„Să-mi bag picioarele în ea de viaţă!”. Acest gând îmi trecuse prin cap, ori de câte dădeam de greu. Îmi fusese, oare, vreodată mai greu ca atunci? Stând pe digul acela ca un şarpe de piatră, scufundat în întunericul rece al nopţii.Având la picioare marea ce urmărea fiecare mişcare a fibrei mele de carne. Aşteptând să fac pasul în gol. Să mă arunc în braţele ei. Între stâncile ce-şi răscoleau măruntaiele prin clisa ei spumegândă. Merita oare Lavinia să fac acest ultim gest pentru ea? Doar pentru că plecase şi mă lăsase ca pe un vagon părăsit într-un depou? Fără să mai sper că voi găsi tamponul existenţial, prin care să mă cuplez iar la locomotiva vieţii? Aşa simţeam în seara aceea şi nimic nu m-ar fi putut întoarce din drum! Sorbisem liniştit ultima gură din sticla de votcă, în care încercasem să-mi înec amarul. Pentru ca peste câteva clipe să-mi pot înneca şi trupul, acolo, jos, în hula adâncă. Aruncasem cu scârbă sticla în valurile clocotite, închizând pentru câteva clipe ochii. Atunci am simţit o mână, bătându-mă pe umăr. - Prietene, te deranjez dacă-ţi cer un foc? M-am întors ca muşcat de un crotal şi am încercat să scormomesc cu retina fizionomia celui ce mă obliga să amân execuţia mea finală. Un chip jovial. Zâmbindu-mi prin tot perlajul dinţilor ce străluceau ciudat sub pirostriile nopţii. - Îmi pare rău, nu fumez! i-am răspuns, gândindu-mă că poate răspunsul meu îl va face să mă lase în boii mei. Şi aşa destul de agitaţi la vederea acestei intruziuni neaşteptate. La acea oră şi în acel loc! Cum, Doamne, iartă-mă, dintre toate siluetele ce îşi desenau paşii pe ţărmul crucificat sub lumina lunii, tocmai pe mine mă găsise să fiu bunul samaritean? Prometeul vremurilor moderne! Împărţitorul focului! Ţin minte că a scos din buzunar o sticlă. Mi-a întins-o şi am băut din ea, mai mult nervos. La trecerea timpului. O gură. Şi încă o gură. Am început apoi să pălăvrăgim, ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă. Şi spuza de vorbe s-a transformat într-un foc de tabără, la lumina şi căldura căruia ne-am deschis sufletele. Apoi, atât mai ţin minte. Că l-am auzit întrebându-mă dacă nu vreau să intrăm într-un club. Să stăm la o masă ca oamenii. Să bem ceva, să tachinăm, poate, nişte fete simpatice şi dornice de viaţă. Şi am acceptat. M-am trezit a doua zi, să fi fost ora 11 în camera mea de hotel. Gol puşcă. Cu individul ăla tolănit şi el lângă mine în pat. Adamic şi un pic pervers, căci mătărângul îi atârna provocator pe cearşaful imaculat. M-am strâns în mine ca un arici şi un gând scârnav a început să zgârie ca un şpaclu suprafaţa deloc netedă a cortexului meu, greu încercat de beţia de peste noapte. Faptul că între noi doi s-ar fi putut întâmpla un lucru care-mi provoca repulsie, numai gândindu-mă la el, m-a făcut să mă dau repede jos din pat. Am intrat sub duş şi m-am spălat îndelung. Încercând să desfoliez de pe epiderma-mi păcătoasă urmele unui siaj sexual, ce-mi provoca o stare emetică, convulsivă. M-am întors în cameră. Tipul continua să doarmă profund. Am coborât la bar şi am luat o sticlă de gin şi una de apă tonică. Am cerut şi un bol cu cuburi de gheaţă. Mi le-aş fi vârât pe toate în sân. Să am senzaţia că m-am transformat într-o stalactită, imposibil de atins de mâna omului. Sau de altă parte anatomică a lui... Trebuia să-l trezesc pe individ! Mi-am amintit că se prezentase acolo, pe dig. Marius şi nu mai ştiu cum. Dar nu asta era important acum. Ci să aflu dacă între noi fusese ceva. Superbia mea masculină îmi cerea să aflu, mai ales, adevărul. Care dintre noi doi fusese femeia... Mă gândeam, în acelaşi timp, că niciodată nu depăşisem, nici măcar cu imaginaţia, darmite cu dorinţa, graniţa unei heterosexualităţi moştenită din bătrâni. Ce s-ar fi putut întâmpla ca să ajung în acelaşi pat, în loc de Lavinia mea senzuală, cu un bărbat necunoscut? Întâlnit pe un dig de mare? Trebuia să port o discuţie cu acest individ. L-am găsit întinzându-se lasciv în pat. La vederea mea în prag şi-a aranjat boambele ce-i înmugureau pe scrot şi m-a privit într-un fel galeş, că-mi venea să-i arunc bunătate de gin drept în cap. - Prietene, ne-am cam înfierbântat azi-noapte! mi-a spus el, zâmbind. Mai ales, tu! Ne-am trotilat mangă şi-am făcut-o lată! Am tuşit, puţin încurcat. Apoi i-am arătat sticla. A dat din cap. Asta însemna să-i torn în pahar. Era gestul ăla pe care, uneori, bărbaţii îl fac din priviri, autoritar, femeilor cu care împart patul. Asta m-a făcut să urlu închis în mine. Deci eu fusesem partea slabă...fetiţa... - Ştii, am îngâimat eu, este pentru prima dată când fac aşa ceva...aş vrea să te întreb... - Ce pentru prima dată, prietene! La cât ai fost de lacom. Parcă nu mai văzusei nicicând aşa ceva în patul tău. - Tocmai de accea, vreau să te întreb...sincer...Care din noi doi a stat capră? Tipul din faţa mea, s-a destins ca un arc, scărpindu-se, parcă, provocator prin părţile intime. Apoi a izbucnit într-un râs sănătos, arătându-i toţi dinţii, ca un armăsar de montă. - Vrei să ştii care din noi doi a stat capră? Niciunul! - Cum, adică, niciunul? am bâlguit eu, cu o undă de speranţă în glas. - Uite aşa bine! Capră a stat Reli! Ce, nu ţi-o aminteşti pe roşcata cu care am petrecut toată seara. Reli...camerista...care lucrează la acelaşi hotel cu mine. La „Vraja mării”, unde sunt ospătar. Hai, prietene, că înseamnă că ai fost beat cui. Era să o acaparezi cu totul, nici nu mai aveam loc de tine! Tu ai acceptat să o facem în trei! Te-am întrebat mai întâi. Şi ai fost de acord! Deşi în starea în care erai, ca un cotoi în călduri, ai fi fost în stare să o faci şi cu florăreasa aia grasă, care vinde trandafiri la noi în restaurant! Chiar credeai că ne-am spart în figuri amândoi? Ce naiba, prietene, bărbatul adevărat este făcut să călărească femei şi cai. Atât! Intru să fac un duş! Diseară la şapte intru în tură. Termin pe la ora douăsprezece. Am vorbit cu Reli să mai aducă o bucăţică cu ea. Ţi-aminteşti? Nu prea cred...Mergem tot acolo în club. Apoi aici la tine. S-o facem în patru. O să vezi ce naşpa o să fie! A intrat în baie şi în urma lui nu s-a mai auzit decât oftatul meu eliberator. Că nimic din ceea ce îmi imaginasem nu fusese real! Mi-am mai turnat un pahar de gin. Am privit pe fereastră. Era deja ora prânzului şi viermuiala specifică plajei îmi răcorea parcă ochii. Pe marginea digului, de pe care aseară voiam să termin cu viaţa, zeci de pescari amatori păreau nişte bondari prinşi prin firul argintiu al undiţelor în insectarul de piatră şi ape. Mă gândeam că mă aflasem la marginea unei prăpastii de pe care tipul, ce se spăla şi fredona un cântec la modă la câţiva metri de mine, mă salvase pentru a plonja din nou în viaţa reală. Unde realizasem un lucru palpabil. Real. Că viaţa asta este prea frumoasă ca să nu o trăieşti aşa cum trebuie! În doi, cum îmi imaginam eu alături de Lavinia. Sau în trei. Sau în patru. Sau în mama naibii ştie câţi ar fi nevoie ca să simţi că eşti viu! Că eşti fericit! Viaţa nu merită să-ţi bagi picioarele în ea ca ultimul prost din lume!

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor