http://blog.rusoaica.com/amintiri/din-punct-de-vedere/

Aparent, în ultima vreme sunt plină de reflecții filozofice, și mă leg la cap fin’că într-adevăr mă „doare” (de fapt, nu doare, doar sunt răzgâiată în scris). Nu e deloc ușor să fii mai încăpățânată decât media și să tot dădăcești lumea la cap că „întotdeauna există o cale!”. Mai ales când descoperi de una singură, cu palma în obraz, că există într-adevăr momente când chiar nu există nici o altă cale, chiar dacă îi dai ocol, sapi pe sub ea sau te cațeri pe deasupra. Mă oftic că sunt momente când în sinea mea cuget la situații ce le simt sau le prevăd dezastroase, și totuși mă complac în ele, și chiar fac pe mirata atunci când se produc iar rezultatul e cel scontat. Din punct de vedere X, știu că a ignora o persoană la care ții (din orice motive ai avea) te va face să regreți enorm atunci când n-o vei mai avea în preajmă, fizic sau sufletește. Și totuși, am ignorat. Când am fost pe punctul de a o pierde, am făcut iadul cu totul în patru pentru a schimba ceva. În clipa când totul s-a remediat, mai mult sau mai puțin, am început să simt aceeași dizabilitate în a fi deschisă și apropiată. Ca într-un film prost. Doar că eu mă șochez să tot observ cum lucruri ce ar fi normale și pe care le-ai dori să le faci, nu poți. Pur și simplu, nu poți. De parcă cineva ți-a legat picioarele, când tu alergai spre…

Din punt de vedere Y, nu știu dacă să îmi mai placă răsturnările de situații sau nu. Pentru că nenea ăla taximetrist cu care am mers acum ceva timp în urmă m-a făcut să cred inițial că e genul care să-ți împuie capul cu tot felul de idle conversations despre politică, vreme sau cât de rău merge viața de taximetrist, de să te facă să te plictisești de moarte sau, cu ceva mai mult curaj în bord, să-i ceri discret să tacă. Zic inițial, pentru că deși mă dau dodoloață că știu ceva mai multe lucruri în diverse arii ale științei decât omul de rând, șoferul meu m-a făcut să casc gura și să îmi dau seama că în superficialitatea mea nedeclarată, conștientizată, și de cele mai multe ori nedreaptă (ceea ce nu o împiedică să existe, din păcate) judec oameni, filme, cărți, …, după ambalaj, și – mai grav – după generalizări cel puțin obscure. Când nenea ăsta taximetrist mi-a îndrugat douăzeci de minute de geografie, istorie, astronomie, fizică și matematică, am înmărmurit. „Să nu credeți că n-am școală. O am și pe aia a vieții… Până după Revoluție am fost profesor de liceu. Și-mi plăcea. Dar, am ajuns taximetrist. Niciodată nu știi ce muzică îți cântă viața…”. Am înghițit un nod mare din gât, coborând din mașina lui. Nici n-am mai luat restul. Mi-aș fi dorit să fi putut plăti triplu acea cursă. Și mi-aș mai fi dorit din toată inima să fi avut un șofer de taxi care să asculte manele, să înjure ca birjarii și să fie un cretin definitiv!

Din punct de vedere Z, stau bine cu evoluția. Găsesc mereu ceva nou de învățat/modificat/îmbunătățit/eliminat. Vorba unei prietene dragi: „eu când mă fac mare vreau să fiu copil mic”. La capitolul eleganță mai am de muncit cu mistria în mână, pe sistemul asincron „Dă-mi tăticule și mie/O lopată și-o mistrie,/Să mă duc pe șantier,/Să mă fac brigadier”. Bunăoară, credeam cu toată ființa că unele comportamente sunt ne-elegante și foarte ne-lady-like. Firesc, aș zbiera și eu două ceasuri încheiate lucruri de dulce dacă aș fi călcată pe coadă, și poate chiar mai mult. Însă n-ar fi elegant. Prefer să-mi iau măturoiul și să-l pun în altă parte. Însă când sunt călcată pe coadă și eu o mai pun intenționat în calea ta, să o mai calci de trei ori doar ca să mă enervez de-a dreptul și să te pot lua mai bine în gheare, ce e de făcut? E primul simptom al unei boli îndelungate și poate incurabile? A fost doar o scăpare, sau ne schimbăm pe negândite sistemul de valori? Ar fi cel puțin elegant să am câteva reflecții filozofice asupra acestui gând.

Vizualizări: 105

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Aprilie 4, 2014 la 3:18pm

Trăim într-o lume în care încet-încet devenim gladiatori. Luptăm deopotrivă cu noi înşine, dar şi cu provocările pestriţe ale vieţii, iar clipele de bucurie, de fericire sunt puţine şi efemere...

Comentariu publicat de rusoaica pe Aprilie 4, 2014 la 12:57pm

Oau, ce expunere elocventa! Multumesc!

Consider ca ai dreptate, asta a fost si telul initial cu care am pornit in viata, de a fi cat mai deschisa fata de nou, de a incerca sa inteleg si pe cel din fata mea, de a ma pune in locul lui si a incerca empatic sa percep situatiile prin prisma ochilor sai. Nu stiam insa pe atunci cat de greu poate fi acest lucru, nici cata lupta necesita pentru a-l atinge, nici cat de titanica este stradania de a-l pastra, si nici cat de usor se poate indeparta de tine, pe nesimtite. Ajung doar la un moment dat de luciditate pura, cand re-analizez lucrurile si constat ca m-am tot indepartat de acea cale pe care o alesesem, ca i-am deformat realitatea, si atunci incerc sa ma apropii din nou de acel punct originar. Cat de mult mai reusesc, insa... e o cu totul alta poveste.

Zbateri de ganduri de om...

Comentariu publicat de DUMITRU TIMERMAN pe Aprilie 3, 2014 la 10:30pm

O vreme trăim în lumea celor apropiaţi ai casei. Suntem fericiţi şi nu simţim durerea existenţei. Totul e ca-n poveştile copilăriei şi adolescenţei. Spaţiul lumii noastre este la un moment dat limitat din punct de vedere al percepţiei. Trebuie să ne facem temele, ne întâlnim cu colegii, admirăm natura, ne bucurăm dacă vine acasă la noi câte-o mătuşă, un unchi sau mai ştiu eu cine...Într-o altă etapă a vieţii, începem să descoperim lumea aşa cum este ea. Parc-am fi Lizuca din povestea lui Sadoveanu, care descoperă aventura vieţii. Ne întâlnim cu prima iubire, moment în care devenim alţi oameni, ne este dor, fiecare cuvânt are noi şi noi înţelesuri...Uneori nu dăm atenţie la toate detaliile, care pentru celălalt sunt nemaipomenite...şi, copăcel-copăcel ochii conştiinţei văd, descoperă o cu totul altă lume de care suntem miraţi, fascinaţi, captivaţi sau selectivi...Există situaţii în care raportăm anumite realităţi din lumea înconjurătoare la sistemul nostru de valori, la sistemul nostru de referinţă, şi, conştienţi, emitem judecăţi de valoare. Cu cât descoperim mai multe imperfecţiuni, cu atât ne îndepărtăm de atitudinile concesive, devenim uneori egoişti, critici peste măsură...ori, starea de normalitate, după sociologi, se încadrează între limita negativului şi limita pozitivului.Dincolo de ele apar devianţele, pozitive sau negative.Nu putem fi perfecţi...noi ţintim de multe ori perfecţiunea şi vrem ca toţi cei din jurul nostru, cu care relaţionăm, să se raporteze la sistemul nostru de valori...şi când colo prăpastia dintre noi şi ei se adânceşte şi mai abitir. Cred că trebuie să ajungem la performanţa de a ne pune în locul fiecăruia, de a încerca să înţelegi şi lumea lui XZY pentru a putea stabili o comunicare interpersonală optimă, în care mesajele să poată fi decodate şi ajustate în vederea  armonizării celor doi lumi interioare. Spiritul concesiv, în limitele decente desigur, altruismul şi generozitatea trebuie să modeleze conştiinţele indiferent de nivelul de cultură al aproapelui tău.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor