„Doar pădurea ştie plânsul lemnului…” şi… undeva, un poet... Petru Blaj

Cuvânt de întâmpinare…

 

 

 

„Doar pădurea ştie plânsul lemnului…”

şi… undeva, un poet...

 

 

Poemele becartiene sunt „gânduri întrupate” şi, odată prins în vâltoarea lor, eşti în primejdie hieratică de a ţi se sfâşia sufletul.

Gânduri cu „nelinişti crescânde” într-o înserare mai altfel. „Neîntinate zări” venind de departe ca o „mângâiere întârziată”. „Încolţit de spaime şi întrebări”, dar „împovărat de iubire”, inconştientul pulsional al fiinţei aruncă nostalgiei preţul luminii care va veni.

De o varietate tematică generoasă, poemele becartiene invocă adevăruri neconştientizate de toţi, iubiri până la patima sărutării pământului, diversitatea elanului vital bergsonian în anotimpuri, vieţi, plămădeli, treceri, aserţiuni, oferind sincroniei şi diacroniei Eu-lui plinătatea desfăşurării lor.

Sălbaticul şi domesticul, viaţa şi moartea se armonizează printr-o facere şi desfacere, ca într-o teză şi antiteză hegeliană, ce străbate „sub povara luminii” drumul sinuos de la pseudo-extaz la melancolie.

Nimic din absurdul existenţialiştilor (nici absurdul alegerii şi nici al vieţii) nu inundă poemele becartiene, deşi intervalul fiinţial dintre cele două bezne (neantul primordial şi cel de la marginea existenţei) este presărat în mod existenţialist cu lamentaţii ce ţin de condiţia umană, oricum nu pe culmile disperării cioraniene.

Spaimele orelor”, când „cerurile toate... tac” aduc aminte de „labirintul singurătăţii”, de un „amurg grăbit” cu o „cheie ruginită în „cingători de şarpe” şi lasă mereu în urmă „un trup de drumuri” răpus la o răscruce de „colţii albi ai zilei”.

Între subiect (Eu) şi personalitate (Sine) poeta interpune patosul învietor al raţiunii ca o dublă intuiţie sensibilă şi intelectuală, mereu ameninţată de interfaţa noetică spre o plesio-securizare în detrimentul unei sacro-securizări.

Când eram copil visam adesea că o strigam pe mama ce se pierdea în zare tot mai departe, iar ea nu mă putea auzi niciodată. Mă trezeam transpirat şi, cu sufletul tremurând, alergam să o caut. Uneori o găseam, alteori nu. Era tot ce puteam face atunci… Acum, ca şi în poezia becartiană, aş putea doar săruta pământul, cu patimă…

Dorul, rugăciunea psaltică, dialogul vârstelor, amăgirile şi dezamăgirile, nebunia jocului, capriciul iubirii sau preţul întreg al existenţei este darul acestui volum  de  poeme „dăltuit la căpătâiul nopţii” pentru mine şi pentru tine, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor veni în căutare, veşnică şi incredibilă căutare a întrebărilor.


„Fata sihastră” de altădată, ca „două lacrimi de cer” a trecut cu „timpul” prin „clipe arse”, pentru ca astăzi să ne apară ca „un poet, undeva”, căutat, iubit,  răsfăţat şi, de ce nu, admirat şi citit cu plăcere.

Cu o grafică încântătoare şi un conţinut pe măsură, volumul de faţă cucereşte, subjugă şi stăpâneşte, pentru a oferi, de fapt, un nou prilej de binecuvântare.

 

Petru Blaj (Dinvale)


Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor