„You’ve be looking for meaning
Did you like what you found?” Artist: Until the Ribbon Breaks; Song- Romeo

-Eu...? Eu nu sunt eu. Eu oscilez între deziluzii și un impunător nimic.
-Dar măcar trăiești...
-Dacă asta înseamnă a fi în viață, atunci tot ce simt e durere. O durere atât de mare încât îmi risipește tot ce am crezut că am mai bun în mine.
-Eh, tu nici măcar nu vrei să te vindeci. Te hrănești cu suferință mereu, iar când lumea nu îți oferă doza zilnică de tristețe, de dramă, cauți durerea de parcă de asta îți depinde viața. Tu nu dorești iubire. Iubirea e trecătoare. Tu dorești suferință, căci e altfel. Nu îți corupe sufletul, ci îl ajută să se descarce prin idei, teorii, cuvinte. Pentru tine, aici, nu e nimic care să îți facă sângele să fiarbă, de asta alegi să îți expui întreaga piele, întregul corp, în fața lumii. Și apoi te întrebi cui îi pasă că ai trupul brăzdat de cicatrici profunde. Și adori să știi că nimănui nu-i pasă, dar repeți întrebarea chiar dacă știi răspunsul, doar ca să te doară. Și-ți blestemi destinul, iubindu-l în același timp. Recunoaște, ești fericit să fii un nefericit! Tu depinzi de tristețe. E mecanismul tău de apărare în fața tuturor. Arăți perfect, imperturbabil, cu tristețea de partea ta, fidelă, perversă și rece. E cutra ce îți linge cicatricile, păstrându-le vii. Probabil te uiți mult în oglindă și te studiezi. Îți vezi chipul cum e săpat din toate părțile de riduri adânci, buzele mușcate și vinete îți animă fața încercând să rânjească, scoțând la iveală o dantură ciobită. Ochii tăi verzi sunt tulburi, prin ei curgând vinișoare roșii. Corpul ți-e acoperit cu firicele de păr, îți vezi pieptul neuniform cum se ridică falnic, apoi coboară lent, îți studiezi cicatricile cu grijă, le numeri, îți reamintești evenimentele prin care ai trecut de te-ai ales cu ele. Ele sunt trofeele tale. Îți măsori din priviri bărbăția. E singura care nu s-a mai schimbat de când ai început s-o folosești. O vezi cum îți atârnă, fleașcă, lovind ușor piciorul stâng atunci când te miști și îți aduci aminte de acele gazele. Da, ele! Cele ce ți-au dăruit timpul lor, trupul și au rupt bucăți din ele înseși pentru că ele chiar credeau că tu ești defect. Dar tu nu ai nicio defecțiune, ești normal, ești la fel ca noi restul. Dar indiferența pe care o emani a lăsat un gust amar pe buzele acelor fete. Și există câteuna, mereu există, care crede cu ardoare că ea va fi cea care te va vindeca. Și își stoarce creierul, îl suge cu paiul în timp ce îți suge ție bărbăția, până când acesta devine o stafidă inestetică, neinteresantă, incapabilă să secrete idei noi, cuvinte, mister. Așa îți devorezi tu prada, dezbrăcând-o de secrete, uitându-te sub pielea ei, căutând crăpături pentru a le lărgi. Ești infect prin plăcerea pe care o oferi... Apoi, dispari... Într-o mare de persoane mute, te găsești să dispari, tăcând la rândul tău. Deși, înainte de asta, vei avea de grijă să împărtășești totul unei mâini de oameni în modul tău specific. Ceea ce faci tu, aș numi-o distrugere, însă ceva ce iubești nu se poate numi așa. Căci tu iubești să te automutilezi, victimizând, ignorând, falsând, provocând durere ca să o primești înapoi înzecită. Tu chiar crezi în nefericirea ta, deși puțina fericire, ce scapă cumva prin scutul acela de gros de indiferență, te mângâie acolo...în locul ăla care uneori te doare. Da, locul acela dintre coaste! Fix acolo! E inima pe care o negi de fiecare dată când ajunge să-ți salte. Și e a ta, nu poți susține la infinit că, paradoxal, tu poți trăi fără una. O sugrumi imediat ce o simți zvârcolindu-se pentru a primi mai multă fericire. Cu toții știm că tu nu funcționezi ghidându-ți viața după fericire. Ai pierdut atâtea când ți-ai permis luxul acela. Ai fost la rândul tău părăsit... Și nu o dată, iar Dumnezeu a fost crud când ți-a dat doar 10 de degete, pentru că așa nu poți arăta cu ușurință numărul. Reflexia ta în oglindă numără odată cu tine... Cinci suflete ți-au rupt în bucățele inima, alte cinci au reclădit-o, ca apoi s-o calce în picioare, trei te-au lăsat să le spui că le iubești, dar nu ți-au răspuns înapoi, iar alte două erau prea mici pentru a-ți înțelege balivernele, etc. Tu și acum, de fapt oricând, ai ceda toată fericirea pe care o deții, doar pentru a te pierde printre sunete înfundate cu un alt suflet. Adori să prinzi acea pocnitură, strigătul fantomatic pe care doar tu îl auzi, atunci când sufletul ei plesnește în trup ca să ți se alăture în dansul tenebru al dorințelor animalice.  Ți-ai înșela iubirea, iar inima ți-ai nega-o din nou. Păcatul pentru tine e ceva vital. Merge mână în mână cu tristețea. Oferi păcate pe ascuns, păcate al naibii de frumoase, perverse și murdare, dar pe alocuri pasionale, altfel, nimicitoare. Însă tu nu poți sta locului...Alergi prin viață, privind mereu înainte către o țintă ce se schimbă de fiecare dată, deși tu rămâi la fel. Distras de țintă, nimeni nu te poate lega de vreun trup, miros dulce sau sâni fermi.


-Auzi?! Tu nu faci altceva decât să te descrii pe tine. Tu nu ești altceva decât o altă reflexie a mea. Noi...suntem în locuri diferite. Mereu am fost. Dar suntem la fel. Ești la fel ca mine, deși te afișezi veselă, cu zâmbetul prins în cuie pe fața ta albă. Fericirea ta e măruntă, dar tu faci ce faci și o intensifici, falsând realitatea. M-am adăpostit de nenumărate ori în ființa ta măruntă, adorând să te văd cum deschizi lacătul pus pe corpul tău. Ai căutat prin mine propria-ți eliberare, nimicindu-te singură, de bunăvoie. Căci știai...Știai că dacă mă accepți, te voi trage după mine. Așa am căzut amândoi în acea mare de oameni muți, indiferenți, scăldându-ne fericiți în nefericirea noastră. Odată cu trupul meu, te-ai culcat și cu tristețea. Și ți-ai înșelat fericirea și ai negat-o. Ai pus sub semnul întrebării întreaga ta existență și ai uitat să mai zâmbești cu adevărat. În afară de sânge, ți-ai lăsat printre cearceafuri și ultima fărâmă de inimă, iar în locul ei au crescut cuvinte, multe, atât de multe încât ai început să verși propoziții întregi, apoi fraze, apoi povești despre un oarecare noi. Tu și eu nu vom fi niciodată noi. Nici măcar unul. Tu vei fi mereu femeia de care m-am folosit pentru a trăi o clipă. Căci am trăit cu tine, chiar dacă nu mă crezi. A fost o clipă când am reușit să văd dincolo de cablurile suprapuse peste cer și am văzut lumina. M-am cutremurat...Eu ador întunericul. Prefer să-mi duc existența așa, schilodit, departe de lumină. Nimeni nu ți-a luat în seamă vreodată apucăturile, așa că te-ai prins cu dinții de trecut și de amintiri, invocându-le într-o rugăciune repetată iar și iar și iar. Seară de seară, zi după zi, vărsai cuvinte, spuneai despre acea durere pe care ți-am cauzat-o. Îți pedepsești trupul și sufletul, refuzând fericirea de parcă ar putea fi sfârșitul tău. Acum, după atâta vreme, doar scuipi. Ai început să simți fiecare literă cum îți zgârâie țeava gâtului înainte să-ți părăsească corpul. De asta vorbești mereu. Îți place să te doară. Tu nu te ascunzi ca mine, cel puțin acum nu te mai ascunzi. Tu vorbești despre tot ce s-a întâmplat, arunci în prezent cu murdărie și susții că ești OK. Nu ești...Nu faci altceva decât să scuipi câteva cuvinte stătute, mestecate prea mult. Te-ai obișnuit cu ideea de a fi completă așa, cu durerea în suflet, cu o lipsă în piept și cu zâmbetul înghețat pe față. Îți tratezi fericirea ca pe o iluzie și te aștepți ca în orice moment să te trezești la pământ, când de fapt ești acolo, jos. De asta, tu nu trăiești! Până și aerul în jurul tău a început să miroasă a mort. Tu te târăști prin viață de teamă că nu poți îndura mai multă durere decât rația ta zilnică. Ești doar o amatoare... La orice vânt, te acoperi... Eu nu cer de la timp prea multe, decât să-și urmeze cursul. Orice lovitură e binevenită, orice distracție am s-o accept. Uită-te la tine! Ești produsul unei minți alterate, populată de gânduri mucegăite. Scoate-ți capul în lume! Respiră prin fumul înțepător provenind de la țigara lumii, nu-ți mai acoperi fața fără de zâmbet, acceptă să fii tristă! Nu te mai contrazice. Încetează să mă critici, încetează să mă mai studiezi! Cauți după înțelesuri acolo unde nu mai e nimic. Eu nu voi fi altceva pentru tine decât un moment de slăbiciune, în care ți-ai pierdut mințile și copilăria, fiindcă ai crescut, înțelege odată pentru întotdeauna și nu mai arăta cu degetul vinovații propriei tale maturizări! Sunt tristețea ta în forma unui bărbat înalt, pălmuit și sugrumat de propria-i viață. Nu ți-am violat sufletul, ci l-am decriptat în timp ce făceam dragoste pentru a-ți spori suferința. Uită-te la mine! Eu nu exist...Nu există niciun bărbat smintit, nicio femeie care-l poate vindeca. Dincolo de oglindă ești doar tu, o singură ființă fără de sex. Ești un eu anonim ce caută să fie rănit din nou. Întoarce foaia și trăiește așa cum ești! Trist și tristă. Fericit în nefericirea ta. Totul e trecător: durere, fericire, tristețe, plăcere, etc. Mestecă-le încet ca pe niște gume Turbo, dar nu prea mult. Apoi scuipă pe o foaie tot, ca să vadă lumea ce e în interiorul tău. Iar dacă nu cred că tu nu exiști, că nu ești nimic, atunci poate noi coexistăm într-o singură ființă.

Vizualizări: 141

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Decembrie 3, 2013 la 6:52am

Tu vei fi mereu femeia de care m-am folosit pentru a trăi o clipă. Căci am trăit cu tine, chiar dacă nu mă crezi.

O femeie singură și puternică
undeva 
în lumea aceasta noaptea iese din ea

Dincolo de oglindă ești doar tu, o singură ființă fără de sex. Știai că dacă mă accepți, te voi trage după mine. Așa am căzut amândoi în acea mare de oameni muți, indiferenți, scăldându-ne fericiți în nefericirea noastră.


-Auzi?! Tu nu faci altceva decât să te descrii pe tine.

"O conştiinţă încărcată are nevoie să se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune." -Albert Camus

Câte clipe de durere , se revarsă prin suspine ...
Şi tăceri ce muşc-adânc , şi din mine şi din tine ?
Astăzi chiar cupola lumii , răstignită-i în neant ,
Un cuvânt numit "iubire" pentru mulţi, e aberant !

Ce contează suferinţa , când suntem legaţi de ea ,
Din potir apă sfinţită , cine oare vrea să bea ?
Suntem prea grăbiţi prin viaţă , aruncăm, clipe-n delir
Tot uităm că firu-i scurt , suntem simplu musafir !

Şi cândva , într-un târziu , când cortina stă să cadă
Şi când lacrima din ochi , se revarsă în cascadă ,
Vom ruga cer şi pământ , roata vieţii s-o întoarcă,
A-nceput călătoria , noi , urcându-ne-ntr-o barcă !

Vom călătorii-ntre stele , norii , valuri înspumate
Nu ne vom putea opri , nicidecum, la jumătate .
Ne vom tot plimba-n tăceri , printr-un infinit, cuminte
Iar în urmă ne răsar , în loc de flori , doar morminte!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor