Autor: Alin Fumurescu.

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici
o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai
polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi
mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi,
despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi
arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane"
supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi
aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru
simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt
indivizi care şi- au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar
lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii
îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul
inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi
ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat
să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi,
vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele
acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi
descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai
faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit
din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu
prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.
Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită, repezită,
agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la
jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi
aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea
faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar
în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală.


Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii -
aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public
este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi
pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în
maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în
termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale
decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori
nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa
purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi
frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la
pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele.
Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze.
Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape
ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de
praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele
sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în
citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un
gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă
singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel
banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti
respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea
portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de
pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care opresupune, o minimă
prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să
ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între
hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te
ca în România să te simţi în nesiguranţă.
Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît
"dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la
salarii mai mici decît "dincolo".

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de
calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap
de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui?
Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai
ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie
personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea,
comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se
practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene.
Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de
parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai
repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti
în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e
drept". Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la
comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi.
Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie.
Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar
avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi
familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea
materială, visele
consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la
morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.


Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o
coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă
dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru
poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?
Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi
înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea
naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem
peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei
afla în ţară un răspuns.


Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului
sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau
în şanţ.


Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît
de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în
acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de
dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de
activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire,
de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de
gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi
nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai
bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în
trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare
şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni
şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al
imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le
discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan
perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi
povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea,
efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe,
refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia
numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi
inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd
că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil,
posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român,
eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar ...




Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Octombrie 1, 2010 la 8:41am
Nu am fost foarte atenta cu aceasta postare si cu comentariul anterior. Cu asezarea lor in pagina. Va cer scuze si va rog sa imi acordati circumstante atenuante. Nu sunt inca familiarizata cu aceste postari. Cand voi fi, voi incerca sa-mi postez propriile pagini de jurnal sau pagini de carte si sa le si asez, frumos, ca sa nu ma mai simt jenata de aspect :)
Cat priveste materialul postat......, despre "ei" este vorba, nu? Eu cred ca se regasesc perfect in cele scrise de Alin Fumurescu. Ce trist!
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Septembrie 30, 2010 la 11:38pm
Alin Fumurescu - preda filosofie politica la Indiana
University-Bloomington (deocamdata)

Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice (unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin desert. Habar nu am ce voi face in continuare...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor