Ciob de adevăr

  Într-un ciob de adevăr clepsidra întoarce nisipul încă ud. Lacrimile ploii a îmbrăţişat-o cu esenţă de gând. E noapte. Pe umerii credinţei apar râuri din timpul şi el umed. Mi-e drag să-i ascult urcuşul. Are ceva din şoaptele serilor târzii din anotimpuri secrete. Aroma de lumină taie ramurile copacilor încă goi. Rămân doar frunzele inimii din care se face cântec şi nemurire.

Noaptea viorilor care plâng

Viorile plâng cel mai ades', noaptea. Se rup în strunele universului ca o răsfirare de nou peste suflul vechi al chemării. Începutul ecoului cald se scaldă-n şapte zile-lumină dar tot atâtea nopţi sunt ziduri înălţate instantaneu ca nişte munţi uriaşi la pândă. M-aşez pe povârnişul celui mai tăcut dintre ei. Culeg stelele şi şipotul izvorului. Împrejurul meu visele se lasă mângâiate de palma aprinsă în nori sălbatici. Şi mă aplec în noapte, cu felinarul pe braţul drept. Se aud viorile suspinând....

Sunet de oţel

Pe pereţii gândurilor s-au aşternut deodată mii de sunete. Multe dintre ele erau din catifea albastră, altele din ceaţă alburie şi câteva din gând de oţel. Se întindeau ca iedera peste câmpii polare, cu sufletul încătuşat în necunoaştere ca un pelerin spre nicăieri. Şi au rămas acolo, mărturie nedefinită, lacrimă confuză pe obrazul unui zbor adevărat...

 Braţul meu aleargă în linii frânte…  

Azur de cremene. Ape nepăsătoare. Zbor de cuci. Bariere de gând. Statui de armonie și petale. Sensul desenului din stânga. Indiciul bobului de grâu spre lan. Și peste toate, dansul. Muzică instantanee... Brațul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există o punte. Trebuie doar întinsă...

 Mi-e dimineaţă  

De zece ori câte zece care încărcate cu nemurire trec prin poarta casei mele. Au pe umeri străluciri de stea. Stau la ușa peșterii și le sorb trecera prin mine, mi-e dantelată noaptea pe drumul carelor, mi-e limpede picătura de întrebare care roade nemurirea mea... mi-e cald, mi-e lumină, mi-e dimineață....

 Nepereche de gânduri

S-au răvăşit chemările în oglinda inimii. Aleargă nebune, în rochii de gală, cochete ca o bijuterie antică. Trec poduri de sete, cu calendare sub braţ, fără sa se întrebe dacă sensul lor e pecetluit în grupul ordonat din care făceau, odinioară, parte... M-am lipit de fereastra cu şoapte şi ascult. Ce risipa de incertitudini! Îmi las privirile pe tavanul unde dansează stelele şi încremenesc astfel, cu o tăcere uriaşă pe suflet. De ce?...

 Cinci şoapte  

Aș fi dorit să cumpăr gustul dimineților cu cinci şoapte. Atât aveam la mine. În luminișul făcut de cocori aș fi dezmierdat patul moale al ferigilor cu mult gând în ele. La lăsarea serii aș fi adunat dune de nisip și le-aș fi transformat într-un amestec suav de dulcețuri sălbatice. Te-aș fi lăsat să aluneci spre mine, cu valuri de îmbrățișări... Dar nu, n-am avut mai mult de cinci şoapte. Și ele expirate a tăceri. Rămân să caut printre ruine. Dacă acolo este comoara vândută deja mie? Voi arunca oare cele cinci fâlfâiri de aripi?

  Te-am căutat cu Luna pe umeri…

  Într-o zi eram pasăre şi făceam ocol prin văzduh, a relaxare. Când m-am aşezat pe umărul tău se făcuse noapte. Nu se desluşea decât conturul buzelor tale care ştiau să oprească într-o secundă orice revărsare. M-ai transformat în petală şi m-ai ascuns în buzunarul de la piept. Nu înţelegeam foarte bine ce se întâmplă dar marea începuse să cânte. Am fost, pe rând, val, zori de zi, zbor şi sunet.
Într-o zi a început să plouă. Se rupeau norii deasupra zărilor toate şi m-am trezit ruptă în mii de fărâme. Purtam rochie umedă şi aveam cercei de gânduri. Dezorientată, am măsurat întinderi albastre, desculţă, cu pietre de moară în inimă. Dispăruseşi. Te-am căutat în fiecare val, în fiecare praf de nisip. Atunci am hotărât să-ţi culeg luna. Am îngenuncheat în lacrima ei şi am rugat-o să se desprindă de pe cer. Apoi am luat-o în braţe. Am început să te strig, tare, mereu mai tare... Mi-era frică şi frig. Aveam cu mine şoaptele tale, din nopţi adânci. Şi dragostea mea toată... De atunci te caut întruna....Întinde braţele... mai port încă luna pe umeri, doar e a ta. Ia-o! În ea este o poveste...

Îmi aşez ochii obosiţi...

Mi-era teamă că strada noastră s-a aprins a rugină şi revarsă paşii spre cascade. Am venit cu jurnalul de anul trecut, când nu aveam încă visele în lacrimă. Să ştiu sigur că zâmbetul acela sălbatic îmi aparţine şi este jumătatea serii în care am închiriat sufletul. Ridic perna pe care dorm stejarii şi aşez ochii mei obosiţi....


Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Gina Zaharia pe Octombrie 10, 2011 la 7:35pm

Mulțumes Marius, pentru timpul acordat rătăcirilor mele, pentru cuvântul lăsat pe cioburi de adăvăr și nu numai...

Gina, cu prietenie

Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Octombrie 9, 2011 la 11:57am
Îmi aşez ochii obosiţi din căutarea-mi cu Luna pe umeri…  cinci şoapte nepereche de gânduri şi mi-e dimineaţă iar braţul meu aleargă în linii frânte cu sunet de oţel iar noaptea viorile plâng cioburile de adevăr...
Comentariu publicat de Gina Zaharia pe Martie 10, 2011 la 8:46pm

Mulţumesc, Sânziana!  Mă onorează trecerea ta!

Cu preţuire, Gina

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Martie 7, 2011 la 11:52am

"Brațul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există o punte. Trebuie doar întinsă..."

Gina, ai întins o punte spre noi şi, iată, am intrat într-o lume de freamăt şi vis. Îmi place cum scrii, ai grijă doar ca gândurile "iederă" să nu năpădească peste tot, înăbuşind gândurile "de oţel"...

Comentariu publicat de Gina Zaharia pe Martie 4, 2011 la 11:49pm
Mulţumesc, Eduard! am rătăcit puţin pe umerii primăverii mele!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor