Despre eroi şi martori - partea a doua-

3.

-Facem, taică, un tabinet?

Băiatul tresări, uitându-se cu ochii uimiţi spre bătrân. Se frecă apoi la ochi, de parcă i-ar fi intrat ceva în ei. Abia mai târziu se ridică, căută într-un sertar şi scoase de acolo nişte cărţi de joc foarte uzate. Se aşeză la loc, de partea cealaltă a mesei şi, după ce amestecă bine cărţile, începu să le împartă.

-Uite că mi-am amintit. Îţi ziceam de câinele lui Sofronie. Adică lupul, în fine... Că a stat ăsta în casă până a doua zi de dimineaţă şi s-a uşurat pe el, că ce era să facă, săracul? Iar dimineaţa, dacă a văzut şi a văzut, n-a mai avut ce să facă şi a ieşit din casă şi i-a aruncat lupului o bucată de pâine. Lupul a mâncat-o şi, ce să vezi, a prins a da din coadă ca un câine obişnuit. Sofronie i-a mai aruncat un colcodoş de pâine, iar lupul tot aşa. Dădea mereu din coadă, aşa că a prins ceva curaj Sofronie şi a coborât, iar lupul s-a gudurat pe lângă el, ca un câine, ce mai. Apoi lupul a rămas la Sofronie, şi unde pleca ăsta, lupul după el. Că doar era fiară a pădurii şi nu se temea de nimic. Aşa şi acum, cum îţi zic, a intrat lupul după el în cârciumă şi s-a aşezat în spatele scaunului lui. Iar, mai târziu, a venit şi Gălbează şi s-a aşezat la o masă singur şi asculta la ăialalţi care, atunci când a intrat el, râdeau deja de Sofronie. Îl întrebau ce-i mai face nevasta şi alte d-ăstea şi se prăpădeau de râs.  Iar Sofronie îi privea pe toţi şi rânjea bucuros că era în centrul atenţiei, fir-ar al dracului de bolând. Apoi i-au făcut ăştia o halbă de bere, special pentru el, adică au pus sare şi piper şi alte d-ăstea în ea, ba cred că s-a şi uşurat unul acolo-şa în cana aia de bere. Apoi i-au spus ăstuia, lui Sofronie, să bea că fac ei cinste şi i-au pus halba asta de bere în faţă. Iar Sofronie, ca bolândul, a băut-o până la fund şi dup-aia rânjea la ei şi-i rămăsese ca o mustaţă de spumă deasupra buzei şi ăştia iară aveau de ce râde. Tot aşa au ţinut-o până când, în hărmălaia asta, odată s-a auzit urletul lupului, de-a băgat fiori reci în toţi, de le-a îngheţat râsul pe buze. Vezi tu, ei se obişnuiseră cu lupul care mergea mereu în urma lui Sofronie şi nu le mai era frică, că ce dracu de lup mai era şi ăsta, se gândeau ei, care nu face rău la nimeni şi e întocmai ca un câine. Nu se mai temeau de el. Da acu, urletul fusese ca o ameninţare pentru toţi ăia care erau acolo, că adică o să vadă ei. Iar ei s-au speriat şi au îngheţat toţi, iar liniştea ce se lăsase era grea de o puteai tăia cu custura. Erau toţi ca de piatră şi doar Moarcăş, ăsta care nu participase neam la veselia lor, ci privise doar pe sub sprincenele groase toată bătaia lor de joc faţă de Sofronie, doar el s-a ridicat şi s-a dus drept la masa ăstuia şi s-a oprit la un metru în faţa lui. A stat acolo câteva clipe, fără să zică nimic şi privindu-l cu o ură mare p-ăsta. Apoi a început să strige dintr-o dată, că ce dracu vine la cârciumă cu lupul după el, că oamenii vin acolo-şa ca să bea nu ca să-i sperie unul şi altul cu prostiile lor şi alte d-ăstea striga la el, iar Sofronie se făcuse mic şi privea speriat în jur, crezând c-o să-l apere cineva. Da nu avea de gând nimeni să-l apere, că toţi stăteau ascunşi în spatele halbelor de bere, iar tăcerea asta îl întărâta şi mai mult pe Moarcăş care urla cât putea de aproape se băgase sub masă bietul Curdemierlă. Şi poate s-ar fi lăsat rău atunci, deşi, după toate câte s-au întâmplat dup-aia, răul ăsta ar putea părea chiar bine, oricum un rău cu mult mai mic, aşa ar fi fost dacă n-ar fi strigat odată lupul la el, că du-te, bă, dracu, bă Gălbează, du-te bă dracu, că odată mă ridic la tine şi... Moarcăş a auzit asta, adică lupul vorbind, urlând de fapt către el cu vorbe omeneşti, şi s-a făcut galben la faţă, apoi verde şi a trecut prin toate culorile şi greu, greu de tot a reuşit să iasă din cârciumă şi să fugă pe drum în sus. Da vezi tu, şi ăialalţi care mai erau acolo se înverziseră de frică, dar erau încremeniţi pe scaunele lor şi nu puteau şi ei să fugă deşi asta ar fi vrut. Că aşa o drăcovenie nu se mai pomenise la noi, un lup care să urle cu vorbe omeneşti. Asta până când a început Coşleacără să râdă de i se rupeau fălcile, iar ceilalţi îl priveau şi nu înţelegea neam. Râdea ăsta şi se bâţâia cu scaunul de râs. N-a mai fost nevoie să le explice Coşleacără de ce râde că ei îşi dăduseră seama şi începuseră şi ei să râdă, la început mai mânzeşte, apoi mai tare, bâţâindu-se şi ei pe scaune, cum făcea ăsta.

Apoi bătrânul rămase o vreme privind cărţile de pe masă. Părea că uitase de toate, privea cărţile şi părea că se gândea aiurea, cine ştie la ce. Băiatul aştepta. Aştepta continuarea poveştii, aşa cum aştepta şi continuarea jocului.

-Hai, bunule,  ce faci? Iei de jos, sau dai o carte? nu mai rezistă copilul.

-Ce zici tu, frumosul moşului? A, da. Păi iau, ce să fac. Uite: valet cu as face treişpe şi şapte cu opt tot treişpe. Asta-i.

Iar apoi, zâmbind spre copil:

-Acu poţi să dai şi tu jos, că de luat nu ai ce. Asta-i.

Băiatul dădu o carte pe masă, puţin nemulţumit.

-Şi chiar a vorbit lupul, bunule?

-He, he. Era la noi unu ... anu trecut a murit, săracu, că era bolnav de plămâni. Deh, scuipa sânge. Alifie îi zicea, da pe el lumea îl ştia de Coşleacără, că ăsta era numele lui adevărat. Coşleacără Miai cred. Al dracu om şi ăsta. Numai de pozne se ţinea. Că şi mie... Da ce să-ţi mai povestesc... Ăsta, ce s-o mai lungesc, imita, al dracu, pe oricine voia el şi, în felul ăsta, râdea el de toată lumea, că zicea el că ăialalţi sunt mai proşti decât el. În fine, el vorbise atunci şi nu lupul lu Curdemierlă. Da vezi, îşi făcuse el aşa o voce, că puteai să juri că lupul a urlat la ăla şi l-a dat dracu. Oamenii au râs mult, că nu aveau ei de unde să ştie ce avea să se întâmple de la gluma asta. Poate că ar fi trebuit totuşi să se gândească, că se mai întâmplase aşa, adică de la o glumă a lui Alifie să se pornească o drăcovenie mai mare decât casa, cât pe ce să se omoare oamenii între ei. Mi-am amintit acuma cum a fost cu Tresti şi cu Floricica, cam la vreo doi ani după ce s-au luat. Floricica, asta de-ţi zic, se ţinuse, până se măritase cu Tresti, cu băiatul lui Sufleţei, băiatul ăl mare. Da ai ei au hotărât să o dea după Tresti şi aşa a fost. Şi eu cred că nici ea nu s-a împotrivit prea tare, că Tresti nu era urât deloc, mare ca o matahală, da cu minte puţină, că mai apoi l-a întors Floricica cum a vrut ea. Mieluşel a făcut din el, numa nu-i dădea grăunţe să-i mănânce din palmă. Ei şi Alifie ăsta, ca să-şi râdă de Tresti, venea în fiecare noapte pe la doişpe la gardul lu Tresti şi lua glasul băiatului mai mare al lui Sufleţei, care s-a spânzurat acu vreo patru, cinci ani, nu ştiu de ce, şi începea să cânte, cu vocea ăluilalt, cântece despre muieri necredincioase care în faţă îţi spun că te iubesc şi de fapt cu altul se mărită. Dacă a văzut Tresti aşa, într-o noapte a rămas afară şi l-a aşteptat pe ăsta să-l trăsnească cu toporul în cap, să nu-i mai ardă de cântat la muieri măritate. El credea că pe băiatul lui Sufleţei îl aşteaptă, că adică ăla vine să-i cânte sub fereastră lu nevastă-sa. Pe la doişpe a venit şi Coşleacără şi s-a pus pe cântat. Da ce nu ştia nici unul nici altul e că Floricica, înainte să se bage în casă, dăduse drumul la câine. Că vezi, ea tot aşa credea, că ăla de cântă e ăla al lu Sufleţei şi-i era teamă, săraca, să nu i-l omoare Tresti cu o pălitură de topor şi d-asta dăduse drumul la câine, să-l alunge pe ăsta al lu Sufleţei. Păi da şi câinele stătuse el pe o rână sau ce dracu făcuse şi el până a venit ăsta să cânte, da dup-aia s-a apropiat tiptil, fără să latre. Din partea aialaltă venea Tresti cu o secure d-aia mare. O ascuţise toată ziua. Da când să pălească Tresti cu ea, câinele a sărit şi l-a apucat pe Alifie de bucile curului, iar ăsta a început să strige şi să suduie, da de durere şi de frică, suduia cu vocea lui cea adevărată. Aşa şi-a dat seama şi Tresti că nu era al lu Sufleţei ci Alifie, ăla de imita vocile. Aşa că i-a dat numa un toc de bătaie, să-l ţină minte, iar apoi i-a dat drumul. Da uite că ăsta n-a ţinut minte neam şi uite că acum s-a pomenit strigând la Moarcăş Vasile cu vocea schimbată, ca de lup, că să se ducă dracu şi-i mai zisese ăstuia şi Gălbează. Că de aici a pornit totul. Până să înceapă măscăriciul să râdă şi să-şi dea seama toţi ce s-a întâmplat, Moarcăş plecase deja, fugise de fapt, şi se apucase să spună tuturor că lupul lui Curdemierlă a început să vorbească ca un om. Mai mult, spunea el, lupu-i de fapt dracu ce s-a îmbrăcat în pielea fiarei, un drac chemat şi adus aici de prostia lui Sofronie. Iar oamenii, deh, ca oamenii, l-au crezut. Ba, mai apoi, l-au crezut chiar şi ăia care fuseseră la cârciumă şi care ştiau exact cum stăteau lucrurile şi ştiau că Alifie a vorbit în locul lupului. Ce mai, toţi erau acum precişi că lupul lui Curdemierlă are pe necuratul într-însul. Mai puţin Alifie care nu avea cum să creadă aşa o prostie, dar era foarte mulţumit de fapta lui că, deh, asta era cea mai tare poznă pe care o făcuse. Acum păcălise tot satul. Apoi Moarcăş s-a dus la Sevastiţa, la vrăjitoare, şi i-a spus toate câte se întâmplaseră, dar i le-a spus aşa cum le ştia el. Sevastiţa a zis atunci că s-ar putea aşa să fie, să fie un duh necurat ce s-a abătut asupra satului nostru şi că, dacă e adevărat, multe cazne ne aşteaptă de acum încolo pe toţi. Apoi Moarcăş s-a întors de la vrăjitoare şi s-a pornit să spună la toţi care stăteau să-l asculte că vrăjitoarea i-ar fi spus că există un singur fel în care se poate scăpa de dracul ce se abătuse peste ei. Adică trebuia să împuşte cineva lupul cu un glonte de argint. Numai aşa se termina totul, aşa zicea Moarcăş oamenilor. Oamenii băgau la cap, da nu a zis niciunul că o va şi face. Adică să împuşte lupul. Şi nici dup-aia nu s-a lăudat nimeni cu fapta asta. Că aşa a fost, noaptea s-au auzit nişte urlete de s-au speriat toţi, nişte urlete neomeneşti. Cineva împuşcase în noaptea aia lupul, întocmai cum îi îndemnase Moarcăş. Acum eu nu pot să fiu precis cine, că mai toţi avea flinte pe acasă, chiar dacă niciunul nu le prea folosea. Da ziceau că las să fie acolo, că nu cere de mâncare şi nici nu încurcă pe nimeni. Şi asta a fost. Numai că lupul, pare-se că nu a murit atunci, imediat, de glonţ ci, aşa rănit cum era, a fugit în pădure şi, în fiecare noapte se auzeau de acolo nişte urlete înspăimântătoare, că n-a mai putut nimeni să pună geană pe geană multe nopţi dup-aia. Ei, iar Sofronie, sau, cum îi zicea lumea, Curdemierlă, când şi-a dat el seama ce s-a întâmplat, parc-a murit pe loc. Ai fi putut crede că o să urle, o să suduie, sau chiar că o să sară la careva să-l lovească şi să-l omoare pentru fapta asta. Dar el nu, parcă-i plecase de tot mintea cu pluta, că nu mai vedea nici pe unde merge, parcă era de pe cea lume. Iar la vreo două, trei zile dup-asta a plecat şi el în pădure şi nu s-a mai întors.

Bătrânul făcu o pauză, iar apoi începu să împartă cărţile. Vorbi din nou, după un oftat:

-Ehe..., ce vremuri au fost, taică... Prin ce-am trecut ... Că acu, când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, nu-mi vine să cred că a fost aievea. Ca atunci nu mai fusese niciodată şi nici dup-aia nu s-a mai întâmplat, Doamne fereşte. Ploua toată ziua, de te întrebai de unde mai are cerul atâta ploaie s-o verse peste lume. Iar apele îşi ieşiseră din matcă şi se revărsau peste câmpurile şi gospodăriile oamenilor. A fost prăpăd mare atunci, s-a înecat a lu Ciupitu şi toată familia lu Horobeanu şi nevasta lu Meşină şi Chiva lu Anghelina, cu tot cu copilul pe care-l avea în burtă, şi ăla de-i zicea Damigeană şi Marin a lu Pătru şi Codreanu şi Mihoc a lu State şi încă mulţi alţii de care nu-mi mai aduc acum aminte. Mulţi au murit în casă, că a năvălit apa peste ei şi aşa s-au dus. Restul, care am mai scăpat, ne-am tras mai la marginea pădurii şi am stat acolo, că era mai înalt şi nu ajungeau apele. Am stat acolo până s-a potolit urgia. Nu mai ştiu cât a durat, dar ştiu că nouă ni s-a părut foarte mult. Iar apoi, când ne-am întors la casele noastre şi la ceea ce mai rămăsese din ele, am dat de altă belea, că parcă se legaseră toate necazurile de capul nostru. Că, după urgia apelor, nu mai aveam acum nimic de mâncare, muream cu toţii de foame. Toate le luaseră apele. Vremuri grele, puiule. Da tot femeile s-au gândit la ceva. Nu ştiu cui i-o fi dat în cap întâi ideea asta, da oricum, asta e mai puţin important. Ideea e că au plecat ele în pădure, după ciuperci. Că ziceau ele că trebuie să fie multe, după ploile astea. Şi chiar veneau încărcate, câte două coşuri aduceau fiecare şi ne balonasem de atâtea ciuperci, da era bine că, uite, acum avea cu ce umple maţele şi nu mai sufeream de foame. Numai că, vezi tu, puiule, omului i se urăşte de bine. Aşa e el făcut, oricât de bine i-ar fi, el tot caută altceva şi altceva. Că nimeni nu uitase de Curdemierlă şi de povestea lui şi de fuga lui din sat. Şi nici nu aveau cum să uite. Vezi tu, femeile noastre plecau dimineaţa la pădure, supărate şi mohorâte de necazurile pe care le lăsau în urmă, că apa le luase tot avutul, şi veneau seara bucuroase şi râdeau din orice, parcă toate le-ar fi mers din plin. Că d-aia au intrat oamenii la idei. Da acu, când mă gândesc la toate câte au fost, zic că ar fi putut să fie şi altfel. Adică bărbaţii, neavând ce face toată ziulica, fiindcă de ridicat casele la loc nu-i venea nimănui, că dacă venea iar apa mare şi le lua, aşa că stăteau mai mult degeaba, frământând frunze uscate în palmă, că tutun nu mai era neam şi aşteptând ei să le vină nevestele .... Când stai degeaba şi nu faci nimic .... mintea umblă aiurea, la cai verzi pe pereţi, şi d-asta s-or fi gândit oamenii că nevestele lor se întâlnesc acolo, în pădure, cu ăsta de-i zicea Curdemierlă şi, dup-aia, vin ele fericite acasă. Aşa că au început oamenii să-şi bată nevestele, când veneau de la pădure cu coşurile pline de ciuperci, să recunoască că se întâlnesc cu ăla. Da ele nu şi nu, că ce puteau şi ele să spună, chit că era adevărat sau nu. Bărbaţii erau însă tot mai întărâtaţi şi, dac-au văzut aşa, într-o zi le-au lăsat pe ele acasă şi au plecat ei în pădure în locul lor. S-au întors pe întuneric, plini de noroi şi rupţi de oboseală. Şi, pe deasupra, şi cu coşurile goale. Că nu găsiseră neam ciuperci, chit că bătuseră toată pădurea. Aşa că, de voie, de nevoie, le-au lăsat tot pe ele, pe muieri adică, să plece la pădure. Altădată, au plecat pe furiş după ele, le-au urmărit, să vadă adică de se întâlnesc cu ăla sau ba, da nu ştiu cum s-a făcut că parcă s-a lăsat noaptea dintr-odată şi li s-au rătăcit paşii şi le-au pierdut pe femei. Abia, abia au mai reuşit să ajungă în sat. Iar apoi, obosiţi şi obidiţi, le-au aşteptat pe ele să se întoarcă, iar ele au venit, tot ca de obicei, adică vesele nevoie mare şi cu coşurile pline de ciuperci. Că bărbaţii mestecau şi scrâşneau din dinţi că iar îşi băgase dracu coada în lumea lor cea amărâtă. Apoi, într-o zi, pe la prânz, când erau femeile plecate, s-au strâns toţi bărbaţii din sat acolo unde, înainte de potop fusese cârciuma, şi s-au vorbit toţi, că trebuie să facă ceva, că nu se mai putea, adică ăla, Curdemierlă să se bucure de femeile lor, ca şi cum erau precişi că aşa stăteau lucrurile. Au hotărât atunci să-şi ia flintele şi să plece a două zi în pădure, să plece toţi ca să-l caute. N-a zis niciunul ce nevoie aveau ei de flinte, că fiare nu prea mai erau prin pădure, le gonise şi pe ele apa şi nici de vânat nu prea puteai să te gândeşti că vor vâna, că cei mai mulţi nu mai trăseseră cu flinta încă din armată. Ei nu ziseseră nimic despre flinte fiindcă ştiau toţi că nu pentru vânat le iau. De fapt tot un fel de vânat era, dar de alt fel, adică nu de fiare ale pădurii, căprioare sau porci mistreţi, ci ei pe Sofronie voiau să-l răpună, da niciunul nu voia să spună cu voce tare asta. Şi aşa au făcut. A doua zi şi-au luat flintele, le-au poprit pe femei acasă şi au pornit în pădure la vânătoare. Au răscolit peste tot până l-au găsit. Au dat de el într-un loc de-i zice Curătura, o poiană, lângă un izvor, în mijlocul pădurii. Stătea acolo şi se juca cu trei căţelandri de lup. Nu era foarte schimbat, nici murdar nu era şi neîngrijit, aşa cum se aşteptaseră ei să-l găsească, ci era aproape la fel cum îl ştiau ei când era în sat.  Doar că acum era foarte vesel, aşa cum se juca, fără grijă, cu puii de lup. Oamenii s-au răspândit pe toată marginea poienii, ca să iasă toţi odată dintre copaci şi să nu mai aibă ăsta pe unde să fugă. Da el nu avea neam de gând să fugă. Atunci când i-a văzut a sărit în picioare şi râdea ca un bolând şi arăta cu degetul la căţelandrii ăia ce i se încurcau printre picioare. Abia târziu, când a văzut flintele ce se legănau în mâinile oamenilor, a început el a pricepe ceva. Atunci s-a pornit el să strige: “bă, să nu-i omorâţi, ce aveţi cu ei?”. Că el, săracul, înţelesese că oamenii cu căţelandri lui aveau ceva, iar nu cu el. Apoi oamenii au apucat flintele de ţeavă şi porniseră să-l lovească , iar el, bolândul, nu se potolea neam şi striga la ei să-i lase pe căţelandri în pace. Că eu cred că tocmai d-asta, că urlase el tot timpul aşa, după ce l-au răpus pe el, oamenii au omorât şi puii ăia de lup, iar apoi s-au întors în sat, iar pe el l-au lăsat acolo-şa, în poiana aia de-i zice Curătura, neîngropat şi cu căţelandrii ăia roşii de sânge lângă el.

Se opreşte câteva secunde, iar apoi, cu glas schimbat:

-Iar am câştigat, puiule, vezi?

-Văd, bunule, dar mi-i milă de puii ăia de lup. Cum au putut oamenii să-i omoare, bunule? Cum au putut?

-Aşa cum se omoară, dragule. Oamenii pot face multe grozăvii aşa cum beau apă, sau cum se duc la privată. La fel de uşor, o să vezi când o să mai creşti, puiule. O să vezi.

 

4.

-Hai, taie cărţile. Aşa. Ce-ţi ziceam? Aha, cu ăia de-l omorâseră pe Sofronie în pădure. Aha. Da. Şi ei credeau că gata, s-a terminat. Lucrurile o să se întoarcă iar la locul lor, o să fie iar ca înainte. Da de unde. Sevastiţa, vrăjitoarea, baba Siţa cum i se mai spunea, aia de stătea două case mai la vale de Siminie, ăla care are şareta aia vopsită în verde, ăla de are un copil cu un picior mai scurt, trebuie să-l ştii, da, Sevastiţa ziceam, la vreo câteva zile după ce-a aflat ce se întâmplase în pădure, mare păcat a zis ea că s-a făcut. Mare păcat, a zis ea şi că o să vină acum pedeapsa lui Dumnezeu. Cinci ani, zicea ea, cinci ani de acum încolo, toţi copiii care se vor naşte din pântecele muierilor noastre vor avea cap de lup şi păr pe tot corpul, iar când vor creşte mari o să-şi mănânce părinţii, da nimeni nu a luat-o atunci în serios, şi chiar de ar fi luat-o, ce se mai putea face? Că ce se făcuse era bun făcut şi nimeni nu mai putea drege. Ei, ce să vezi, un pic mai la vale, la vreo lună sau două, aia a lu Chiriment, nevastă-sa, era săraca în luna a opta, da, cum era atunci mult de lucru şi toţi îşi ridicau la loc gospodăriile de le avuseseră înainte de potopul ăl mare, muncea şi ea, ca o femeie în toată puterea, iar nu ca una cu burta la gură şi cu plodu gata să iasă din ea. Şi cum o fi ridicat ea ceva mai greu şi s-o fi forţat, nu ştiu cum a făcut, dar a dat în durerile facerii şi, zor nevoie, trebuia să slobozească pruncul, chiar acolo, chiar atunci. Au chemat-o repede pe Sevastiţa, că asta era şi moaşă şi au avut noroc că au dat repede de ea, că altfel murea femeia cu plodul în ea şi alta nu. S-au canonit mult, dar nu reuşeau neam să-l scoată din burtă, parcă se ţinea cu ghearele şi cu dinţii şi nu voia neam să iasă, iar femeia urla şi se chinuia de se auzea în tot satul. Da până la urmă au reuşit să-l scoată, au reuşit. Atunci s-au îngrozit toţi. Că plodul avea, exact aşa cum zisese Sevastiţa, cap de lup şi păr pe tot corpul. Iar vrăjitoarea, când l-a văzut aşa, l-a ridicat deasupra capului ei şi a prins a-l roti cu mâinile prin aer, spunând mereu vrăji şi descântece şi blesteme de le arunca asupra capului necuratului ce intrase în viaţa lor. Iar apoi, odată l-a trântit de pământ, de i s-a desprins plodului capul cel de lup de trunchiul plin de păr negru şi creţ. După fapta asta, lumea a înţeles că vrăjitoarea a avut dreptate că se vor naşte prunci d-ăştia, cu cap de lup şi s-au îngrozit săracii şi nu mai ştiau ce să facă. Atunci Sevastiţa a adunat toate femeile şi au plecat acolo, la marginea pădurii, acolo unde stătuserăm până cu puţin timp în urmă, după ce trecuse peste noi potopul cel mare. Ea ne-a spus nouă, bărbaţilor, că ele, femeile noastre,  se vor întoarce abia peste cinci ani, când va cădea blestemul. Până atunci, noi, bărbaţii, trebuia să rămânem în sat şi să nu mai vedem muiere. Şi aşa a fost, dar tare greu am mai dus-o, dragule. Să-ţi ştii tu nevasta la doi paşi de loc de tine şi să nu te poţi duce s-o vezi, s-o atingi... Greu tare, da şi frica era mare. Au mai fost unii care n-au mai putut răbda şi se mai întâlneau cu muierile lor pe ascuns, că ziceau că era Sevastiţa acolo, cu ele şi, la o adică, e ea în stare să omoare dihania ce-o să iasă dintre picioarele femeii lor. Da vezi, că nici Sevastiţa nu putea să dreagă chiar tot şi se mai întâmpla să moară câte o muiere înainte să poată da afară dihania cu cap de lup. Aşa a murit nevasta lu Bostan şi soaţa lu Maftei şi Floricica de care parcă-ţi zisei mai înainte şi domnişoara Gheorghiţa şi... Ptiu, drace. Chiar că asta nu ştiu cum o fi rămas grea, că era domnişoară şi era şi cam trecută, da, în fine, ce treabă am eu cum a rămas ea... Doamne, iartă-mă. În fine, au murit multe aşa, în chinurile facerii, da nici pentru noi n-a fost uşor. Că să stai tu, bărbat în putere, fără muiere în casă... Greu au trecut anii ăia..., da uite că au trecut până la urmă. Au început să se întoarcă muierile pe la casele lor, astea de rămăseseră adică. Adică ălea de nu văzuseră bărbat în anii ăştia sau ălea de nu dăduseră ochii peste cap şi Sevastiţa putuse să le ajute să le scoată dihania din pântece şi le ajutase apoi să se înzdrăvenească. A fost atunci un chef mare, au petrecut toţi, cu băutură şi mâncare, multă băutură, multă. Iar bărbaţii mai beau ce mai beau, apoi se trăgeau cu femeia în casă şi tot aşa câteva zile de ajunseseră slabi şi ogârjiţi de cădeau din picioare şi alta nu. S-au făcut atunci şi o grămadă de nunţi, atunci, pe loc, adică s-au însurat ăştia de le muriseră nevestele, s-au însurat cu fetele nemăritate care acum cunoşteau prima dată bărbatul. Numai eu nu m-am bucurat, că eu trebuia să-mi plâng muierea. Ea nu murise, da nu se mai întorsese acasă, ceea ce tot cam aia e. Se dusese la ăsta, la Moarcăş, ce să-i faci? Ăstuia îi murise ţiitoarea, aia de fusese nevasta lu Curdemierlă, murise în chinurile facerii acolo, la marginea pădurii. Aşa că Moarcăş s-a legat dup-aia de-a mea. Că eu aşa cred, că ei erau în vorbă de acolo, de pe vremea aia. A mea, când au venit muierile în sat, direct la ăsta, la Moarcăş s-a dus. Şi dusă a fost, că pentru mine-i ca moartă. Nu mai am ochi s-o văd. Asta-i.

Bătrânul rămase privind în gol. Apoi duse mâna la ochi, vrând să şteargă o lacrimă, dar  lacrima nu răsări la colţul ochiului. Bătrânul strânse cărţile, le făcu pachet, iar apoi se ridică uşurel în picioare.

-Hai, mă puiule, hai pe la cârciumă, să vedem ce mai e pe acolo-şa. Ce mai e nou. Haide, că ai tăi oricum nu au grija ta. Nişte beţivi, tu să nu ajungi aşa. Auzi, puiule?

Se ridică şi copilul, fără să spună nimic, să nu-l întristeze şi mai mult pe bătrânul acesta ciudat pe care-l simţea ca şi când ar fi fost bunicul lui. Un bunic adevărat aşa cum el nu avea. Apoi ieşiră în uliţă. Tăceau amândoi, iar copilul mergea târşindu-şi picioarele de pământ, încercând să-l imite pe bătrân.

 

(Va urma)

 

 

Vizualizări: 63

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de November pe Ianuarie 17, 2013 la 7:14pm

*eratta..."fictionalul" in loc de "fictionalui"...scuze!

Comentariu publicat de November pe Ianuarie 17, 2013 la 5:31pm

Astept cu nerabdare si interes!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 17, 2013 la 5:28pm
În această seară voi posta ultima parte a acestui text care are o anumită poveste a lui (o poveste a fecerii şi a desfacerii lui)
Comentariu publicat de November pe Ianuarie 17, 2013 la 3:46pm

 "Homo homini lupus"...dar lupul poate fi prieten( ca si aici). Uciderea lupilor....imaginea cu "căţelandrii ăia roşii de sânge lângă el"....m-a dus cu gandul la secvente din Kim Ki Duk. Apoi blestemul lupilor...fictionalui din povestirile tale...abstinenta la care fusesera supusi barbatii pentru a scapa de blestem...copilul fascinat de povestile batranului...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor