Dau mai jos câteva fragmente din evocarea Cenaclului Labiş, cele în care mă refer direct la Adrian Păunescu. Am scris acest text prin 1985, deci după două decenii de la evenimentele evocate. Am prezentat textul la revista Luceafărul, care a tergiversat publicarea, practic l-a respins. După trecerea a încă două decenii, l-am integrat într-o carte de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu: Himera literaturii, 385 pagini, editura Curtea Veche, 2007. Le postez aici, pentru dreapta pomenire a poetului, fără alte comentarii de conjunctură, scrise sub emoţia clipei. Domnul să-l aibă în paza sa!

(…) După 2-3 ani de geologie, timp în care m-am dumirit cum e cu meseria respectivă, am devenit un participant fervent, pe cît de discret, al cenaclului Labiş, condus de echipa de la Luceafărul a lui Eugen Barbu. Cred că puţini tineri aspiranţi l-au freventat de la început pînă la desfiinţare, aşa cum am făcut-o eu. Cine ar răsfoi astăzi colecţiile revistei, s-ar putea îndoi de afirmaţia mea, căci la “cronica cenaclului” numele subsemnatului apare de două trei ori şi încă o dată, spre sfîrşitul celor cinci ani de activitate, în fruntea unui grupaj de poezii. Din toamnă pînă în primăvară participam în fiecare luni seara la şedinţele cenaclului. Şi ce şedinţe palpitante! Iar faptul că prin meseria mea de geolog nu puteam lua parte nici la şedinţa de deschidere, din toamnă, nici la cea de închidere, de la începutul verii, îmi dădea împresia că ele nici nu se întrerupeau vreodată, aşa încît cenaclul Labiş era pentru mine o “sărbătoare continuă”.

E foarte greu de explicat cuiva care nu a fost măcar o dată martorul acelor seri “fierbinţi” în ce consta caracterul extra-ordinar al cenaclului Labiş. Se desfăşura totuşi, din cîte am înţeles, după un tipic îndeobşte acceptat în astfel de ocazii: cei 4-5 redactori în frunte cu E.B. luau loc la prezidiul Sălii Oglinzilor, erau anunţaţi cei doi protagonişti, poezia la început, cum e şi firesc, urmată de proză, (sau de o altă repriză de poezie, căci suntem un neam de poeţi, nu?), mai rar de teatru, se produceau lecturile, continuate fără pauză de discuţii; un cuvînt conclusiv din partea conducătorului cenaclului: cuvîntul de care atîrna soarta protagonistului – gloria sau dizgraţia; şi, în final, anunţarea seacă a protagoniştilor de lunea viitoare. Însă miza cea mare era însăşi noua literatură care îşi făcea loc, împingînd în plan secund penibilele producţii realist socialiste-proletcultiste. Suntem în perioada ‘64-‘68, cînd a avut loc o destindere, cum am înţeles mai tîrziu, şi o preluare de ştafetă; iar în fapt, nu mai mult decît un respiro, după stahanovismul cultural, pînă ce partidul-stat şi-a pus la punct noile unelte, ale naţional-comunismului. (Acele “strîngeri ale şurubului” care alternau cu mici perioade de părelnică destindere – aşa încît, atunci cînd a început să se vorbească din nou despre Brâncuşi şi despre Coloana infinită, exista gluma că ea simbolizează succesivele strangulări şi destinderi la care erau supuşi românii- fie că iniţiativa represivă venea de sus, fie că era provocată de securişti, care se temeau că-şi pierd obiectul muncii…). O destindere, totuşi, de care adevăraţii creatori voiau să beneficieze. Sub semnul bine ales al lui Labiş din ultima lui fază, cea a Confesiunilor. Iar protagoniştii cenaclului…

Era o lume de-o tinereţe extremă, aproape sfidătoare în puritatea ei, de literaţi idealişti, la prima lor întîlnire cu muza: liceeni emancipaţi de lecturi, studenţi la filologie sau la alte facultăţi “artiste”, cu sînge albastru pulsînd sub tenul palid – acei “ah, tineri, voi suavi lungani” din versul lui Nichita, - încălziţi la flacăra abstractă a dragostei pentru cuvînt; intrau în sala cu podelele scîrţîitoare ca de muzeu, se aşezau cuminţi în scaunele pluşate, sub luminile agere, multiplicate în înaltele oglinzi veneţiene, E.B. arunca spre participanţi o privire mefientă, în curînd se auzea glasul celui programat să citească (iar în cîteva cazuri al vreunui înlocuitor, prieten la nevoie, care lua asupră-şi dificultăţile rostirii în faţa unui auditoriu ultra-exigent, în timp ce autorul însuşi, paralizat de emoţii în cascadă, se chircea în scaunul lui, rupîndu-i marginile cu mîinile crispate, murind şi reînviind de o sută de ori pentru fiecare cuvînd, pentru fiecare metaforă în care îşi pusese ultima nădejde…). Şi cum-necum, de la un ascultător la altul se transmitea un fel de înfrigurare fierbinte, o nerăbdare şi o hîţîială pe dinăuntru, un tremur al diafragmei, un clănţănit al dinţilor la limita auzibilului, încît de la un moment dat încolo sala însăşi începea să vibreze aproape perceptibil…Se făceau trimiteri la Salinger, la Hemingway şi Faulkner, la Kafka, Sartre şi Camus, la Kirkegaard şi la behaviorism, era în fine o adevărată furie a citatelor şi filiaţiilor, în pas cu apariţiile din Secolul XX, din rubricile lui A. E. Baconsky, deschizătoare de drumuri şi cu noutăţile din colecţia Meridiane, după o prea lungă perioadă în care se tradusese mai puţin şi unilateral: din ruşi, din sovietici, din scriitorii proletari ai lumii. Mai greu de sesizat în focul argumentaţiilor era însuşi faptul că lipseau îndeobşte referirile organice, cu privire chiar la marii scriitori ai literaturii noastre interbelice, ocultaţi în continuare (dacă nu de-a dreptul răpuşi fiziceşte, în închisori…). Să adăugăm la aceasta faptul agravant că absenţa dureroasă a scriitorilor interzişi sau de-a dreptul dispăruţi era potenţată prin ocultarea Istoriei… lui Călinescu, monumentala lucrare interzisă, ne-retipărită, practic intruvabilă pentru cititorul obişnuit. Cercetătorii o consultau la Biblioteca Academiei, cu permis special. Dădeau unele citate… incitante. (De aici poate ideea disperată sau doar abracadabrantă a unui fost coleg de şcoală secundară, acum funcţionar CFR, altfel pătimaş iubitor de literatură, de a reconstitui pe cît posibil Istoria… lui Călinescu prin juxtapunerea de citate pescuite din varii exegeze. A apelat şi la ajutorul subsemnatului, drept pentru care depun mărturie. E poate absurd, e poate doar foarte trist…, este oricum un simptom al acelor ani grei.)

Acum înţeleg mai bine: într-un sistem totalitar roşu întregul fenomen cultural trebuie să se afle sub cel mai strict control: nu numai creatorul, dar şi editorul, şi tipografia şi receptarea critică – prin care se direcţiona orientarea culturală a momentului, se stabileau liste, se răsplătea ataşamentul unora la cauză, se transmiteau cuvintele de ordine…

(…) Îmi dau seama că n-am apucat să spun cum se desfăşurau discuţiile la cenaclu. Principalii combatanţi ai serilor de luni erau (nici o mirare!) Adrian Păunescu şi Ion Gheorghe, primul probabil în virtutea convingerii ferme că nu există nici un fel de poezie pe care să n-o înţeleagă în toate articulaţiile ei, oricît de alambicate, iar celălalt în virtutea convingerii la fel de nestrămutate că abia el poate detecta adevăratul sens al poeziilor în discuţie. Primul îşi consacrase un loc pe canapeaua din colţul stîng al sălii, unde era ceva mai mult spaţiu, între oglindă şi fereastră, însă plasîndu-se în acest fel oarecum în coasta prezidiului, nevoit să facă doi trei paşi în faţă, în timp ce vorbea; al doilea, din spirit de opoziţie şi pentru efecte speciale, s-a polarizat pe canapeaua din partea opusă, nevoit însă uneori să se mute, pe cînd A.P. îşi adjudecase locul şi nimeni nu i-l uzurpa. Chiar de se întîmpla ca A.P. să întîrzie, amfitrionul îl invita în faţă, de cum apărea în uşă, - dar venea şi neinvitat, neacceptînd o poziţie marginală; traversa sala cu paşi grei şi îşi lua în stăpînire canapeaua. După care, fie că ascultase sau nu lectura poeziilor, îşi procura cu maximă eficienţă de la prezidiu un exemplar dactilografiat, îşi cobora îndată privirile pe pagini, “înghiţind” într-un fel greu de explicat întregul lor conţinut, după care, tot aşa, invitat sau neinvitat, se ridica şi vorbea primul. Iar după ce vorbea A.P., în mod fatal mai rămîneau prea puţine lucruri de spus, în bine şi în rău, despre textele în chestiune. Dar se găseau noi puncte de abordare. Vorbitori tineri, ambiţioşi, dornici de afirmare şi confirmare, interese mari în joc, şi pînă la urmă, fiecare avea un nume de apărat şi de impus: pe al său. (…)

Cu o frecvenţă care pe alţii putea să-i streseze, Adrian Păunescu citea în cenaclu cicluri întregi de poeme, revărsind cascade de metafore. Provocîndu-l la discuţii în contradictoriu şi folosindu-se cu abilitate de dinamismul şi marea mobilitate spirituală a încă liceanului (!) Păunescu, E.B. asigura tonusul ridicat al dezbaterilor de luni seara. În mod vădit poezia impetuosului june plăcea amfitrionului.

Dar nu numai poezia lui Păunescu ne-a produs vii emoţii. Marin Sorescu, lansat în paginile Vieţii studenţeşti, obţinuse deja un eclatant succes cu parodiile din Singur printre poeţi, ne-a citit în premieră poezii precum Trebuiau să poarte un nume, Shakespeare şi altele din viitorul volum. Imprevizibilul autor, apreciat la superlativ de amfitrion, a recidivat în cenaclu. Se găseau şi cîrtitori, inşi care sugerau că e vorba de simple năstruşnicii de genul celor cu care un şcolar cu tupeu vrea să-şi dea gata mătuşile. Mai tîrziu, pentru că intraseră în conflict de interese, însuşi E.B. şi-a început prezentarea lui A.P la o lansare a acestuia din urmă cu fraza: “Totul îmi displace la A.P în afară de poezia lui.” Iar despre Sorescu, după ce-i acordase toate onorurile, a scris negru pe alb că este îndeobşte cunoscut modul în care M.S. i-a smuls lui Călinescu faimoasa prezentare din Contemporanul. Acesta era E.B, din păcate, la vedere, iar cum va fi fost în culise e mai bine să nu ne gîndim. Că doar nu degeaba scrisese el Vînzare de frate

Mi-a povestit cineva care părea să cunoască bine lucrurile un episod dinspre începutul carierei lui E.B., care imediat după ‘44 va fi avut alte opţiuni, alte intenţii. Dar lucrurile mergeau implacabil spre bolşevizarea României şi atunci E.B. şi-a adunat prietenii într-o seară, le-a dat o mare petrecere iar la urmă le-a spus: “Din momentul ăsta nu mai sunt prietenul vostru. M-am vîndut regimului”. Prietenii lui singaporeni au rămas interzişi (la figurat dar şi la propriu, din păcate…).

Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o anume libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.

(…) Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş avea o faimă atît de mare încît atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din cîmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tînăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, pînă nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei. (…) Îşi făcu apariţia cîndva şi poetul Teodor Pâcă, obţinînd de la amfitrion permisiunea de a ne recita unul dintre faimoasele sale sonete, pe care însă nu l-a putut duce pînă la capăt, din motivul bahic subînţeles, însă lipsindu-i şi manuscrisul. Cu nasul lui teribil, el însuşi o carte de vizită inconfundabilă, l-am dibuit făcînd figuraţie în diferite filme, prieten de pahar cu actorii şi cu cei din lumea cinematografiei, însă în mai veche rîcă (rima rîcă-Pâcă fiind consacrată de impetuosul Ahoe) cu colegii de generaţie, precum însuşi E.B.

Nu mai ştiu în ce împrejurare a venit la cenaclu Zaharia Stancu în persoană, păstrînd însă pe tot parcursul soaerelei o distanţă securizantă faţă de E.B., cei doi “grei” privindu-se alternativ, cu zîmbete într-o dungă. (Şi venind vorba de Zaharia Stancu, pe atunci preşedinte al Uniunii, - fie că sosise în documentare, fie că fusese invitat insistent, ca să se convingă la faţa locului cu privire la excelenţa poeziei promovată în cenaclu -, mă întreb dacă nu cumva “mişcarea de la cenaclul Labiş şi din revista Luceafărul”, această deschidere benefică a literaturii, era folosită de E.B în scopuri personale. Avea conflicte deschise cu Bogza, cu Jebeleanu, cu Stancu, cu Preda, desigur; acum de la prezidiul cenaclului le dădea junilor toată libertatea (admisă de sus!), neezitînd să se prezinte apoi în biroul Uniunii (cum a şi declarat la un moment dat) cu poeziile lui Păunescu, ale lui Ion Gheorghe, poate şi ale altora, ca să-i pună la punct pe adversari (ceva de genul: “Iată poezia adevărată! Nu Minerii din Maramureş - unul dintre caii de bătaie ai lui E.B. în şedinţele cenaclului fiind Dan Deşliu, care nu se arătase niciodată prin preajmă, însă se pare că existau nişte socoteli de încheiat…; în lături cu voi!”

Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?

Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. (…) Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici nimic subversiv!