“Puţini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sunt  martorii, martirii unei epoci.”  

                                     Ernesto Sabato

            1.Cârciuma era aproape goală la ora aia, deşi, în mod normal, te-ai fi gândit că zăpuşeala de afară i-ar fi putut împinge pe mulţi să caute un loc răcoros, unde să poată sta la taifas cu o bere rece în faţă. Dar atunci când a intrat Ciucă, în cârciumă nu erau decât Alde Ofiţerul, Moarcăş Vasile, Gheorghe a lu’ Baieră şi Gagarin. Ciucă îi salută pe toţi, fără a da însă mina cu ei, apoi se aşeză la o masă singur, ceva mai departe de ceilalţi. Probabil intrarea lui întrerupsese o discuţie, căci acum stăteau prostiţi şi se uitau unii la alţii şi nu se puteau hotărî ce să facă. Adică să continue discuţia de acolo de unde o întrerupsese intrarea lui Ciucă, sau să o dea dracu şi să vorbească despre altceva. Asta până când Alde Ofiţerul se întoarse spre Ciucă, că acesta se aşezase undeva, în spatele lui, şi-i spuse cu vocea lui gâjâită:

            -Ce zici că mai faci, bă, Ciucă, bă?

            Răspunsul a venit greu, ca şi când Ciucă ar fi stat mult să se gândească şi, până să apuce să răspundă, l-a întrebat şi Busuioc, din spatele tejghelei, ce vrea să bea.

            -O bere şi mie, că e cald al dracu’, răspunse Ciucă.

            Iar apoi, părând că vorbeşte în continuare cu Busuioc:

            -Ce să fac şi eu? Bine, am venit şi eu să consumez şi eu o bere.

            Auzise, cine ştie pe unde, cuvântul acesta şi-i plăcuse atât de tare, încât îl folosea de fiecare dată când avea ocazia. De fapt, îi plăceau foarte tare toate cuvintele astea ciudate şi, de fiecare dată când auzea unul nou, se forţa să-l memoreze, iar apoi, când era sigur că nu-l mai uită, se ducea la domnul Vasilescu care învăţător la noi în sat şi-l întreba ce înseamnă cuvântul acela. Iar apoi, de fiecare dată când avea ocazia, folosea cuvintele acelea ciudate, cu toate că uneori le uita sensul. Şi, întotdeauna când spunea un cuvânt d-acesta, îl privea intens pe cel cu care vorbea, pentru a vedea pe faţa celuilalt admiraţia pe care o avea el însuşi pentru cei care pot folosi astfel de cuvinte. Aşa că, şi acum, abia când rosti “consumez”, se întoarse spre Alde Ofiţerul şi-l privi intens în ochi, rămânând apoi dezamăgit când nu putu citi nici o schimbare pe faţa celuilalt. Îi privi apoi, pe fugă, şi pe ceilalţi, dar nici ei nu păreau impresionaţi. “Ţi-ai dracu”, îi înjură el în gând, în timp ce-şi cobora din nou privirea spre muşamaua murdară a mesei; “ţi-ai dracu”, îşi repetă el în minte, “nu mai e un om ca lumea în satul ăsta, beţivii dracu’”.

            Busuioc veni alene spre el şi trânti berea pe masă.

            -Ce bere-i asta, bă?

            -Bere, ce dracu să fie? îi răspunse chelnerul puţin enervat. Bere.

            -Bere, bere, că asta văz şi eu, că nu sunt chior, da de care?

            -Bere de bere, bă, îi răspunse Busuioc, de data asta enervat de-a binelea, îndepărtându-se de masă.

            -Bere, bere, continuă Ciucă, fără să ia în seamă iritarea celuilalt şi privind acum spre masa lui Alde Ofiţerul. Da’ de care bere, că n-are etichetă. Că tu zici că e bere de bere, da dacă e altceva şi murim dracu toţi acilea-şa, că am auzit eu de unul…

            -Bă, dacă nu-ţi place, nu bea, îl întrerupse Busuioc şi, ca să-i arate lui Ciucă că s-a enervat, luă un pahar şi-l trânti de tejghea. Iar cioburile care se răspândiră pe jos îi transformară brusc iritarea într-un regret profund. Că uite, din cauza unui tâmpit  al dracu’, a prăpădit el bunătate de pahar, că el nu a vrut decât să-i arate ăstuia că s-a enervat, atât. Şi, uite aşa, un pahar azi, unul mâine, zece lei azi, zece lei mâine, şi asta dacă nu s-ar scumpi şi paharele, o să ajungă să scoată bani din buzunar să cumpere pahare noi. Iar apoi, de data asta trist de tot, cu o voce moale ca şi când le-ar fi povestit ăstora de la masa lui Alde Ofiţerul o poveste tristă:

            -Fi-ra-ra dracu’ de treabă, uite, îi dai unuia ca ăsta să bea, ba încă-i mai dai şi pe datorie şi el face p-al dracu’. Că odată o să le zic eu ăstora: bă, fire-aţi ai dracu’, nu vă mai au de băut. Să vedem ce-o să facă? Unde paştele mă-si o să se mai ducă.

            -Hai, bă, că am zis şi eu numai aşa, ce te superi aşa, încercă s-o mai dreagă Ciucă. “Băgate-aş pe unde te-a scos mă-ta”, termină el fraza în gând, în timp ce ăia de la masa cealaltă terminaseră berile şi mai ceruseră un rând. Mai puţin Gagarin care venise de dimineaţă la cârciumă, iar acum dormea cu capul pe masă. Gagarin avea aproape douăzeci de ani, dar băgase atâta băutură în el în anii ăştia că, dacă s-ar calcula vârsta după cantitatea de alcool pe care-i bagi în tine, apoi el sigur ar trebui să fie un bătrân de şaptezeci, optzeci de ani. Muncea vreo două, trei zile pe unde apuca, şi muncea, nu se ferea de greu, iar apoi venea la cârciumă şi-şi bea toţi banii până cădea sub masă. Iar dimineaţa nu mai avea nici un ban la el. Că lumea zicea că el nu mai opreşte nimic, îi bea pe toţi, ca să nu-i fure ăia de acasă banii. Ăia erau tac-su şi mă-sa care, tot aşa, munceau ce munceau şi dup-aia se puneau pe băut ce câștigaseră. Doar că ăia cumpărau băutura şi beau acasă. Iar când se termina alcoolul, se luau la bătaie şi se băteau până-i dobora oboseala şi cădeau sfârșiți pe jos şi acolo adormeau. Iar dimineaţa, când se trezeau, îl controlau prin buzunare pe ăsta, pe Gagarin, doar, doar i-or mai fi rămas ceva bani, să se mai ducă să ia ceva băutură. În rest, când muncea, Gagarin muncea, nu se juca. Îl puneai la jug, la jug trăgea. Iar numele, da, numele i se trăgea de la faptul că s-a născut cam pe vremea când s-a aflat pe la noi că pe ăla de a ajuns să calce pe Lună îl chema Gagarin, un rus. Aşa că i-au spus şi lui tot aşa, că era atunci o modă să dai la copii nume d-astea, de oameni mari. Iar lui Gagarin tot Gagarin i-a rămas numele şi când s-a aflat, mai apoi, că pe acela de a ajuns pe Lună îl chema altfel, dar tot trebuia să fi fost şi Gagarin ceva, că altfel nu s-ar fi auzit de el, de ajunsese numele lui până la noi.

            -Ei, ce mai spui, Bă Gagarine, ce minciuni ne mai spui azi? îl bătu  Alde Ofiţerul pe spate. Ce poveşti ne mai îndrugi, ai?

            Dar Gagarin dormea cu capul pe masă şi nu-i putea răspunde. Ceilalţi pufniră în râs şi chiar Busuioc zâmbi, deşi nu-i trecuse de tot supărarea.

 

            2.Bătrînul se opri câteva clipe şi-şi alese o ţigară mai puţin scuturată din pachetul cam mototolit de Carpaţi. Băieţelul, să fi avut vreo zece ani, se strâmbă uşurel, să nu-l vadă ăl bătrân. Nu-i plăcea mirosul de tutun, iar fumul  îi dădea o mâncărime ascuţită la ochi. El nu înţelegea mai nimic din povestea bătrânului, erau tot felul de lucruri ciudate în ea, iar cuvintele îi zburau pe lângă urechi fără să priceapă legătura dintre ele. Totuşi, era fascinat de muzica aceea a cuvintelor ce se legau unele de altele şi, în ruptul capului nu l-ar fi întrerupt pe bătrân. În plus, asta devenise o obişnuinţă. De fiecare dată când fugea de acasă şi venea aici, bătrânul îi povestea câte ceva, istorii de demult, despre oameni care au trăit sau încă mai trăiesc, istorii lungi, din care el rareori înţelegea câte ceva. Apoi, dintr-o dată, bătrânul îl întreba dacă nu vrea să joace un tabinet. Băiatul rămânea surprins de fiecare dată, de parcă întrebarea asta ar fi picat atunci pentru prima dată, cu toate că totul părea a fi un ritual ce se repetă la infinit. Poate că avea impresia că întrebarea asta, aşa cum era de furat de muzica cuvintelor poveştii pe care o asculta, întrebarea asta ar fi putut face parte din poveste. Acum însă, bătrânul se pierduse în gânduri şi parcă uitase de el. Abia într-un târziu, scuipând tutunul de pe limbă, începu să povestească:

            -Vezi tu, măi băiatule, că trăia în vremea aia unu de-i zicea Sofronie, da lumea îl poreclise Curdemierlă. Aşa-i rămăsese lui porecla pe care i-o dăduse ăsta, Moarcăş Vasile. Adică Sofronie ăsta de care-ţi zic avea un cur de ziceai că are o coadă de zburătoare în dos. Aşa era de ascuţit. Şi chiar aşa era, că i se crăpau pantalonii când punea şi el curu’ pe un scaun. Ce mai, Curdemierlă i-a rămas porecla şi puţini mai erau ăia care-şi aduceau aminte cum îl cheamă pe el de fapt. În fine, ce vrusei să-ţi spun? A, da. Că ăsta a venit mai pe seară la cârciumă, iar câinele nu l-a lăsat singur şi a intrat după el şi s-a aşezat în spatele lui. Avea ăsta un câine… Lup, ce mai. Lup de-a adevăratelea, lup. Că, să vezi tu, Sofronie, într-o dimineaţă, când s-a trezit el să se ducă la privată şi se ducea des, că avea ceva la băşica udului,cum a ieşit el din casă, zic, ce să vezi? Un lup stătea acolo-şa, în capul scărilor şi-l privea. Sofronie s-a speriat şi s-a închis în casă şi a stat acolo-şa până a doua zi şi cred că s-o fi şi udat pe el, că ţi-am zic că avea ceva la băşica udului. N-a venit nimeni să-l scoată d-acolo până a doua zi, că nu avea cine să vină, că el nu era prieten cu nimeni, iară nevasta o avea fugită la alde Gălbează. Eh, că uitai să-ţi zic, alde Gălbează era porecla pe care oamenii i-o dăduseră lu’ Moarcăş Vasile, da’ îi puteai zice aşa doar când nu era ăsta de faţă, că altfel odată se supăra nebunul şi te trezeai că-ţi dă una cu toporul în cap şi gata. Îi zicea Gălbează, că nu ştiu ce avea acesta, că i se îngălbeneau ochii de ziceai că e moroi, fir-ar  al dracului. Şi, cum îţi spusei, Sofronie era singur, că-l lăsase nevasta care fugise cu Moarcăş ăsta de-ţi zisei. Era poveste veche între oamenii ăştia, poveste veche, nu de ieri de azi, ci de la moşii moşilor lor şi uite că nu se pierdea neam, de parcă o lăsau părinţii cu limbă de moarte pruncilor lor. Că ce era? Totul pornise de la o sfadă între stră-străbunicii lor, nu ştiu cum dracu i-o fi chemat pe ăştia, da să zicem că pe ăsta a lu Moarcăş îl chema Gheorghe, iar pe ălălalt, Ion. Iar Gheorghe nu-l avea bine deloc pe Ion, chit că erau leat. Se luau din orice. Şi trebuia să intervină oamenii ca să-i despartă. Da nici ăialalţi oameni nu-l prea aveau la inimă pe Ion, n-aş şti să-ţi zic acum de ce. Poate era el mai chitros, sau, cine ştie, poate chiar pentru că ăsta făcuse una chiar nefăcută. Adică se luase cu o ţigancă. O luase de nevastă, adică, puiule. Mai rău de atât. El plecase în lume să-şi caute nevastă, de parcă muierile de p-aci nu erau bune pentru el. Şi căutase şi tot căutase şi, vezi bine, altă muiere mai bună decât ţiganca asta cu care se întorsese în sat nu găsise. Aşa că, la nunta lo, n-au venit decât vreo doi, trei, mai mult rude şi nici ălea toate. Da, dup-aia, timpul a trecut, lucrurile s-au mai uitat, că aşa e, omul nu poate să fie supărat mereu. Doar ăsta, Moarcăş, mereu parcă-i tună şi-i fulgeră. În fine, se însurase şi Gheorghe cu o muiere din sat, da’ apoi şi-a băgat iar dracu’ coada. Că s-a făcut că ăstea două au născut cam în aceeaşi vreme, a lu’ Gheorghe întâi şi ailaltă, a lu’ Ion, dup-aia, la vreo câteva zile. Iar când a fost să-i boteze, Gheorghe a căutat multă vreme un nume, că vezi, el vroia un nume mai acătării, nu ca ălelalte, iar când l-a găsit, s-a lăudat în tot satul cu el. Era un nume, nu-l mai ştie nimeni acum, un nume pe care Gheorghe zicea că l-a găsit în Sfânta Scriptură şi că ar fi numele adevărat al lui Dumnezeu. Că Dumnezeu are multe nume, dar el, cică-l găsise pe ăla care le cuprindea pe toate, chit că nu era scris, aşa cum îl ştia el, pe niciuna din paginile Scripturii. În fine, chestia e că, la puţin timp, a aflat că şi Ion vrea să-i dea copilului său tot numele ăsta cu care Gheorghe se lăudase prin tot satul. Asta n-a suportat Gheorghe, s-a dus la Ion şi i-a zis să-i dea alt nume copilului ţigăncii. Da’ ăla n-a vrut neam să renunţe, că erau încăpăţânaţi amândoi. Apoi Gheorghe s-a dus la popa şi l-a rugat să nu-l boteze pe pruncul lui Ion, da nici popa n-a vrut, că nu se putea, nu se cădea să facă una ca asta. Botezul e naşterea noastră întru credinţă. Da’ Gheorghe tot a crezut că a convins măcar pe unul din ei şi, cum ăsta era singurul nume care i se părea lui potrivit pentru pruncul lui, l-a botezat cu numele ăla ciudat, că uite, nici nu mi-l mai amintesc acum. Vezi tu, puiule, vine o vreme când începi să le uiţi pe toate, pe toate. Da’ chestia a fost atunci că şi Ion şi-a botezat pruncul tot cu numele ăsta şi de aici a pornit sfada lor. De la un lucru de nimic, ai să zici, dar aşa încep toate. Un lucru mic creşte, se adună, ca un bulgăre de zăpadă, şi te trezeşti că se prăvale peste tine şi-ţi dărâmă casa, sau viaţa, sau cine mai ştie ce. Aşa a fost şi atunci, Gheorghe nu mai avea ochi să-l privească pe Ion şi nu mai avea linişte tot gândindu-se cum să facă să scape de pruncul ţigăncii, că vezi, zicea el, numai unul din ei putea să poarte adevăratul nume al lui Dumnezeu. Parcă îi luase dracu minţile, ce treabă avea numele lui Dumnezeu în toată povestea asta şi ce avea adică să-l strige şi pe fiul ăleia tot aşa, dar asta gândim noi acum. Atunci însă, ce s-o mai lungesc, într-o iarnă, pe seară, când s-a întors Ion cu ţiganca lui de la lucru, fuseseră să ajute la încărcat şi la descărcat la cazan, că se făcea ţuica atunci, l-au găsit p-ăsta micu pe cuptor. Se făcuse scrum, abia şi-au mai dat seama ăştia că mâna aia de cenuşă de pe plită era plodul lor. Vezi tu, ei legaseră o copaie deasupra cuptorului şi în copaie îl puseseră p-ăsta micu, că se gândiseră ei că să-i fie cald cât sunt ei plecaţi. Da’ vezi, că se putea să se fi bâţâit el acolo-şa, în copaie şi să fi căzut pe plită, doar că Ion îl auzise de mai multe ori pe Gheorghe cum zicea prin sat că o să scape el odată şi odată de pruncul ţigăncii. Aşa că Ion a fost precis că Gheorghe i-a omorât copilul şi asta, zicea el, nu putea să rămână aşa. S-a dus la vrăjitoarea din sat şi i-a dat tot ce a cerut asta ca să facă ceva să moară şi copilul lui Gheorghe. Ce a făcut baba nu ştiu, da’ la puţin timp dup-aia a murit şi pruncul lui Gheorghe. Dar vezi, poate că din toată întâmplarea asta, ăştia doi înţeleseseră ceva, că nu s-au mai sfădit dup-aia, şi toate s-ar fi terminat aşa, iar eu nu aş mai avea acum ce să-ţi povestesc. Dar n-a fost aşa. Că pruncul, ăl de-al doilea al lui Gheorghe, deşi-i tac-su încetase sfada cu Ion, cu ăla de-i făcuse să-i moară întâiul născut, el, ţâncul, nu putea uita o durere de dinainte de naşterea lui. N-aş şti cum să-ţi explic eu una ca asta, că nu e de explicat. Ba mai rău, îl durea toată povestea asta veche, îl durea pe el de parcă el ar fi fost tatăl iar nu fratele pruncului ce se stinsese. Ce vrei, sânge tânăr, se înfierbântă repede... Apoi, când s-a făcut mărişor şi s-a însurat, ba cred că avea şi primul copil deja, l-a prins pe Ion într-o seară şi l-a bătut până n-a mai putut. Apoi l-a lăsat acolo, în praful drumului, aşa cum era, plin de sânge şi cu oasele rupte. Iar Ion n-a mai trăit multă vreme dup-aia, a mai zăcut o vreme la pat, apoi s-a dus. Dar nici feciorul de-al doilea al lui Ion nu s-a lăsat şi a schilodit-o pe nevasta ăluilalt şi a lăsat-o şchioapă. Apoi tot aşa. Că după câte o năpastă d-asta, părinţii se linişteau, îşi îngropau ura în suflet, dar nu mai făptuiau nimic, în schimb, tot necazul şi durerea şi pizma se  transmiteau întregi copiilor lor şi tot aşa, ca un lanţ fără sfârşit. Fiecare generaţie a avut durerea şi fapta ei de ură ce a dus mai departe blestemul ăsta al lor, până atunci, în zilele de care-ţi povestesc. Că urmaşii lor de atunci erau ăştia de-ţi zic, adică Moarcăş Vasile şi Sofronie, ăsta de-ţi spuneam, cu lupul. Vezi tu, puiule, Moarcăş încercase în fel şi chip să-i facă rău lu Sofronie, da’ parcă nu avea spor deloc, parcă ăsta era apărat de ceva, că nu părea să simtă deloc durerea şi nu răspundea neam la ura ăluilalt. Aşa că Moarcăş încerca mereu să-i facă rău, dar degeaba. Iar de bătut, Moarcăş nu avea curajul să-l bată, că ăsta, Sofronie, era mare şi puternic ca un taur. Da altfel, blând şi moale ca un mieluşel. Şi uite că acu, că d-aici am plecat, Moarcăş îi luase şi nevasta, doar doar l-o face p-ăsta să sufere. Că eu am spus mai devreme că ea fugise la el. Da de unde. Ce să ştie o minte de muiere? Ea se luase după Gălbează că i se păruse că e mai tare, că ălălalt, bărbatul ei adică, chiar dacă era mare ca un taur, ţi-am zic că era blând şi cuminte ca un bou d-ăla de-ţi vine să-l mângâi între coarne. Da uite că mă luai cu vorba şi nici nu mai ştiu de unde am plecat. Că se duce dracu’ şi ţinerea de minte la omul ăl bătrân, cum se duc toate când se apropie muierea aia frumoasă cu coasa pe care o târăşte pe pământ în urma ei.

 

(Va urma)

Vizualizări: 46

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de November pe Ianuarie 15, 2013 la 11:48pm

"Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut, care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare".(Ernesto Sabato) Batranul si baiatul...doua generatii...si o poveste tesuta cu talent, despre timpuri apuse si intamplari, unele obisnuite...altele mai putin obisnuite... Astept urmarea.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor