N-am plâns de mult la un film. Până azi. Film realist, despre familie, m-am smiorcăit vreo 15 minute. Au folosit trucuri sensibilizatoare: personajul pricipal nu îşi îngăduie să plângă, deci privitorul plânge cu sughiţuri ca să compenseze. Sunt sensibiloasă şi obosită. Ieri am început practica la chirurgie. Am avut norocul de a fi luată în primire de o asistentă cu sentimente. Nu că n-ar avea… Asistentele, spre deosebire de medici, mai au sentimente umane, nu foarte ascuţite, dar există. Am văzut doar doi medici veniţi în vizite: tineri. Numele mari, mamuţii, nu cred că mai ştiu să schimbe o pungă cu urină. Între saloane şi sala de operaţii e o breşă. Mi-a luat ceva până am realizat ce se întâmplă şi până am realizat că toţi credeau că sunt de la colegiul de asistente, deci m-au pus să fac treburi pentru un izbitor IQ de 50. Nu strică, mai înveţi cum să faci cocoloaşe de vată, cum împătureşti o faşă, cum să o tai, cum nu funcţionează foarfeca, cum să faci economie la leucoplast, ce e raţuşca şi cum se ţine ca să urinezi din pat, de ce miroase la septici, unde e farmacia, cine-i sora şefă (“nu ştii??” “!?!”), ce se întâmplă cu biletele de trimitere, cum faci o injecţie. Injecţiile erau scopul meu, asta şi o mare de luat tensiuni. Primulului om înţepat de mine i-am dăruit apoi o brânzoaică, a fost un moş de 85 de ani, un pic surd, uscăţiv şi emotiv. Mi-a şi zâmbit după injecţie. Dacă eşti frumuşică, faci injecţii imperceptile. Sunt nemaipomenită, cum pun mâna pe-un bărbat îl anesteziez, numai zâmbete şi voie bună, săracii. Operaţii de patruzeci de centimetri, tuburi coborând pe trei căi din ei şi totuşi, zâmbesc după injecţie. Dar asta n-are nimic cu presupusa mea frumuseţe, pentru că ei au nevoie doar să ştie că există, că-i vedem şi sunt importanţi. O întrebare face cât zece calmante. Nu mi-aş dori să ajung vreodată într-un pat de spital. E un mediu rece şi cred că e aşa peste tot, nu doar la chirurgie. Se leagă prietenii între oameni, asta e poarta de salvare, pentru că altfel e o vânzoleală fără sfârşit, asistentele nici nu pot fi învinuite de lipsă de umanitate, sunt prea puţine la numărul pacienţilor.

De dimineaţă îi iau tensiunea unui domn proaspăt operat. Îl întreb de sănătate, îi admir fermoarul de pe abdomen, îşi revenise năuc după anestezie, fericit, voios, simpatic. La două ore mă întorc pentru o nouă tensiune: e palid, respiră groi şi e foarte transpirat, o transpiraţie rece. Îl doare operaţia, e dezorientat, cu tensiunea prăbuşită. Mă gândesc că nu ştiu s-o iau eu, că-mi onorez IQ-ul de 50, deci trimit asistenta, căreia el îi spusese deja că îi e rău. Asistenta, după ce mă ia la palme de ce intervin, într-un sfârşit se duce: tensiune foarte mică, la două minute, domnul e pe targă spre sala de operaţii, iar medicul strigă la mine de ce-am spus cu voce tare că pacientul nu e bine. Soţia lui şi fiul rod capătul patului, deci înghit pioasă muştruluiala. Apoi mai dau o tură sănătoasă de luat tensiuni, bătrânei şi proteze încântate şi mi se întoarce pe dos stomacul simţind mirosul mâncării, aduse pentru bolnavi, amestecându-se cu mirosul fetid de pe secţie.

Pe scările spitalului căutând-o pe Puşa, toată lumea ştie cine e Puşa doar eu nu, acostez un brancardier. Îi zâmbesc frumos, că se poartă şi mă instruieşte cum să mă echipez ca să intru în sala de operaţii. De cum intru, sunt din nou luată de gât pentru că am atins cu halatul instrumente sterile. Noroc cu masca, n-o să mă recunoască pe coridoare să mă ia de păr. Părăsesc sala în şuturi şi intru într-o alta, unde operaţia e pe sfârşite, se curăţă bolnavul. Mă uit lung la masa cu intrumente sterile, mă plasez la un metru de ea şi-o privesc cu respect. Pe masa de operaţie, un abdomen desfăcut, trei doctori în jur, toţi tineri, deci niciunul din numele mari. Alţi studenţi veniţi în practică mi-au spus că întrebau şi li se explica ce se întâmplă, eu însă mă fac mică la acel stimat un metru, deschid ochii şi nu zic nici pâs. Medicii discută între ei ca la o şuetă. La un moment dat se observă plantarea mea în sală fără scop şi sunt băgată în seamă. “Domnişoara cine e? N-am mai văzut-o pe aici.” Îmi spune unul dintre medici. “Sunt în practică” “A.. Ce an?” “3..” “Acum terminat?” “Nu, trec în 3”… “Eh… ce vremuri în anul 2…” râde pentru sine, între timp celălalt medic se întoarce ţintit la mine: “A! Tu eşti fata de pe secţie!” “Da…” El mă păruise, lucru ce îl reia de la a doua replică “Nu te superi, nu?” Nu…. “Trebuie să înveţi” „Da…” Ca o diversiune de la greşelile mele multiple şi repetabile, fac doi paşi spre stânga, gravitând în jurul mesei cu instrumente sterile şi ajung undeva la capul bolnavului. Era domnul cu tensiunea. Un mic şoc. Personajul principal nu-şi permite să plângă, deci privitorul plânge cu sughiţuri ca să compenseze. M-aş plezni peste frunte. Sigur că era el, doar acelaşi medic l-a luat din salon, pe targă. Dar nu, nu mă pleznesc peste frunte pentru că sigur aş dărâma ceva, împinge, rupe, desfiinţa şi cum am mască, nu se vede că-s drăguţă, nu mă iartă nimeni. Aparatele oricum nu merg, nu se ştie tensiunea bolnavului, perfuzia nu funcţionează, pacientul a pierdut mult sânge, motivul pentru care era acum pe masă, redeschis, e hemoragia internă. Perfuzia şchioapătă, deci tensiunea nu poate fi restabilită, şefa asistentă de sală (Puşa!!) înjură birjăreşte lângă perfuzie şi nimeni nu se miră. De nimic. Fac un pas în spate, medicul mă urmăreşte, ce vrea? Fac încă un pas, cu domnul de pe masă râdeam acum două ore, ar putea muri chiar acum, pe masă, deja mă vedeam la înmormântarea lui, plângând cu suspine domoale lângă soţia ce-a făcut un preinfarct pentru că eu în salon i-am spus “e rău!”. Doctorul încă mă priveşte, nu deranjat, altcumva, asistenta înjură de-mi duduie urechea internă, gata, plec din sală, ce face? Operează sau flirtează cu mine? Caut din ochi uşa, găsesc un culoar, mă mai uit o dată la faţa domnului de pe masă şi ies, “dă-l în pizda mă-sii azi şi mâine, fute-l-aş să-l fut…” încet şi sacadat asistenta suduie stativul de perfuzii. Dumnezeu cu el!

Sigur, de acolo am venit acasă, să citesc Cărtărescu, ehe… Cărtărescu, drame existenţiale, cum ar arăta oare Cărtărescu sub anestezie. Sufletească.
Ar dispărea de pe masă.
N-ar mai fi.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iunie 8, 2010 la 7:44pm
categoric, simțurile de care te temi tu că se vor toci, nu se tocesc, dacă ai ghinionul să le ai.. Problema e cum și cât poți îmbina de-a lungul timpului compasiunea cu neutralitatea profesională în așa fel încât, definitoriu, să rămâi OM în continuare. DESIGUR,într-un spital înregistrezi la un moment dat, mai ales dacă ești o fire mai sensibilă ,o mare presiune asupra ta a dramelor omenești și ca să poți rezista, fiecare se defulează în felul său.Ai surprins bine că mulți înjură sau vorbesc porno. Un duș rece la urgențe, cu oameni sfârtecați și ești deja pe linia de plutire , vindecat doar aparent de obiceiul nesănătos de-a te implica emoțional. O similitudine e cu a scrie fără să arăți că te implici cumva, în maniera EU SUNT ALTCINEVA.
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Iunie 5, 2010 la 5:28am
Ion, dar in acei 24 de ani, te-a deranjat atat de mult? nu ti s-au tocit simturile? multumesc de aprecieri si urari, Filip :)
Comentariu publicat de Filip Savin pe Iunie 2, 2010 la 4:16pm
Speram sa nu-mi mai amintesc atmosfera asta, dar tu ai umor si mi-am revenit. Ce coincidenta, eu chiar cunosc o asistenta Pusa... e mai domoala decat a ta, dar poti sa stii, poate si ea injura birjareste. Felicitari, succes in ambele cariere: si de medic, si de scriitor.
Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iunie 2, 2010 la 9:56am
un realism atins cu mult har încât chiar mi-am re-amintit mirosul inconfundabil de spital și de drame omenești bine insonorizate cu comprese sterile și indiferență.... profesională. Eu am suportat 24 de ani dar încă nu pot să umblu acolo...
Comentariu publicat de stroescu florina pe Mai 25, 2010 la 5:11pm
Am citit tot ce ai scris. Si imi place tot ce ai scris. Ai un fan. Apuca-te de roman pentru ca un exemplar ti se va vinde cu siguranta.
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Mai 25, 2010 la 8:31am
:)) multumesc
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Mai 25, 2010 la 7:51am
De unde, n-am nimic. :)) deocamdata o gramada de idei.. nu ma pot ocupa acum, sunt cu sesiune, licenta, rezidentiat in noiembrie. intru pe site-uri ca o forma de igiena psihica :))

cand ma apuc, iti arat cu mare drag fragmente :) mai postez, etc.. doar am nevoie de feedback :)
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Mai 25, 2010 la 7:39am
:) nu stiu, Deea... in noiembrie ma apuc de roman, sa vedem cum va iesi, daca iese bine, mi s-a promis ajutor pentru discutii cu Cartea Romaneasca.

Volum de proza scurta? E o intrebare, nu se prea publica din cate stiu eu, dar.. you never know ce ocazii se mai arata. Ma bucur ca-ti place textul.. ca timpul nu-i afecteaza valoarea, nu stiu, atunci scriam multe bucati de jurnal, azi is mai pe fictiune. :)
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Mai 25, 2010 la 3:23am
:) e un text mai vechi dar cred ca autenticul asta al groazei il sustine, oricand l-as citi. multumesc de aprecieri

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor