DIN CULISE (LICEUL DE MUZICĂ DIN CLUJ)

   (Din jurnalul Cameliei)

 

   Oricine ne-ar fi auzit cântând la examene sau pe scenă, era impresionat de uşurinţa cu care păreau că ies sunetele din instrumentele noastre şi de dexteritatea cu care ni se mişcau degetele.

    Numai noi ştiam însă câte ore, zile şi săptămâni în şir lucraserăm pe piesele alea, notă cu notă, pasaj cu pasaj în aşa fel încât să se audă atât de fermecător o melodie doar de 10 minute. Şi nu era doar asta. Trebuia o disciplină de fier în ce priveşte munca, somnul şi viaţa personală în general, ca să poţi face faţă nesfârşitelor ore de studiu şi să fii pregătit psihic nu doar să cânţi, ci să dai tot ce poţi din tine.

   Trecând pe coridoarele liceului te simţeai ca într-un păienjeniş de sunete care răzbăteau din sălile de studiu: vioară, pian, violoncel, flaut, oboi. Erai atât de obişnuit cu ele încât în momentul în care te apucai de studiu nu te mai auzeai decât pe tine.

   Înainte de examene fiecare avea ticul lui: şefa clasei, Călina, plângea câteva minute, apoi era pregătită psihic. Un alt coleg îşi desfăcea mereu şurubul de la arcuş, apoi îl înşuruba la loc şi-l proba pe dosul palmei. Alţii îşi scuturau mâinile de zor, ca să nu li se răcească. Alţii purtau mănuşi. Eu aveam mereu violoncelul într-o sală alăturată celei de examen şi până să-mi vină rândul mergeam din când în când şi mai cântam vreo câteva note ca să fiu sigură că nu mi-au înţepenit degetele.

   Înainte de examen nu puteai decât să te încălzeşti puţin, altfel îţi consumai din energia necesară spectacolului.

   Apoi concursurile de prin ţară! Ţin minte mai bine două dintre ele. La unul a trebuit să mergem până în Baia Mare. După călătoria cu autocarul ne-au cazat într-un cămin şi peste patru ore începea concursul. Eu eram foarte răcită, aveam temperatura vreo 38 de grade şi cum am ajuns m-am pus în pat şi am adormit pe loc, cu toată gălăgia din dormitor. Eram deja obişnuită cu asta. M-au trezit după două ore, am făcut duş şi m-am îmbrăcat frumos apoi mi-am luat violoncelul şi ne-am dus la sala de spectacole. Totul a fost foarte bine, dar când am ajuns înapoi în dormitor am putut să storc hainele de pe mine, atât erau de ude.

    Altă dată la Timişoara, la faza pe ţară între licee am văzut şi eu cum e să ai trac. Am intrat pe scenă când mi-a venit rândul, m-am aşezat pe scaun şi pianista care mă acompania s-a pus şi ea la pian. M-am uitat în sală, era o sală uriaşă, plină cu spectatori, pentru că veniseră o mulţime la acel concurs, de la toate liceele de muzică din ţară. Am încremenit când i-am văzut pe toţi acolo jos şi la balcoane uitându-se fix la mine şi, ca să fie şocul şi mai mare, m-am trezit cu un reflector uriaş drept în ochi. Pianista aştepta să-i fac semn să înceapă dar pur şi simplu am rămas blocată vreo câteva secunde. Nici nu mai ştiam unde sunt şi ce caut acolo. Aruncându-mi privirea prin sală am văzut-o pe soră-mea în primul rând cum îmi făcea semne cu mâna şi râdea. Atunci s-a produs un declic în capul meu şi dintr-o dată mi-am revenit ca prin minune şi am cântat suficient de bine cât să iau locul trei pe ţară. Dar niciodată nu am uitat cum e să ai trac. Pur şi simplu te simţi paralizat.

    Dar cele mai multe concerte au fost cele în care cântam şi eu în orchestra liceului. Sălile erau întotdeauna pline, Mişi, dirijorul nostru, din clasele IX-XII fiind foarte renumit şi având grijă întotdeauna să aleagă piese superbe şi să le lucreze cu noi cât se putea de bine.

   Aveam câte opt ore de orchestră pe săptămână şi în practică făceam tot orchestră, dar atunci câte opt ore pe zi: patru dimineaţa şi patru după-masă. Repetăm neîncetat, până ne ieşeau toate pasajele şi până simţea dirijorul că mai mult nu se poate. Partiturile sunt marcate din loc în loc la sfârşitul frazelor cu litere, astfel încât Mişi spunea doar atât: de la A şi ne oprea apoi ori de câte ori credea el că-i nevoie, repetând de la A sau de la altă literă până ieşea fără greşeală. Ba nu cântau bine viorile, ba nu-i ieşea ceva celui de la flaut, ba erau prea tare contrabaşii, ba cineva nu ţinea ritmul, aşa că repetam mereu. Cu viorile şi violele făcea şi ore separat, deoarece în general pentru compartimentul viorilor erau cele mai grele pasaje. Ne punea să repetăm pe compartimente şi când eram cu toţii, dacă ceva nu ieşea bine, apoi din nou împreună. Şi când era ceva mai complicat ne avertiza:

-Să studiaţi acasă, că mâine vă ascult individual!

 Şi dacă la cultură generală nu era nici o ruşine să nu ştii bine ceva, aici stătea cu totul altfel situaţia. Să te ferească cerul să nu-ţi fi ştiut partitura, că te făceai de toată minunea. Aşa că studiai acasă pe rupte şi când te punea pe tine să cânţi pasajele grele în faţa tuturor, îţi ştergeai bine palmele de transpiraţie şi cântai cât puteai de bine.

     Când considera el că totul e în regulă programa concertul şi făceam şi în Filarmonică vreo câteva repetiţii. Comparativ cu sala noastră de la liceu sala Filarmonicii avea cu totul altă acustică şi abia acolo simţeai cu adevărat cum sună orchestra. Trebuia să ajustăm fin nuanţele, unele pasaje să fie şi mai forte, altele mai piano, aşa încât aveam şi acolo destule repetiţii.

    Înainte de concerte ne încălzeam fiecare la liceu, apoi ne îmbrăcam frumos în negru şi alb, băieţii îşi mai puneau şi papion şi mergeam la Filarmonică. Ne despachetam instrumentele în sala din spatele scenei şi ni le acordam, după care ne înşiram pe rând la uşă, vioara I, apoi a II-a, viola, violoncelul, contrabaşii, instrumentele de suflat şi, la sfârşit cei de la percuţie. Când era ora de începere, dirijorul se uita prin uşa uşor întredeschisă şi ne zicea cât e de plină sala, apoi deschidea larg uşile şi începeam să intrăm în ordine pe scenă.

    E de nedescris senzaţia pe care o ai când intri pe scenă într-un ropot de aplauze pe care le auzi de la o sală plină. Acustica sălii nu e doar de la scenă spre public ci simţi clar şi rezonanţa care vine de la ei înspre tine.

   Aveam şi concerte în care cântau solişti. Mi-a rămas în minte un coleg pianist, cu care am cântat concertul de Ceaikovski. Era foarte bun pianist, dar în seara respectivă, de unde oricum nu era el prea vorbăreţ, acum nu mai scotea nici un cuvânt şi s-a refugiat în săliţa mică din culise unde era pianul. Am încercat să-l încurajăm, dar el era alb ca varul şi avea faţa imobilă. Neştiind prea bine ce-i cu el, ne-am speriat şi i-am zis dirijorului că ni se pare că ceva nu-i în regulă, dar aceasta ne-a liniştit, zicând că aşa-i el când are emoţii şi să nu intrăm la el în săliţă, ca să se poată aduna. De, fiecare cu ticurile lui! L-am văzut câteva momente prin uşa întredeschisă cum se plimba apăsat şi-şi freca încontinuu mâinile. Parcă nu mai vedea şi nu mai auzea nimic.

    Concertul a ieşit fenomenal, a fost rechemat pe scenă de câteva ori şi a dat chiar şi-un bis. Abia apoi am putut să ne apropiem şi noi de el în culise şi, în sfârşit, îşi recăpătase culoarea în obraji şi zâmbea obosit şi fericit.

    Mi-au plăcut multe din piesele cântate atunci dar cel mai mult mi s-au lipit de suflet Concertul pentru vioară şi orchestra în Mi Minor de Mendelssohn, Concertul pentru pian şi orchestra Nr. 1 de Ceaikovski şi, bineînţeles, Simfonia a V-a de Beethoven.

     Am ascultat nenumărate concerte şi ca spectator, pentru că noi aveam abonament la Filarmonică şi la Operă şi au fost într-adevăr spectacole memorabile. Dar nimic nu se compară cu senzaţia pe care o ai când eşti şi tu acolo în orchestră, de unde se aude totul cu şi mai mare rezonanţă, când ştii aproape pe de rost fiecare notă pe are o cantă fiecare instrument, când simţi cum vibrează scena sub tine şi tot sufletul tău e acolo, alături de ceilalţi, într-o perfectă armonie şi-n năvalnicul tumult al muzicii.

 

 

 

 

Vizualizări: 56

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 18, 2011 la 6:12pm

d-le Nitu, va mai astept, cu drag,

A V-a de Beethoven, ce ai vrea mai mult?

Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 16, 2011 la 10:43pm

ASCULTATORUL(clic)

 

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 11, 2011 la 6:15am
D-le Constantin, aveti perfecta dreptate!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 11, 2011 la 6:15am

Draga mea Irina, nu pot decat sa-ti multumesc si sa te astept!

Cu drag,

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 10, 2011 la 10:21pm

Mi-a placut mult cum ai reusit sa completezi tabloul acesta- emotii, descriere, stari, trairi, ganduri. Stiu si eu ce inseamna studiul la o partitura, ore de repetitii, de munca, de efort si emotiile finale inerente, in care intri ca in transa. Parca ma vad transpusa in timp. Ambele fiice au fost la scola de arta si muzica, extrascolar, iar proba de foc o constituia examenul si spectacolul in care urmau sa cante.

Astept cu placere sa-ti citesc toate momentele si amintirile, sa fii sigura ca le voi citi!

Cu drag, Irina

Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Martie 8, 2011 la 9:58am
...pasiunea şi munca fac casă bună cu respectul şi stima celor din jur !
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 8, 2011 la 9:52am
Multumesc D-le Constantin si va mai astept!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 8, 2011 la 9:51am

  D-le Mircea, acum imi dau seama ca aveti dreptate. Nici macar nu aveam un loc de joaca, pentru ca aceasta era inlocuita cu studiul. Liceu de performanta, ce sa-i faci?

Multumesc mult!

Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Martie 8, 2011 la 7:38am
O LUPTĂ E VIAŢA,DECI TE LUPTĂ,CU DRAGOSTE ŞI DOR DE EA.....AŞA CUM A FĂCUT CAMELIA!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 7, 2011 la 11:33pm
Claudia draga, sunt senzatii atat de intense incat nici nu am stiut cum sa le descriu. Dar poti sa-ti inchizi ochii si sa-ti inchipui.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor