit (ce urât am spus, obiectificarea lui Făt-Frumos). Dar exagerez, ca orice femeie care încă nu cunoaşte un bărbat, sau fată, un băiat. Lucrul frapant în personalitatea empatică a lui Marius (termen rar asociat cu personalitatea masculină) e că el şi Matilda m-au dus direct acasă, la ei, la mama lor. Ok...

Marius e din Iaşi, şi numele lui original vă spun că nu e Ştefan şi mama lui nu e cea a lui Ştefan cel Mare, deci când ne-a deschis ușa, din şifoniere n-au năvălit rubedenii camuflate să atace turcul. A fost simpatică, m-a servit cu halva. Şi cred că undeva, atunci s-a întâmplat ceva. Am început să-mi imaginez, să visez că Marius chiar există conform viselor alienate feminine. În zilele următoare l-am privit atât de insistent încât cred ca i-am adâncit baza nasului, căci am încercat să-l privesc în ochi însă de la oboseală cred că ochii mi se încrucişau aiurea. Am ieşit în fiecare seară, de fiecare dată în alt bar, cu alt specific dar cam aceeaşi trăsătură de distracţie şi voie bună până când Marius a cedat psihic privirilor mele şi m-a întrebat vrei să te sărut? Asta în momentul în care l-am oprit în mijlocul drumului la ora unsprezece noaptea, în drum spre casă şi m-am holbat probabil sălbatic la el până când în loc să mă sărute s-a gândit să mă întrebe. Mucos. A, n-am zis că în antecedente, o fostă iubită îl acuza că e un sărutător înfiorător (da, n-am spus, nu merge cu fişa de Făt-Frumos, dar ce contează?) Şi cred că eu i-am zis da!.... gândindu-mă „chicken” și am repetat apoi până s-a liniștit, nu contează.... Nu contează... Nu contează cum. Stop cadru.

Cam aşa ne-am rezumat apoi relaţia. Cu nu contează încep de fapt relaţiile adevărate, căci nu contează cum eşti, nu contează unde stai, nu contează distanţa, nu contează vârsta, nu contează viitorul, nu contează cum mă săruţi, nu contează că ţi-e frică, nu contează că ţi-am cunoscut mama, nu contează decât că acum tu mă săruţi. Punct.

Ulterior raţiunea şi-a recăpătat vigoarea, reîntors în lumea reală te cam plezneşti. Şi Iaşiul a rămas o aventură care a urmat să se estompeze, să decedeze programat între alte entităţi care atentau la viaţa mea, la fărâme de trăire. Doar că uneori, lucrurile nu merg aşa cum sunt planificate, pentru că atunci, când nu contează are drepturi, lucrurile care contează cu adevărat ies la suprafaţă. La o lună, două, de la nebunia moldovenească, între examene şi tăceri, raţiunea mea şi-a intrat în rolul de călău. Însă Marius a avut altă părere. În momentul în care am ridicat securea, proiectul s-a dus naibii cu câteva cuvinte dacă vrem amândoi n-are cum să moară, it takes two to dance. Şi din faşă a ieşit un picior păros de Ştefan care izbind subteranele internetului mi-a zis, of course, în engleză get back here! Ok. Ok... N-a fost aşa, a fost mult mai storcător de lacrimi şi surprinzător, cum o minte de 18 ani ştie să lupte pentru iubire într-un mod în care nicio altă minte cunoscută de mine nu a ştiut vreodată. Inteligenţă emoţională? Hotărâre sufletească în lipsa unei disperări nu mai întâlnisem. El făcea ceea ce eu nu reuşisem de fapt niciodată, să rişte totul şi să câştige. Pentru că în cererea lui nu stătea nicio umbră de îndoială, dar nicio urmă de bravadă, nicio umbră de disimulare. Intimitatea lui se căsca deschisă, braţe invizibile, străjeri de tăcere au făcut ca de atunci încolo să nu mă îndoiesc nici eu. Dedicarea lui a fost un act nebun, însă fără nebunie. Cine poate rezista atunci când un astfel de dar te izbeşte dintr-un necunoscut.

În anii care au urmat, distanţa a fost aceeaşi, însă n-a contat, tensiunile au crescut, personalităţile ni s-au desprins în straturi şi îndrăznesc să spun că suntem la începutul cepei... Oarecum, ea creşte generată de noi, şi noi straturi ne redefinesc. Aş putea spune că nu e perfect, la fel, că eu sunt mizerabilă, ades laşă şi a naibii, imprevizibilă, că el ar fi putut lucra în orice serviciu de informaţii, căci curiozitatea lui nu are limite iar modul în care şi-o exercită nu are limite de discreţie. Mă întreabă din Iaşi unde e volumul de poezii dăruit şi probabil că ştie mai bine decât voi şti eu vreodată pe care raft îl găsesc, în biblioteca mea. Sau dacă e în bibliotecă măcar. Undeva, între nenumăratele mele stafii şi desconsideraţii ale sorţii, căci spre deosebire de el sunt o împiedicată în simboluri şi în general am învăţat, înainte să-l cunosc, să trăiesc cu o geană întoarsă în spate şi multe altele în ochi, aşa că poate niciodată n-am povestit cu adevărat realitatea, ci ceea ce vedeam atunci. Aş putea spune că atunci când i-am spus că iubesc un altul, mi-a zis să mă gândesc şi să aleg în aşa fel încât să trăiesc cu conştiinţa împăcată și a dispărut din peisaj. Doar acest gând al lui m-a făcut din nou să-l iubesc. Cum poți să nu iubeşti lipsa unei disperări? Sau disperarea aceasta atât de mută încât ar fi imposibil să-ţi atârne de umeri. Când găseşti un asemenea om trebuie să te gândeşti că şi-a piedut în carnea lui un arhanghel măcar un deget. Căci probabil Dumnezeu după ce l-a făcut pe Adam a trecut restul sarcinilor îngerilor şi ei mai fac greşeli.

Aş vrea să cred că iubirea aceasta nu s-a întâmplat ca în filme, şi că filmele mint. Că o iubire ca aceasta se găseşte numai din întâmplare şi că nu e cu sorţi, cu destine, ci e o greşeală. Că n-apare la televizor, ciudat că apare pe internet. Ciudat că timpul o lasă intactă, ciudat că distanţa e o constantă neinteresantă şi ciudat că atâta înţelepciune nu se poate aduna mai des în creştetul unui om. Dar ce-ar fi dac-am avea toți arhangheli neglijenţi?

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Martie 1, 2011 la 4:33pm
multumesc, savin :)
Comentariu publicat de Filip Savin pe Martie 1, 2011 la 4:05pm
Mi-a placut, interesant. Scrii tare bine, Roxana. Si cu inteligenta, felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor