Aşa cum am promis, domnule Adrian Grauenfels, voi posta aici, pe capitole, cartea mea.

Datorită dumneavoastră, a celor de aici, am scris această carte. Poate nu este o capodoperă din punct de vedere literar, dar, cu siguranţă, este capodopera mea din punct de vedere sufletesc.Este eliberarea mea din chinuitoarea chingă a lucrurilor nemărturisite.

 

Doina Ira-Tăutan

 

DOR DE VIS 

 


 

Editura Caiete Silvane

Zalău, 2013

 

 


 

Corectura: Viorel Tăutan

Lector: Daniel Hoblea

Tehnoredactare: Cristian Niculaş

Desene: Alina-Sorana Tarmu

Coperte: Doina Ira-Tăutan

Tipar: Color Print Zalău

 


 

Fetelor mele dragi,

Andreea-Liliana şi Diana-Raluca


 

Capitolul I

            Vise premonitorii

 

Din „jurnalul” nedatat al Dinei:

„...« Bine că a scăpat măcar Gabi », am auzit vocea mamei venind parcă de peste timp, de undeva  foarte departe. Glasuri suprapuse, cuvinte neinteligibile pentru mine,  tot de foarte departe venind,  şi mâinile acelea moi, ale mamei, parcă, pe care, la început, le-am simţit ca pe o mângâiere...

Am deschis ochii. În jurul meu se agitau multe femei. Niciuna nu îmi era cunoscută. Mă priveau şi se bucurau, iar eu nu înţelegeam nimic. Mâinile care se încăpăţânau să mă readucă la viaţă, frământându-mi cu îndârjire trupul firav, şi pe care acum le simţeam aproape dureros, nu erau ale mamei mele. Erau mâinile unei asistente sau poate doctoriţe, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar că, atunci când am deschis ochii, a strigat cât a ţinut-o gura, cu o bucurie în glas pe care nu o mai auzisem vreodată: « trăieşte!!! », iar celelalte femei se închinau şi îmi mângâiau mânuţele. N-am să uit niciodată acel strigăt de biruinţă asupra morţii.

Am văzut-o şi pe mama. Îl ţinea în braţe pe fratele meu care tremura ca varga. L-a lăsat în grija uneia dintre femei, m-a luat pe mine în braţe, m-a băgat într-o cadă mare din lemn, plină cu apă caldă mirosind a spirt medicinal, m-a săpunit peste tot, masându-mi trupul cu mişcări rapide până mi-am revenit complet. Ne-a înfofolit bine pe amândoi şi, ajutată de doamna care m-a redat vieţii, ne-a dus acasă,  unde s-a ocupat îndelung de noi. 

Tata plecase cu o zi înainte de această întâmplare să-şi viziteze părinţii. Aceştia locuiau într-un oraş viticol renumit, situat la o distanţă de vreo 40 de km depărtare de locul în care eram noi.  Nu ştiu cum, la el a ajuns vestea că ne-am înecat. Imediat cum a aflat,   s-a urcat pe motocicletă, o Jawa de 125 centimetri cubi, şi a pornit spre casă. Îmi aduc aminte că, atunci când am auzit uşa de la intrarea apartamentului deschizîndu-se, am fost fericită. Îmi iubeam mult tatăl iar prezenţa lui făcea să nu-mi fie teamă de nimic. Mă simţeam în siguranţă atunci când îl ştiam în preajmă. Mi s-a părut că a durat mult până s-a apropiat de camera noastră, atât de tare aşteptam să-l văd. El însă, odată ajuns în dreptul uşii, s-a oprit. Nu a intrat, doar a întredeschis uşa şi fără a privi înăuntru,  cu vocea stinsă, a spus: « dacă trăiesc amândoi, intru. Dacă nu, mă duc şi mă omor acolo unde s-au înecat ei ». Ar fi făcut-o, sunt convinsă de asta. Mama l-a întâmpinat spunându-i să se liniştească şi să intre, asigurându-l că suntem bine amîndoi. A intrat şi, fără să rostească vreun cuvânt, s-a intins în pat între mine şi fratele meu, ne-a luat în braţe pe amândoi şi a plâns. A plâns în hohote strângându-ne la pieptul său.

Am făcut pneumonie. Cu atât ne-am ales în urma celor întâmplate. Aceeaşi doamnă bună şi drăguţă ne-a făcut injecţii şi ne-a dat pastile. Timp de vreo două săptămâni nu am avut voie să ieşim din casă. Însă după ce ne-am făcut bine şi am primit permisiunea să ne ridicăm din pat, viaţa noastră şi-a reluat cursul normal. Dar mie îmi stăruia  în minte vocea mamei spunând « bine că a scăpat măcar Gabi», de parcă ar fi fost suficient ca unul dintre noi să fi scăpat, cu atât mai bine că era Gabi acela. Ca şi cum unul dintre copii îl putea înlocui, cu prezenţa sau cu existenţa sa, pe celălalt…Ani de-a rândul mi-au tot revenit în minte acele cuvinte, acea voce. Şi odată cu ele întrebarea «pe mine de ce nu mă iubeşte mama?» Aveam puţin peste 4 ani, dar îmi amintesc totul…

Mi-au mai rămas foarte bine întipărite în memorie, pentru că au avut un impact extrem de puternic asupră-mi, şi alte amintiri care trebuie să rămână peste timp în acest jurnal.

 Întâmplările care urmează s-au petrecut în vara în care împlinisem trei ani...

Au mai fost şi visele. Cele două vise. Primul era lung şi tare greu mă trezeam din el. Timp de vreo doi ani, cam la trei-patru nopţi, se relua. Întâia oară, l-am avut în toamna anului 1962, când aveam cinci ani şi câteva luni. Devenise obsesiv.

Celălalt, mult mai scurt, m-a chinuit cam în aceeaşi perioadă, dar cu o frecvenţă mai redusă decât primul. Acestui vis nu-i ştiam finalul. Mă trezeam îngrozită, de fiecare dată la acelaşi moment al visului. Şi plângeam.

…În una dintre zilele foarte călduroase, mama ne-a dus în parc. Castanii şi teii dăduseră-n floare. Şi încă o mulţime de alte flori multicolore zâmbeau soarelui de peste tot. Lângă un rondou mare, în jurul căruia erau aşezate bănci din lemn, fusese amplasat un stup de albine. Proprietarul acestuia, unul dintre vecinii noştri, îl aducea aici în fiecare primăvară. Ne-am aşezat pe o bancă de partea cealaltă a rondoului, astfel că puteam vedea stupul şi albinele zburând în jurul lui fără a exista pericolul de a fi înţepaţi. Mama ne spusese că albinele nu înţepaseră pe nimeni, dar că trebuie să avem grijă, să nu ne apropiem prea mult de stup.

Fratele meu alerga după un cerc pe care îl împingea cu o sârmă. În anii ’60 nu se prea găseau jucării în comerţ. Majoritatea erau confecţionate de părinţii care aveau răbdare să facă asta. Jocul cu cercul era unul foarte agreat de copii. Alergau ore în şir după un cerc din tinichea mai groasă (sau o jantă de bicicletă, o-ho!) căruia îi impuneau traiectoria cu ajutorul unei sârme oţeloase în lungime de vreo 40-50 de cm., modelată la unul dintre capete în formă de L şi U, iar la celălalt îndoită pentru a putea fi ţinută mai uşor în palmă. Majoritatea copiilor din micuţa comunitate în care trăiam aveau, ca şi fratele meu, cerc şi sârmă făcute de tatăl nostru. Era foarte priceput, ştia să facă de toate. Oricine ar fi avut nevoie de ceva, fie de un teasc de stors struguri, fie de un butoi sau de o sanie, venea la el. Toate obiectele pe care le făcea, cu o migală demnă de cel mai conştiincios ceasornicar, erau „fabricate” până în cel mai mic detaliu.  Vecinii şi alţi concetăţeni îl apreciau pentru asta. Astfel, noi aveam tot felul de jucării. Deşi eram foarte mici, ne făcuse chiar şi patine. În comerţ nu se găseau patine atât de mici. Ne-a învăţat să patinăm şi ne-a mai învăţat multe alte lucruri pe care ceilalţi copii de vârsta noastră, şi chiar mai mari decât noi, nu le ştiau face. Tot timpul liber pe care îl avea, când nu meşterea ceva, ni-l aloca nouă. Dar chiar şi atunci când avea de lucru, de făcut un obiect sau de reparat ceva la motocicletă, ne implica şi pe noi. Ne plăcea foarte mult să stăm pe lângă el şi să-l ajutăm. Treaba noastră era să-i dăm la mână sculele de care avea nevoie la un moment dat, cu înţelegerea că, dacă greşeam de două ori consecutiv în alegerea sculei cerute, fără nicio supărare ne pierdeam dreptul de a mai „lucra” în acea zi cu el. Astfel că, înainte de a învăţa să scriu şi să citesc, reuşisem să ştiu alege din grămadă cheia fixă sau tubulară care trebuia, fără să mă uit la număr. Patentul sau gura de lup, cuiul de zece sau şublerul nu mai reprezentau de mult o necunoscută pentru mine. Ştia să se joace cu noi la fel de bine cum ştia să ne pună la punct atunci când situaţia o impunea. Îl iubeam şi îl respectam. Niciodată nu-i ieşeam din cuvânt, aşa cum mai făceam uneori cu mama noastră care însă nu întârzia, când vedea că o luam razna, să ne aplice câte o corecţie cu nuiaua sau cu palma.

Pe-atunci copiii nu-şi dădeau în judecată părinţii pentru că aceştia le mai cârpea câte o palmă. 

Revenind la povestea din parc, îmi amintesc că fratele meu, tot alergând după cerc în jurul rondului de flori, într-un moment de neatenţie, nu a mai putut prinde cercul cu sârma, iar acesta s-a izbit violent de stup. Deranjate, albinele au început să se agite. Fratele meu a venit în fugă şi, speriat, s-a aşezat pe bancă între mine şi mama.  Ce s-a întâmplat în următoarele secunde este de domeniul fantasticului. Roiul uriaş, asemănător unui nor pregătit de ploaie, s-a năpustit asupra fratelui meu, acoperindu-l. Nici măcar o singură albină nu ne-a înţepat pe noi două. De parcă ştiau că el este vinovatul. Au zburat înapoi la stup după ce multe dintre ele şi-au lăsat ácele veninoase pe tot corpul, dar mai ales pe faţa şi gâtul fratelui meu care, umflat ca un balon, a fost transportat la spital. Din fericire nu era alergic la veninul albinelor, astfel că, după numai câteva zile, a fost externat în stare  destul de bună, având în vedere circumstanţele. Era îngrozitor de speriat, dar fizic era bine.

Nu ştiu exact dacă imaginea fratelui meu de după atacul albinelor, hilară în fond pentru un privitor neutru, de n-ar fi fost o adevărată dramă familială, sau precizia în acţiune a acestor harnice insecte, ori poate ambele aspecte, m-au impresionat într-atât încât întâmplarea mi-a rămas foarte bine întipărită în memorie. Nu puteam înţelege cum au ştiut albinele care dintre noi trei era vinovat de perturbarea activităţii lor sau poate chiar de moartea câtorva dintre ele, lovite în impactul cercului cu stupul. Părinţii mi-au explicat cu răbdare şi în amănunt cum sunt organizate albinele, cât de harnice sunt şi cât de minuţios îşi respectă fiecare dintre ele rolul în stup. M-a fascinat povestea. De atunci îmi sunt tare dragi albinele. Mă uimeşte meticulozitatea lor pe care o admir şi o respect.

Îmi amintesc cu durere încă, deşi au trecut mulţi ani de-atunci, o altă întâmplare care şi-a pus accentuat amprenta asupra psihicului meu, copil de numai trei ani, prin impactul negativ avut şi care, în timp, a influienţat puternic modul de analiză şi înţelegere al caracterului bărbaţilor, dar şi de percepţie viitoare asupra acţiunilor acestora.

Aveam o tricicletă. Fratele meu se plimba cu ea prin curte. Am vrut să mă plimbe şi pe mine şi m-am urcat pe tricicletă la spatele lui. Ne-am plimbat ce ne-am plimbat, iar la un moment dat, nu ştiu exact dacă eu m-am dezechilibrat sau poate  el a trecut cu roata peste o piatră, dar ne-am răsturnat şi am căzut amândoi sub tricicletă. Fratele meu s-a zgâriat peste tot, dar n-a izbucnit în plâns, cum ar fi făcut aproape orice copil de vârsta lui în astfel de împrejurări. Nu i-a păsat de faptul că se lovise. M-a ajutat să mă ridic de jos. Aveam capul spart şi îmi curgea mult sânge, dar nu plângeam. Şi-a pus o mânuţă pe capul meu, apăsând rana sângerândă, iar cu cealaltă mă ţinea strâns lipită de el. Nici n-a apucat s-o strige pe mama, care trebăluia prin casă, că poarta s-a deschis şi a intrat tata. Venea de la serviciu. Când mă gândesc la reacţia pe care a avut-o acesta, simt cum mi se face şi acum un gol în stomac. Fără să întrebe nimic, l-a lovit pe fratele meu peste faţă atât de tare, încât acesta s-a prăbuşit la câţiva metri mai încolo, iar din nas a început să-i curgă sânge. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, l-a luat de jos, întrebându-l retoric în timp ce-l scutura puternic „de ce n-ai avut grijă de ea?”, apoi l-a trântit cu capul de ciment. M-am îngrozit şi-am început să ţip din răsputeri. Probabil că l-ar fi omorât, dacă mama, alertată de gălăgia din curte, n-ar fi ieşit din casă şi nu s-ar fi repezit să-l ia pe Gabi în braţe. Bietul de el nu avea nicio vină. Tata îşi pierduse complet controlul. Cred că vederea sângelui şiroindu-mi pe faţă i-a declanşat acea criză de furie. L-am urât! După acest incident unic, având în vedere amploarea lui, mi-am urât tatăl şi am refuzat mult timp să mai vorbesc cu el. 

Nu fusese niciodată un om violent. Era doar sever uneori, mai ales cu Gabi pe care îl pedepsea ori de câte ori făcea vreo boacănă. Cred că nu-l iubea. Întotdeauna a făcut diferenţă între noi. Amândoi părinţii au făcut asta. Mama în favoarea fratelui, iar tata în favoarea mea. Eram prea mici pentru a ne da seama de asta atunci. Ne iubeam foarte mult şi sufeream când unul dintre noi era pedepsit. Atitudinea părinţilor nu ne-a învrăjbit. Cred că, de fapt, ne-a apropiat şi mai mult. Ne apăram unul pe celălalt în faţa lor şi nu ne pâram niciodată.

 Eu am conştientizat mult mai târziu, aveam aproape şapte ani,  că fiecare dintre noi era favoritul unuia dintre părinţi şi am început să raportez întâmplările mai vechi la  această constatare.

Sigur că tata a regretat manifestarea avută, încercând în nenumărate rânduri să ne explice cât de rău îi pare pentru cele întâmplate şi să ne asigure că nu îşi  va mai pierde vreodată cumpătul. Dar nouă, câţiva ani apoi, ne-a fost frică de el. A avut nevoie de mult timp şi răbdare pentru a ne convinge că ne iubeşte şi că astfel de scene nu se vor repeta. Şi-a ţinut promisiunea. Niciodată nu a mai lovit sau pedepsit pe vreunul dintre noi. Totuşi, acest incident l-a determinat pe fratele meu să nu se mai joace cu mine şi să nu mai dorească să-mi fie în preajmă. Cred că se temea de posibilitatea de a fi pedepsit de către tatăl nostru, pe nedrept, atunci când, din neatenţie, mă accidentam. Dar eu eram ca un scai. Mă ţineam tot timpul după el, chiar dacă mă alunga sau, uneori, îmi mai dădea şi câte o palmă sau mă trăgea de păr. Cu toate astea însă, deşi în aparenţă mă ignora, era foarte atent la tot ce fac. Avea grijă să nu mi se întâmple ceva rău şi  se lua la bătaie cu orice copil care nu se purta cuviincios faţă de mine. Ţineam foarte mult unul la celălalt, poate chiar mai mult decât la părinţii noştri.

Ne parcurgeam în continuare copilăria, şchiopătând, ca să mă exprim oarecum metaforic. Mai târziu aveam să aflăm, eu şi fratele meu, cât de mult ne-au marcat întâmplările de până atunci, dar şi cele ce aveau să urmeze în timp.

Cât despre cele două vise, credeam că mă vor urmări toată viaţa, că nu voi mai scăpa niciodată de ele…

                                  *

În primul vis se făcea că mă jucam cu fratele meu de-a prinselea,  într-o livadă cu mulţi pomi, toţi înfloriţi. Erau încărcaţi de flori mari albe. Imaginea era feerică, iar noi zburdam fericiţi. Livada începea de la marginea unei râpe, nu foarte adânci, pline de vegetaţie,  în albia căreia curgea un râuleţ. În vis ştiam că de partea cealaltă a livezii, opusă râpei, era casa nostră. După ce am obosit de-atâta alergătură, ne-am aşezat. Priveam la gâzele care opinteau să  urce pe firişoarele de iarbă. La un moment dat, pe mâna mea s-a aşezat o buburuză. Îmi plăceau mult, ca oricărui copil de altfel, aceste mici vietăţi atât de frumos colorate. Am început să-i cânt „gărgăriţă riţă, zboară-n  poieniţă, şi unde îi zbura, acolo m-oi mărita”. A zburat, iar eu am alergat după ea urmărind-o cu privirea. Şi-a încetat zborul pe creanga unui copăcel aflat în partea de jos a râpei, aproape de apă. M-am oprit speriată. Copacul era prea jos să pot ajunge la el. L-am strigat pe Gabi. Când s-a apropiat, i-am spus că vreau să mă ajute să cobor în râpă după buburuză. Nu a fost de acord, explicându-mi că râpa este prea adâncă, iar malul prea abrupt să mă  mai pot întoarce dacă aş coborî. L-am luat de mână şi, înainte de a avea timp să riposteze, am început să cobor spunându-i să mă ţină. Văzându-se în faţa faptului împlinit, el se lăsă în genunchi pe marginea râpei şi mă ţinea strâns de mână, în timp ce eu coboram lent. Mai aveam puţin până să ajung la pomişor, când am auzit vocea mamei chemându-ne la masă. Fratele meu m-a tras brusc de mână spunând că trebuie să mergem acasă şi că vom reveni după amiază să căutăm gărgăriţa. M-am supărat şi, odată ajunsă iar pe marginea râpei, m-am aşezat pe iarbă. Insista să mergem pentru că ne-a strigat mama, dar eu, îmbufnată, am refuzat să mă ridic. M-a lăsat acolo şi a plecat în fugă către casă. L-am urmărit cu privirea şi când nu l-am mai văzut printre pomi, m-am ridicat cu intenţia de a porni şi eu. Numai că se întâmpla ceva îngrozitor. Unde voiam să pun piciorul, se deschidea o groapă cu marginea perfect rotundă. O auzeam pe mama strigăndu-mă, eu încercam să-i spun că nu pot ajunge, dar vocea mea nu se auzea. Pe măsură ce încercam să înaintez, se deschideau tot mai multe gropi, astfel încât eram nevoită să alerg pe vârfuri,  să fac un fel de slalom printre gropi, punând piciorul pe micul romb sau triunghi de pământ format între acestea. Toată livada era plină de gropi întunecoase al căror fund nu se vedea, iar eu nu reuşeam parcă să înaintez defel. Am alergat mult, din ce în ce mai greu, eram foarte obosită, dar nu mă puteam opri. Alergam complet epuizată printre gropi când, la un moment dat, am văzut marginea livezii şi o pajiste însorită plină de iarbă şi floricele. Pajiştea se termina la gardul casei noastre. Mă apropiam de capătul dinspre casă al livezii gândindu-mă cu groază la gropile care vor apărea şi pe acea pajişte şi care îmi vor îngreuna drumul. Cu chiu cu vai am ajuns la marginea livezii, unde  începea pajiştea. Am făcut primul pas. Nu se mai forma nicio groapă. Totul strălucea într-o lumină multicoloră. La gard, zâmbind, mă aştepta mama. Am alergat şi i-am sărit în braţe. Obosită şi speriată. Voiam să-i povestesc ce mi se întâmplase, dar nu reuşeam pentru că mă trezeam în braţele mamei mele care îmi mângâia părul şi îmi spunea; linişteşte-te, nu a fost decât un coşmar.

                                  *

Celălat vis nu era tot atât de lung, dar era unul din care mă trezeam întotdeauna plângănd. Se făcea că mergeam printr-o pădure. Era întuneric, dar nu într-atât încât să nu se vadă clar siluietele copacilor. Eram singură şi mergeam fără şovăială prin pădurea întunecată. Nu ştiu către unde, şi fără să-mi fie frică. La un moment dat, am văzut îndreptându-se către mine, din faţă, un animal destul de mare. De la acea distanţă nu-mi dădeam seama ce animal este. Nu m-am oprit. Nici el. Înaintam unul către celălalt. Când ne mai despărţeau doar câţiva metri, am constatat că era un viţel foarte frumos care parcă îmi zâmbea. M-am bucurat foarte mult văzându-i privirea blândă şi am grăbit pasul. La fel a făcut şi el. La un moment dat însă, fără   să-mi dau seama  ce se întâmplă, viţelul a dispărut. În faţa noastră se căscase o groapă mare iar viţelul căzuse în ea. Mi-am zis în gând că, probabil, groapa acoperită de crengi şi frunze era o capcană făcută de vânători pentru a prinde animale. M-am uitat în jur sperând că voi vedea venind pe cineva să-şi revendice prada. Intenţionam să-l implor să scoată viţelul din groapă şi să-l elibereze. Am aşteptat un timp, dar n-a venit nimeni. Eram disperată. Animalul mă privea rugător din fundul gropii, cerându-mi parcă ajutorul. Am început să-i vorbesc. Mă asculta cu atenţie.    I-am spus că voi merge să adun crengi lungi din care voi încerca să fac o punte. Am adus multe crengi pe care le-am aşternut între fundul gropii şi marginea de la suprafaţa acesteia. Căutând crengi, am dat peste nişte ferigi pe care le-am adunat şi  le-am împletit.  Din funia astfel obţinută am făcut un laţ pe care l-am aruncat în jurul grumazului viţelului, după care am început să-l trag spre mine. Am reuşit. Dar când viţelul a ajuns pe mal,  m-am dezechilibrat din cauza efortului şi am căzut la rându-mi în groapă. Dintr-o dată totul deveni foarte întunecat. Şi pădurea, şi groapa, şi viţelul pe care de-abia îl mai zăream. Zâmbetul îi dispăruse. Se uita la mine trist, dar nu părăsea marginea gropii. Mă chinuiam  să ies, agăţându-mă de crengi. Nu reuşeam şi, disperată, începusem să plâng. Plângeam în vis, dar şi în realitate, iar părinţii se străduiau să mă trezească vorbindu-mi încet şi mângâindu-mă. Mă luau în braţe, mă duceau la ei în pat şi îmi povesteau întâmplări din copilăria lor, pe care adoram să le ascult. Mă linişteam şi adormeam.

                                      *

Ajunsă la maturitate, dorinţa descifrării viselor, aflarea semnificaţiei lor, a devenit acerbă. Studiasem, din pasiune,  psihologia şi ştiam că visele sunt, de fapt, revelări ale inconştientului. Pe de altă parte, visele mele erau ale unui copil de numai câţiva ani, al cărui inconştient nu putea avea prea mare încărcătură. Aşadar, am considerat că nu puteau reprezenta concretizarea unor dorinţe refulate. Înseamna că erau premonitorii. Iar eu, având în vedere că am aflat semnificaţia viselor când parcursesem deja ceva drum din viaţă, puteam confirma sau infirma semnificaţia lor. Împreună cu un bun prieten, psiholog practician cu experienţă, am analizat cele două vise. Aveam să descopărim, că ambele aveau cam aceeaşi semnificaţie. Ele prevesteau dificultatea drumului pe care îl aveam de parcurs în viaţă. Gropile din livadă semnificau multele obstacole şi răspântii ce urmau să apară de-a lungul acestui drum, iar faptul că reuşeam să ajung la capătul livezii pline de gropi, însemna că, deşi voi trece cu foarte mare dificultate prin multiplele încercări, o voi scoate întotdeauna la capăt. Păşunea însorită şi plină de culoare putea să însemne că drumul atât de lung şi de greu, pe care am reuşit să-l străbat în mulţi ani de suferinţă, la un moment dat se va schimba radical şi va deveni luminos şi uşor de trecut, iar viaţa mea va fi liniştită şi plină de satisfacţii.

Celălalt vis, în care apărea drumul lung parcurs de mine prin pădurea întunecată şi groapa în care am căzut şi din care nu puteam ieşi, semnifica faptul că voi avea de trecut printr-o boală foarte grea, timp îndelungat, în care nu mă putea ajuta nimeni,  în afară de Providenţă.

Prezenţa viţelului, ca parte integrată în vis, arăta că boala nu îmi va fi fatală şi că voi scăpa teafără şi din asta.

Acum, cănd deja am trecut de cincizeci de ani, afirm cu toată convingerea şi în cunoştinţă de cauză  că visele au fost cu adevărat premonitorii şi pot confirma exactitatea descifrării semnificaţiei lor.”

*

*            *

Un ghemotoc cu părul vâlvoi, cu genunchii juliţi şi cu două mărgele jucăuşe în loc de ochi. Asta era Dina, fetiţa familiei care locuia la etajul unu al blocului, singurul dealtfel, din curtea Staţiunii de Maşini şi Tractoare. Mama lucra la contabilitate iar tatăl la sectorul mecanic. O familie frumoasă şi respectată de toţi ceilalţi membri ai comunităţii respective. Îi aveau pe Dina şi pe Gabriel, copii drăguţi şi foarte bine educaţi, care erau tot timpul împreună. Dina se ţinea ca o umbră după  fratele ei mai mare pe care îl iubea nespus. Era tot în preajma lui şi în acea zi în care, la numai patru ani şi jumătate, a întins mânuţa să-l scoată din apa îngheţată a gârlei în care căzuse printr-o copcă, în timp ce se dădea cu sania. Gabriel avea şase ani pe-atunci. În cădere se prinsese de marginile copcii. Privea îngrozit către grupul de copii fără să mai aibă putere să strige. Nici un copil nu a avut curajul să se apropie şi să-l ajute. Fetiţa, disperată, a alergat pe apa îngheţată, s-a apropiat de copcă şi l-a prins de mână. Nu a avut puterea să-l scoată.  Au căzut amandoi pe fundul apei. I-a salvat un om bun, la strigătele disperate ale celorlalţi copii, prieteni de joacă. Speriaţi, aceştia fugiseră care încotro strigând după ajutor.

Dina mi-a povestit că îşi aminteşte despre această întâmplare ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Până la căderea în apă şi apoi, după ce şi-a revenit, îşi aminteşte fiecare detaliu . Nu ştie însă cum au fost scoşi din apă decât din ce i-a povestit mai târziu mama. Necunoscutul alertat de copii se afla nu departe de locul întâmplării, la o groapă de var. După ce a aflat de la aceştia ce s-a întâmplat, le-a spus să meargă repede la cea mai apropiată casă şi să cheme oameni în ajutor. Omul bun a venit în fugă şi  s-a aruncat în apă. L-a găsit pe băiat şi l-a scos pe mal. Apoi a căutat-o pe fetiţă. A scos-o şi pe ea, dar a constatat că nu avea puls. I-a făcut masaj cardiac. Se credea că nu va mai putea fi salvată. Fusese găsită pe fundul apei, după două sau trei scufundări.  A avut, cum se spune, zile. Era mai puternică decât părea şi a supravieţuit.

 Stăpânii celei mai apropiate case veneau în fugă aducând cu ei pături. Au luat copiii în braţe şi i-au dus în casă unde au făcut ce au crezut ei că trebuie într-o atare situaţie, până la venirea medicului.

Au fost salvaţi amândoi. Făcuseră pneumonie şi după cîteva luni de tratament şi convalescenţă s-au vindecat. Viaţa a mers mai departe…”

Mi-o amintesc pe Dina elevă în clasa întâi. Mică şi slabă, cea mai mică dintre fete. Doar colegul ei de bancă, Ionică,  mascota clasei, era mai scund decât ea. Adesea, învăţătorul, un domn în vârstă şi foarte de treabă, glumea pe seama lui în timpul orei, ciupindu-l sau trăgându-l de urechi, antrenând şi ceilalţi copii în acest joc. Uneori, pe băieţel îl podidea plânsul, spre hazul clasei. Fiindu-i milă de el, Dina începea şi ea să plângă, motiv şi mai puternic de amuzament colectiv. Stăteau în prima bancă, pe rândul din mijloc.

Deşi acum elevă, era aceeaşi zvârlugă cu părul vâlvoi, pusă pe joacă şi atunci când nu trebuia. Tot timpul avea genunchii juliţi de la gardurile pe care se urca pentru a lua fructe din creangile atârnate în afara curţilor pe lângă care trecea, sau de la coaja copacilor în care se căţăra ca o maimuţă. Diferenţa era că  acum avea aproape tot timpul degetele murdare de cerneală.  Oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să ţină tocul de scris în aşa fel încât cerneala peniţei să nu i se prelingă pe degete. O fetiţă extrem de vioaie, cu vocea asemănătoare clinchetului de clopoţel, mai mare dragul s-o auzi. Copiii se strângeau ciorchine oriunde era ea. Parcă ar fi fost un magnet, toţi o voiau în preajmă. Îşi trăia copilăria la fel cu marea majoritate a copiilor de vârsta ei care nu au o percepţie clară şi obiectivă asupra realităţii. Era fericită alături de familie, prieteni şi colegi. Până în acea zi de octombrie în care i-a fost dat să treacă printr-o experienţă îngrozitoare care avea să-i distrugă copilăria şi să o marcheze pentru tot restul vieţii. Chiar şi un adult ar fi depăşit cu mare dificultate o astfel de încercare. Iar ea nu era decât o fetiţă de şapte ani.

În acea zi a aflat, din păcate mult prea devreme, că există şi o latură hidoasă a vieţii. A aflat că nu toţi oamenii sunt buni, aşa cum, în naivitatea-i de copil, credea. Mulţi ani după această întâmplare n-a mai ştiut să zâmbească şi nici să se bucure de nimic. Totul căpătase o altă formă, o altă dimensiune.

...

„Eram un grup de opt copii şi parcurgeam zilnic cei aproximativ trei kilometri, distanţa dintre SMT în incinta căruia locuiam şi şcoală. Nu ni se părea lung drumul pentru că pe tot parcursul lui ne alergam sau jucam  „ai tu culoarea…..?”, un joc care presupunea ca atunci când erai întrebat dacă ai o anumită culoare la tine, prestabilită în ziua în care începea jocul, s-o arăţi imediat. Dacă nu aveai acea culoare, drept pedeapsă trebuia să plăteşti ceva din bănuţii de buzunar. Mai jucam leapşa pe ouate sau te miri ce alt joc…”

Într-una dintre zile, Dina a dispărut din grup. Niciunul dintre noi nu a observat pentru moment absenţa, nici măcar fratele ei. Abia la şcoală am văzut că ea nu este, dar n-am dat importanţă. Nici unul dintre noi nu avea mai mult de nouă ani, iar în acele timpuri copiilor nu le era frică de nimic, pentru că nu erau expuşi la pericole  cum sunt astăzi.

Din ziua următoare, însă, Dina  nu a  mai venit cu noi. O zi, două, mai multe... Noi, ceilalţi, am început să-i simţim lipsa. Gabi, fratele ei, era trist şi ne-a spus că sora sa a fost dusă la bunici, într-o altă localitate, şi că va merge la şcoala de acolo.

Din aceeaşi zi, unul dintre părinţi ne însoţea până la şcoală şi tot el, sau altul, venea şi ne lua pe toţi după terminarea orelor. Se întâmplase ceva. Nu ştiam ce anume, dar simţeam după atitudinea părinţilor că se întâmplase ceva rău.

...De când Dina nu mai era colega noastră, parcă totul se schimbase. Îi simţeam foarte tare lipsa. Învăţătorul nostru era trist. L-am întrebat de ce nu mai vine Dina la scoală, iar el ne-a răspuns că este bolnavă şi va lipsi mult timp. Dar ne-a asigurat că se va întoarce. Clasa era mult mai tristă fără ea. Şi învăţătorul nostru era altfel decât îl ştiam. Nu se mai juca şi nici nu mai glumea cu noi. Nici măcar cu Ionică.

Câteva luni n-am aflat nimic despre colega noastră. Când a revenit la şcoală,   în trimestrul următor, însoţită de părinţii ei, am fost tare fericiţi. În timp ce părinţii stăteau de vorbă cu învăţătorul, ne-am adunat grămadă în jurul ei, manifestându-ne fiecare bucuria de o revedea, aşa cum am simţit. O mângâiam, o pupam, o isodeam...

dar Dina nu mai era aceeaşi. Nici măcar nu zâmbea. Nu vorbea cu noi. Palidă, tristă, cu privirea plecată, parcă nici nu ne auzea. Ce se întâmplase cu zvârluga pusă tot timpul pe joacă? Aveam să aflu, peste mulţi ani, chiar de la ea, tragedia prin care trecuse.

La câteva zile după revenire, cu puţin înainte de terminarea orelor din acea zi, au intrat în clasă părinţii săi. Au vorbit ceva cu învăţătorul nostru după care au venit lângă banca ei şi tatăl a luat-o în braţe. Învăţătorul a mers către uşă, probabil părinţii fetiţei îi spuseseră acestuia că în spatele uşei se mai afla cineva, a deschis şi în clasă au intrat un miliţian şi un tânăr care avea măinile încătuşate. S-au oprit lângă uşă. Miliţianul a luat-o pe Dina din braţele tatălui său, a urcat-o pe banca în dreptul căreia se afla tânărul cu mâinile legate şi i-a spus; „el este cel care ţi-a făcut rău. Ai voie să-l pedepseşti cum vrei tu.” Urcată cu picioarele pe bancă, Dina era un pic mai înaltă decât tânărul ce-i stătea în faţă. Ne strânseserăm cu toţii în jurul domnului învăţător, care privea înmărmurit la scena greu de prins în cuvinte. Colega noastră, cu pumnişorii strânşi şi cu o încrâncenare uimitoare, începu să-l lovească pe tânăr peste faţă, ochi, nas, cap, pe unde nimerea, ca şi cum aşteptase cu disperare ziua în care să poate face asta. Plângea şi lovea. Şi noi plângeam. Nu ştiam de ce. Probabil ne impresionase durerea de pe chipul ei. Nu ştiu.

Tânărul lovit nu a schiţat nici cel mai mic gest. Nici măcar nu şi-a plecat privirea. După un timp, Dina a renunţat să mai lovească. S-a aruncat în braţele tatălui său şi a continuat să plângă în hohote. Părinţii o mângâiau repetând; ”gata, s-a terminat. Gata, gata …”

În acest timp, Miliţianul l-a scos din clasă pe tânărul încătuşat.

Deseori mi-am amintit de scena respectivă şi nu o singură dată am rugat-o pe Dina, după ce ne-am reîntâlnit, să-mi spună ce i se întâmplase atunci. M-a refuzat de fiecare dată spunându-mi că nu este încă pregătită să vorbească despre asta, dar mi-a promis că atunci când se va hotărî să pună totul pe hârtie, îmi va spune.

Iată că a venit şi acea zi, în care coala albă a devenit confidenta Dinei. Îi reamintesc acesteia că mi-a făcut, cândva,  o promisiune.

- Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, Dina. Mi-ai promis că o vei face atunci când te vei simţi în stare. Poţi să-mi povesteşti acum?

- Da. Îmi voi respecta promisiunea. Şi aşa am amânat prea mult. Pretextele pe care le-am tot invocat pentru a nu mă descotorosi de amintiri, pentru a nu mă debarasa de acest balast pe care l-am cărat după mine pretutindeni de-a lungul anilor nu m-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă. Au fost o povară îngrozitor de dus. Mi-au încetinit drumul şi m-au împiedicat să văd mai departe...

Am încercat de mai multe ori să povestesc sperând că astfel voi scăpa de ea. Nu reuşeam să duc niciodată povestea până la capăt. Nu mă puteam detaşa. Redeveneam fetiţa de atunci şi retrăiam totul. Ajungeam la un moment al povestirii peste care nu puteam trece oricât de mult mi-aş fi dorit. Mintea mea se bloca. Nu-mi mai aminteam, plângeam, şi astfel povestea rămânea neterminată. Am reuşit să mă detaşez emoţional, din păcate după prea mulţi ani de suferinţă, şi doar cu ajutorul prietenului meu, psihoterapeutul despre care ţi-am mai vorbit.

- Ce s-a întâmplat în acea zi în care n-ai mai ajuns cu noi la scoală?

- Îţi aminteşti că pe partea dreaptă, pe la jumătatea drumului către şcoală, era o casă?

- Sigur că-mi amintesc. Era singura casă pe distanţa aceea. Avea o curte mare cu pomi fructiferi. Ne  căţăram uneori pe gard şi luam fructe de pe crengile care atârnau înafară.

- Da. Şi după acea proprietate, la vreo douăzeci de metri, era un pâlc de stuf. Am rămas în urma voastră şi după ce v-aţi îndepărtat am intrat în stufăriş. Voiam să fac pipi. Am auzit un foşnet, am simţit că este cineva în spatele meu, dar n-am mai avut timp să ies sau să strig. Cu o mână  mi-a acoperit gura spunându-mi să nu ţip şi să nu-mi fie frică iar cu cealaltă mă ţinea strâns. M-a întors cu faţa spre el. Era un băiat înalt şi slab. Mi-a spus că nu-mi va face nici un rău. Că vom merge împreună către şcoală, pe o scurtătură, şi vom ajunge înaintea celorlalţi.

Vorbea încet şi calm, zâmbind. Am crezut tot ce mi-a spus şi nu m-am speriat. Nu-mi era frică de oameni, nu-mi spusese nimeni că există oameni răi de care ar trebui să mă feresc. Mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a deschis şi a luat din el pacheţelul cu mâncare. M-a întrebat dacă poate mânca el ce era acolo. I-am spus că poate să mănânce tot pentru că mie o să-mi dea fratele meu din pachetul său. A mâncat, după care a închis ghiozdanul, nu înainte de a scoate din el creioanele mele colorate. Le-a pus în buzunar, şi-a atârnat geanta de umăr, m-a luat de mână şi am ieşit din stufăriş.    L-am rugat să-mi dea înapoi creioanele pentru că îmi trebuiesc la ora de desen. Mi-a spus iritat că şi lui îi place să deseneze şi că nu are creioane. Aşa că nu mi le va înapoia. Vocea iritată m-a speriat. A început să-mi fie frică. Am ieşit în şosea. M-am uitat în lungul drumului cu speranţa că voi vedea pe cineva. Nu era nimeni. Grupul de copii de-abia se mai vedea. În loc să o luăm la dreapta către şcoală, am traversat drumul. În faţa noastră era, cât vedeai cu ochii, doar şes. Nicio casă, nici un pom. Doar câmp şi râpe. I-am spus că şcoala noastră nu este pe acolo. Nu mi-a răspuns. Mergea repede ţinându-mă strâns de mână. Nu puteam ţine pasul cu el, aproape mă târa, atât de repede mergea. Nu departe în faţa noastră se vedea o râpă. Am ajuns pe malul ei. Era adâncă, iar pe fundul ei curgea un râu. S-a oprit pe malul abrupt al acesteia. Nu era nici un loc pe unde să se poată trece în partea cealaltă. I-am spus că trebuie să ne întoarcem pentru că nu avem pe unde trece. A ţipat la mine spunându-mi să tac că altfel mă aruncă în râpă şi m-a lovit cu palma peste cap. Am început să plâng şi să-l rog să nu mă arunce.  M-a trântit pe marginea râpei. Mă zbăteam şi ţipam cât puteam de tare. Cu o mână mă ţinea iar cu cealaltă mi-a scos o cizmuliţă pe care a aruncat-o în râu, apoi a făcul la fel cu cealaltă. M-a ameninţat, urlând, că dacă nu tac mă omoară. Încerca să mă dezbrace. Îmi încleştasem mâinile pe pantaloni şi ţipam să mă lase, să nu mă omoare. A ridicat pumnul şi m-a izbit cu toată puterea. Simţeam căldura sângelui care îmi şiroia pe faţă, pe gât, îmi intrase în ochi, îl simţeam în gură. Am întors instinctiv capul, încercând să mă feresc de o altă lovitură care nu a întârziat să vină. Înainte de a-mi pierde cunoştinţa, mi s-a părut că văd în depărtare pe cineva alergând pe câmp către locul în care eram. Mi-a rămas intipărită în minte acea imagine. Apoi, n-am mai ştiut nimic. Acesta era pragul pe care nu l-am putut trece ani de zile, când vorbeam despre asta. Nu ştiam ce a fost mai departe. Nu reuşeam să-mi amintesc decât frânturi pe care nu le puteam lega. Îmi aminteam că fusesem într-un spital, că o doctoriţa venea la patul meu, punându-mi mereu aceleaşi întrebări, insistând să-i povestesc despre tot ce-mi amintesc. Nu scoteam nici un cuvânt. Nu voiam să vorbesc cu nimeni. Apoi o altă şcoală, nu cea la care învăţam eu, o învăţătoare bătrână şi rea care ţipa la mine pentru că nu respundeam la nicio întrebare. Ştirea că a murit Gheorghiu Dej şi plânsetele  copiilor din clasă…

Nici acum nu ştiu exact tot ce s-a întâmplat cu mine după acea zi. Nu îmi amintesc deloc momentul revenirii acasă, dar îmi amintesc ziua în care m-am reîntors în clasa mea şi felul în care am fost întâmpinată. Învăţătorul şi copiii au fost foarte fericiţi când m-au văzut. Mi-a făcut bine felul în care s-au manifestat. Şi-mi amintesc în lux de amănunte ziua în care a fost adus în clasă băiatul acela. L-am recunoscut de cum l-am văzut. El era. Îl uram! Nu mi-a fost deloc frică de el atunci când l-am văzut. Dimpotrivă. Faptul că am putut să-l lovesc m-a eliberat. Îmi dorisem să-l rănesc, să-l fac să sufere. Trebuia să-l doară aşa cum mă duruseră pe mine loviturile lui. Mai târziu am aflat că acea confruntare s-a făcut la recomandarea psihologului. Făcea parte din programul terapeutic pe care îl urmam.

Asta era tot ce-mi puteam aminti. În rest, atât cât ştiu este din ce mi s-a povestit. Revin la acea nenorocită zi. Dacă îţi mai aminteşti, ţi-am spus că mama mea ne conducea zilnic, cu privirea, de la geamul de pe holul etajului întâi al blocului în care stăteam. Drumul fiind drept, reusea să ne distingă siluietele până ajungeam aproape de şcoală. Erau cam trei kilometri. Şi în acea zi s-a uitat  după noi şi a văzut tot ce s-a întâmplat, fără să-şi poată da seama însă care dintre copii  intrase în stufăris şi plecase apoi cu individul acela. A bănuit că se întâmplă ceva grav şi l-a alertat pe tatăl meu care a plecat imediat alergând către locul unde se petrecea nenorocirea. Pe el îl văzusem eu înainte de a-mi pierde cunoştinţa. Au fost alertaţi şi vecinii. L-au urmat pe tatăl meu. Se pare că individul care mă agresa, văzându-i pe bărbaţi apropiindu-se, m-a lăsat şi a fugit. Ajungând la mine şi văzându-mă plină de sânge şi inconştientă, tata  m-a luat în braţe şi a alergat astfel mai mult de un kilometru până la spital. Vecinii au încercat să-l prindă pe individ, dar nu au reuşit. Avusese un avans mare faţă de ei şi nu l-au mai ajuns. Se ascunsese, probabil, în una dintre curţile sau casele de la marginea localităţii. S-a crezut iniţial că era un bolnav psihic, scăpat de la sanatoriul de boli psihice care se afla la numai câţiva kilometri. Au fost verificaţi toţi bolnavii, dar niciunul dintre ei nu ieşise din sanatoriu în acea zi. Au fost audiate zeci de persoane şi, în final, a fost prins cel vinovat. Era tânărul care a fost adus în clasă şi pe care l-am lovit eu cu disperare. Avea 19 ani, provenea dintr-o familie foarte săracă. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, a declarat că îi plăcea foarte mult de mine şi că mă urmărea de mult timp.Venea zilnic în stufăriş doar ca să mă vadă, a mai afirmat. Cam asta a fost. Oribilă întâmplare. Atât mi-am putut aminti sau atât mi s-a vorbit despre incidentul care mi-a distrus copilăria. Apoi subiectul a devenit tabu. Iar eu nu am avut niciodată curajul să întreb dacă a fost mai mult de atât. Cred că îmi era frică de un răspuns. N-am mai dorit să ştiu. Dar asta nu înseamnă că am reuşit vreodată să uit. Aşa cum ţi-am mai spus, am târât după mine, ani de zile, acest balast. Măcar acum nu mai sufăr când îmi amintesc. Anii au trecut greu. Urâţi şi trişti ani. Îi voi lăsa aici, pe foaia asta. Voi uita că au existat.

O privesc pe Dina. Tristeţea din ochii ei este evidentă şi nu pot să nu mă gândesc la câtă suferinţă a îndurat şi să nu mă întreb de ce a trebuit să se întâmple astfel.

*

*           *

În gimnaziu, regăsesc o fată total schimbată, în plină perioadă de transformări datorate pubertăţii, preocupată să aibă fiecare moment ocupat, parcă pentru a nu avea timp să gândească la nimic. Nu-i plăceau amintirile şi nici prezentul pe care îl trăia.  Avea o personalitate pe care era imposibil să n-o remarci. Cele două laturi total distincte ale personalităţii sale ar fi fost, pentru un cunoscător, mărturia clară că fata aceasta trăgea după sine un întreg univers de durere.  Numai că foarte puţini dintre cei în mijlocul cărora trăia vedeau sau ar fi vrut să vadă asta.

Era cea mai mare bătăuşă din şcoală, deşi era tare mică şi slabă. Parcă era un spiriduş. Se lua la bătaie din orice, dar numai cu băieţii. Ştia să se apere, iar fetele, deopotrivă cu băieţii, o respectau pentru asta. Făcea parte din echipa de fotbal a şcolii. Singura fată din echipa de fotbal a şcolii.

De parcă ar fi fost o altă persoană, tot ea, de o sensibilitate ieşită din comun, aduna aplauze şi premii pe vreo scenă, la diverse spectacole, concursuri sau festivaluri. Era prezentă la aproape toate manifestările culturale. Ne mândream cu ea. Recita şi cânta la vioară sau, firavă cum era, îmbrăcată în costum popular, interpreta cu vocea ei subţire dar sigură, cântece triste din folclorul românesc. Învăţa bine şi era foarte disciplinată. Eu nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată pierzând timpul aiurea, aşa cum făceau, de regulă, copiii de vârsta ei. În timpul liber, dacă nu o găseai la biblioteca orăşenească citind sau împrumutând cărţi, se afla cu siguranţă la Casa Pionierilor unde, împreună cu fostul ei profesor de vioară, activa ca preparator, învăţându-i pe copii să cânte la vioară. Acum era şi conducătorul orchestrei de copii al cărei membru fusese şi ea.

În centrul oraşului, pe panoul de onoare, o fotografie mare o înfăţişa cântând la vioară.  Din fotografia pe care era scris în diagonală „Perseverenţă!” îţi atrăgeau atenţia ochii pătrunzători şi foarte trişti. Asta era Dina, prietena mea cea mai bună, care nu vorbea cu nimeni, în afară de mine, despre problemele pe care le avea. Eu îi ştiam frământările şi n-o întrebam niciodată nimic. Îmi vorbea ea, ori de câte ori simţea nevoia. Pentru toţi ceilalţi părea o extrovertită, dar eu ştiam că, de fapt, felul în care se manifesta era doar încercarea disperată de a atrage atenţia celor din familie asupra ei. Era ca şi cum ar fi strigat în gura mare  „Iată-mă, sunt aici! Sunt şi eu om, mă vede cineva? Ţine cineva cont şi de mine, de ceea ce-mi doresc eu?” având grijă în acelaşi timp ca nu cumva cei din afara casei, cei în preajma cărora îşi petrecea majoritatea timpului, să afle ce este în sufletul ei, care-i erau adevăratele stări şi trăiri, adevărata viaţă. Avea nevoie doar de dragostea celor din jur, nu de „înţelegerea” sau compasiunea lor. Ştia că niciunul din aceste sentimente nu ar fi făcut-o să i se pară mai uşor, nu ar fi ajutat-o să-i fie mai bine. Pentru ea totul era extrem de complicat. Se maturizase cu mult înainte de vreme. Era un copil adult.

Pe atunci locuia cu tatăl ei, la părinţii acestuia, în frumosul oraş protejat de jur împrejur de cele mai încântătoare dealuri cu plantaţii viticole din câte pot exista. Familia lor era una foarte cunoscută în urbe, bine plasată social. Se întâmplaseră multe în această familie. Aveau secrete bine ascunse în timp, nici măcar membrii familiei nu ştiau toţi ce anume se ţinea atât de bine ascuns. Discreţia era caracteristica definitorie a acestei familii. Doar tensiunea dintre cei doi bunici şi tristeţea care domnea în toate ungherele casei şi în sufletele celor din familie te făcea să-ţi dai seama că acolo, în acel habitat, se consumaseră nişte drame. Se pare că totul se petrecuse cu mult timp înainte, în perioada celui de-al doilea război mondial, când o grupă de soldaţi nemţi ar fi pus stăpânire pe casa bunicilor. Din păcate, unuia dintre ei nu i-a fost indiferentă stăpâna casei, pe atunci o femeie tânără şi foarte frumoasă. A fost un nelegiuit. Nu se vorbea despre asta, subiectul era tabu. Însă dintr-o discuţie mai entuziastă cu unul dintre unchi, într-un moment de sinceritate generat de un pahar băut în plus, reieşea că de acolo plecase totul. Nici nu mai conta. Anii trecuseră aşa, cu suflete încărcate de dureri şi poveri greu de dus, dar şi mai greu de împărtăşit. Nu doar subiectul, chiar şi amintirile deveniseră tabu. Nimeni nu le reînvia, de parcă se uitase totul.

 Şi Dina era tristă, iar tristeţea ei se încadra perfect în context, în tabloul de familie. Îi era întipărită pe chip şi în privire. Nu se putea să nu observi câtă suferinţă ducea cu ea. Oare erau cu toţii victime ale unui blestem? Sau poate familia asta trebuia să plătească prin suferinţa mai multor generaţii o vină a cuiva. Cine ştie?

    După doi ani de la trauma provocată de îngrozitoarea experienţă prin care trecuse când avea şapte ani, părinţii ei s-au despărţit. Un lung şir de întrebări la care bietul copil nu le putea găsi răspunsuri şi nici nu era cineva care să o ajute să le poată afla. Nu înţelegea cum de s-a putut întâmpla asta. Nu-şi văzuse vreodată părinţii certându-se. Dimpotrivă! Îi reveneau în minte serile în care erau cu toţii acasă şi în timp ce ei, copiii, se jucau, părinţii croşetau, coseau sau tricotau stând în pat unul lângă celălalt. Ce imagine frumoasă să-şi vadă tatăl, dealtfel un bărbat foarte puternic, priceput la orice, croşetând, tricotând sau împungând cu acul la carpetele în chilim, alături de mama sa! A rămas şi acum una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei.

Casa era tot timpul curată şi caldă. Albul domnea peste tot şi dădea lumină tuturor lucrurilor, chiar şi atmosferei din casă..., „atunci, de ce, Doamne?”

 La divorţ, tatăl a acceptat ca băiatul să rămână cu mama, dar niciunul dintre părinţi nu a fost de acord să renunţe la custodia ei.  Fiecare o revendicase ca pe un bun proprietate personală. Cred că atunci a început o altă dramă a vieţii ei. A rămas în custodia ambilor părinţi, fiind astfel  nevoită să locuiască alternativ când la unul, când la celălal. Era complet derutată. Parcă ar fi fost într-un carusel care nu se mai oprea, din care nu mai putea coborî şi nici nu ştia dacă va mai putea coborî vreodată. I-a fost cumplit de greu. Când era cu unul dintre părinţi, îşi dorea să fie cu celălalt. Cu amândoi nu putea fi, ştia asta. Şi tot aşa au trecut trei ani. Nu mai putea continua astfel, obosise. A hotărât că va rămâne cu unul dintre ei şi a ales să rămână cu tatăl. Ştia că acesta o iubeşte mai presus de orice. Şi ea îl iubea la fel. Mama a fost de acord cu dorinţa ei şi astfel, la doisprezece ani a venit să locuiască împreună cu tatăl său de la care nu a mai plecat decât după terminarea liceului. În acest răstimp  a suferit îngrozitor de dorul mamei, al fratelui şi al bunicilor din partea mamei. Îi vedea doar în vacanţe. Era mult prea puţin pentru ea. Nu era noapte în care să nu adoarmă plângând. După un timp, dintr-un sentiment oarecum obişnuit şi normal în atare situaţii, dorul se transformase în durere. Un dor care durea! Mai târziu am aflat că nu avea să scape niciodată de acest sentiment şi că, la un moment dat, a şi scris despre asta. A scris despre „DOR şi DURERE”, identificându-le într-un singur sentiment devenit laitmotiv existenţial, fără să ştie că totul făcea parte din împlinirea destinului ei.  Ce paradox! Cât este de ciudată viaţa şi cât de multe surprize îţi poate rezerva!

Nu a dus-o bine la tatăl ei. Mai întâi a locuit  cu acesta în casa bunicilor, cam un an. Apoi, tatăl a decis să locuiască la Maricica, noua lui iubită. Maricica, tânăra femeie de 20 de ani, cu doar opt ani mai mare decât Dina, locuia împreună cu mama sa bolnavă, ţintuită la pat de urmările unui accident cerebral, într-un sat, Tomşa, situat la treizeci şi ceva de  km depărtare de oraşul bunicilor Dinei. În sat nu era decât o şcoală cu clasele I - IV. Astfel Dina, care era în clasa a şasea, a fost nevoită să meargă pe jos zilnic doisprezece kilometri, şase dus şi  şase întors, până la prima şcoală cu clasele V-VIII. Şcoala se afla în comuna Şâşcani din care făcea parte şi satul Maricicăi. Primul trimestru al clasei a şasea l-a făcut acolo. Septembrie-decembrie 1969. Perioadă de toamnă-iarnă. Doisprăzece kilometri de mers pe ploaie, cu cizme de cauciuc pe care abia le trăgea prin noroiul care-i ajungea uneori până la glezne, sau prin zăpadă şi viscol luptându-se cu nămeţi uneori mai înalţi decât ea. I se părea că drumul nu se mai sfârşeşte, că nu va mai ajunge niciodată, nicăieri. Iar când se întorcea acasă, după terminarea orelor, trebuia să-şi facă de mâncare, să-şi spele hainele, să o spele şi să-i îngrijească rănile  bietei bătrâne care avea corpul plin de escare şi căreia i se lumina privirea când o vedea pe fetiţă intrând pe uşă. Dina se ataşase tare mult de bătrâna bolnavă pe care fiica ei o neglija total. Noaptea târziu îşi făcea temele. Tatăl ei, care venea la Tomşa numai la sfârşit de săptămână, deoarece serviciul nu îi permitea să vină mai des, nu ştia nimic din tot ce se întâmpla în acea casă. Fata nu-i spusese. Nu voia să-l supere. Aşa au trecut patru luni de zile.

Înainte de sărbătorile Crăciunului, când tatăl a venit încărcat de daruri, a observat că ceva nu este în regulă cu fiica sa. Era slabă şi tristă. Nu s-a bucurat nici când a primit darurile mult dorite. Patinele şi o vioară întreagă. Până atunci avusese o vioară trei sferturi care „îi rămăsese mică”. 

Când s-au aşezat cu toţii la masă, întrebată fiind de tatăl ei de ce este supărată, ce i se întâmplă,  Dina a povestit tot chinul la care o supunea Maricica. Aceasta a încercat să se disculpe îngăimând cîteva sunete, numai că tatăl se ridicase deja de la masă. I-a spuse Dinei să-şi strângă lucrurile pentru că vor pleca imediat. Degeaba s-a lamentat Maricica făcând promisiuni şi plângând isteric. Tatăl i-a spus doar atât: „ţi-am atras atenţia că, dacă nu ai grijă de fiica mea şi nu te porţi cum trebuie cu ea, te voi părăsi”.

Şi s-a ţinut de promisiune. Au plecat. Se terminase totul. Tatăl nu s-a mai întors niciodată la ea, deşi aceasta, printre istericale, îi spusese că este însărcinată.

„În urma noastră Maricica blestema, urlând cât o ţinea gura. „Să n-ai niciodată parte...” Pe mine mă blestema. O, Doamne! N-am uitat niciodată acel blestem”, scria Dina în jurnalul său.

S-au reîntors în casa bunicilor.

Nu după mult timp, tatăl a cunoscut-o pe femeia care avea să-i distrugă viaţa, dar şi să-i dăruiască doi copii. Dina a locuit şi cu aceasta. A fost un calvar. Este un capitol al vieţii ei despre care nu vrea să îmi vorbească acum. Voi scrie despre asta atunci când va avea puterea să-mi povestească.

La absolvirea cursurilor gimnaziale, tatăl a întrebat-o la ce liceu îşi doreşte să dea admitere. Şi-a exprimat dorinţa de a urma cursurile liceului de muzică, dar o astfel de şcoală se afla la distanţă mare de urbea în care trăia, într-un alt oraş, iar tatăl nu a fost de acord cu opţiunea ei. A avut de ales între două licee de cultură generală, unul cu profil real, celălalt cu profil umanistic şi un liceu agricol cu mare tradiţie şi foarte bine cotat. L-a preferat pe ultimul pentru că iubea foarte mult natura şi pentru că, la absolvire, acesta îi asigura o calificare ce i-ar fi putut da posibilitatea să profeseze şi astfel să nu mai depindă material de părinţi. A dat admitere la secţia hortiviticultură şi a intrat.

Ce frumoşi au fost anii de liceu! Tare mult i-au plăcut.  Devenise o adolescentă serioasă, disciplinată şi studioasă. Şi-a continuat activităţile începute în gimnaziu. Cânta la vioară sau ca solist vocal, conducea aceeaşi orchestră de pionieri a oraşului şi se implica în toate activităţile artistice şi sportive organizate de liceu. În acea perioadă a decoperit plăcerea de a recita. Citea de mulţi ani poezie, memora poezie, dar nu recitase niciodată în faţa cuiva. A făcut-o, pentru prima oară, la un spectacol-concurs de muzică şi poezie, sub genericul „Constelaţia necunoscută”, la care a participat ca reprezentant al liceului şi unde a fost îndelung aplaudată. A luat premiul cel mare. La înmânarea premiului, preşedintele juriului  i-a spus că este foarte talentată şi că trebuie să recite cât mai mult.

Recita şi cânta cu şi pentru colegii de clasă. Le plăcea s-o asculte. După masa de prânz, cei care stăteau în cămin, reveneau în clasă pentru a-şi face temele. Cei mai mulţi dintre elevi erau de la ţară şi stăteau în cămin. A stat o vreme şi ea. Era bursieră şi a preferat să-şi plătească singură căminul, doar să nu mai locuiască cu tatăl şi cu soţia acestuia, o femeie demnă de tot dispreţul. Femeia aceea era de o răutate cum rar se poate întâlni, personificarea maşterei din poveştile cu mame vitrege, iar ura ei patologică faţă de Dina venea dintr-un exacerbat simţ al posesiunii. De un egoism ieşit din comun, nu accepta ideea că tatăl îşi iubeşte fiica din primă căsătorie mai presus de orice. Îi făcea viaţa un calvar bietei adolescente.

Într-o zi, Dina i-a spus tatălui că numai plecarea ei din casă va aduce, poate, un oarecare echilibru şi linişte în acea familie în care deja se născuse primul copil. I-a spus că nu mai poate locui împreună cu ei şi că a ales să se mute la cămin. Dorea să fie cu ceilalţi colegi.Tatăl nu s-a împotrivit. Cred că a fost o uşurare pentru el. Era convins că fiica lui se va simţi mai bine la cămin şi chiar aşa a şi fost. I-a fost bine acolo. Îi plăcea colectivitatea şi viaţa de „internist”. Colegii o iubeau şi se solidarizaseră cu ea. O protejau atunci când soţia tatălui venea la liceu şi, fără să aibă vreun motiv, făcea scandal. Se strângeau toţi în jurul Dinei şi o înfruntau pe acea femeie. Diriginta clasei i-a pus în vedere femeii să nu mai intre în scoală ameninţând că, în caz contrar, va sesiza autorităţile. Au determinat-o astfel să renunţe. De altfel, cunoscând  bine situaţia Dinei, diriginta a fost tare bună şi înţelegătoare cu ea, ajutând-o astfel să treacă mai uşor prin problemele pe care le avea.

Lucrurile începuseră să intre pe un făgaş mai bun.

Colegii o rugau să-şi aducă vioara la şcoală şi, după ce îşi terminau temele, cântau cu toţii, recitau, glumeau. Ce frumos era! Tot în acea perioadă a avut parte de o mare bucurie. Într-una dintre zile, la ora de română, profesoara a chemat-o la catedră, i-a întins o foaie de hârtie şi i-a spus: „am scris acest poem pentru tine şi niciodată să nu-l dai altcuiva. Numai tu poţi recita astfel de versuri şi vreau ca mâine, la ora mea, să ştii poemul pe de rost şi să-l reciţi în faţa clasei”. Dinei nu-i venea să credă. Rămăsese nemişcată, cu ochii fixaţi pe hârtia din mână. Una dintre cele mai severe profesoare din liceu, pe care nu o văzuseră vreodată zâmbind, scrisese un poem pentru ea.  Doar pentru ea. Precizase asta!  Un poem inspirat de povestea  „Fetiţa cu chibriturile” a lui Hans Christian Andersen.  Profesoara a „trezit-o” cu tonul ei autoritar: „mergi în bancă şi nu uita că, mâine, eu şi colegii tăi vrem să te auzim recitând”.

N-a îndrăznit să citească poezia decât după ce s-a terminat ora. A fost extraordinar de impresionată de acele versuri. Le-a simţit. I-a fost uşor să le memoreze. Noi de-abia aşteptam s-o auzim.În ziua următoare, la ora de română, profesoara a pus catalogul pe catedră şi a chemat-o  în faţa clasei. Se făcuse  linişte perfectă. A început să recite. Era un poem cu totul deosebit, iar Dina a reuşit, ca de obicei, să ne impresioneze cu modulaţiile vocii sale pline de expresivitate atunci când recita. Multora dintre noi, colegii ei, ni s-au umplut ochii de lacrimi. Spre surprinderea noastră, a lăcrimat şi domnişoara profesoară. După ce Dina a terminat de recitat, profesoara s-a apropiat, i-a mângâiat obrajii şi a strâns-o la piept aşa cum numai o mamă o poate face. Nu ne-am fi imaginat că ea, domnişoara de română, poate fi în stare să aibă astfel de reacţii, să dea dovadă de aşa multă căldură sufletească. Era necăsătorită, deşi avea peste patruzeci de ani şi, aşa cum am mai spus, era extrem de severă. În acea zi am aflat că, de fapt, profesoara noastră de română era de o sensibilitate ieşită din comun. Se vedea asta din versurile pe care le scrisese şi, mai cu seamă, din felul în care s-a manifestat faţă de colega noastră. Dintr-un motiv neştiut de noi însă, nu voia să i se cunoască această latură. Lăsa impresia că este o femeie total lipsită de sentimente şi sensibilitate. Acum era clar că aşa dorea să fie percepută, realitatea fiind cu totul alta. Ne-am bucurat descoperind această realitate. Astfel au trecut primii trei ani de liceu, oarecum liniar, fără întâmplări deosebite.

Dina sesizează intenţia mea de-a relua lectura jurnalului şi mă întrerupe:

- Lasă, te rog, jurnalul de-o parte! Pentru că vreau să-ţi vorbesc pe scurt despre o etapă, cum să-i zic?... definitorie, hotărâtoare, din viaţa mea. De ce „pe scurt”? Deoarece povestea aceasta, detaliată, va face obiectul unei cărţi. Sigur, dacă mai ai răbdare s-asculţi...

- Cum, adică, dacă mai am răbdare! Ştii bine că pentru asta am venit, să-mi povesteşti.

- Aşa deci, în vacanţa de vară dinaintea ultimului an de liceu, am stat două săptămâni la una dintre surorile mamei mele, care locuia împreună cu soţul şi cu cei doi copii ai lor într-un colţ de Bărăgan, în incinta unei Staţiuni de Maşini Agricole, situată în apropierea lacului şi a mănăstirii Căldăruşani. Un loc extraordinar de frumos care îmi amintea de partea frumoasă a copilăriei, perioada în care locuisem împreună cu familia mea tot într-o astfel de staţiune, situată în altă zonă geografică a ţării.  Mă înţelegeam foarte bine cu verii mei şi asta constituia un motiv în plus să petrec o parte din vacanţă la ei. 

Atunci şi acolo l-am cunoscut pe Cristian, cel  care după numai un an avea să-mi devină soţ. A fost primul bărbat de care m-am îndrăgostit şi alături de care m-am simţit în siguranţă încă de la început. Cristian avea cu şapte ani mai mult decât mine. Era chipeş, înalt, blond, cu ochii verzi, echilibrat, inteligent şi foarte tandru.  Nu îţi voi spune foarte multe despre el, îmi este greu, vei înţelege mai târziu de ce. Important este că, poate din dorinţa de a avea propria familie, „scăpând”  astfel de tutela părinţilor, care mă „obliga” să fiu când cu unul, când cu celălalt, propunerea lui Cristian de a ne căsători imediat după ce voi absolvi liceul a fost pentru mine ca o binecuvântare. Era un vis ascuns care prindea contur. Ştiam că, având propria familie, voi obţine şi libertatea de a-mi vizita părinţii când voiam şi în ordinea pe care o stabileam eu. Părea că destinul meu urmează să ia o întorsătură favorabilă, să intre pe făgaşul cel bun, oferindu-mi astfel şansa de a uita trecutul şi de a trece într-o nouă etapă a vieţii,  care să nu mai aibă nimic în comun cu ce trăisem până atunci. Acum, făcând abstracţie de problemele care s-au ivit, dar care până la urmă s-au rezolvat favorabil, pot spune că a  fost întocmai.

Cristian s-a dovedit a fi un soţ extraordinar, iar mama acestuia - cea mai bună soacră din lume. Locuiam împreună şi eram răsfăţata lor. Mă iubeau foarte mult, iar  eu le răspundeam pe măsură. Îmi era tare bine cu ei. Familia pe care o visasem dintotdeauna începea să se contureze, să capete formă şi conţinut. Mai lipseau doar copiii pe care ni-i doream şi îi aşteptam cu nerăbdare. Venirea lor pe lume urma să desăvârşească frumoasa creaţie care era familia noastră. Aşa mi-o imaginam şi eram fericită.

Doream să avem şase copii. Şi să fie fetiţe. Ne spuneam că, dacă nu vom  avea gemene, măcar să le avem la diferenţă mică de vârstă. Să crească toate odată şi, când vom ieşi la plimbare cu şase fetiţe, una mai frumoasă decât cealaltă, să ne admire toată lumea. Ne amuzam punându-le nume şi încercând să ne imaginăm cum vor arăta. Combinam trăsături de la fiecare dintre noi şi le făceam porteretul. „Una va semăna cu mine, una cu tine, una va avea ochii tăi şi chipul meu...”, şi tot aşa. Era visul nostru frumos.

Trecuseră deja câteva luni de când ne căsătorisem, dar sarcina mult aşteptată nu apărea. Nu înţelegeam de ce. Oare nu voi avea niciodată copii? mă întrebam îngrozită.  Mi-am exprimat neliniştea în faţa lui Cristian şi a mamei sale. Amândoi au zâmbit şi mi-au spus că nu trebuie să fiu îngrijorată. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu şi vin atunci când trebuie. Să am răbdare, sunt tânără şi am tot timpul să fac copii, mi-au mai spus. Am avut răbdare încă vreo două luni, după care i-am spus soţului meu că vreau să mergem la un medic specialist care să-mi explice de ce nu rămân însărcinată. Cristian a fost de acord şi astfel am ajuns la un mare spital din capitală. După ce m-a consultat, doctoriţa bătrână, urâtă şi plictisită a rostit un „verdict” ca un trăsnet. Uitându-se în ochii mei, cu ură parcă, a deliberat sec: „nu vei avea niciodată copii, dragă!”  A ieşit imediat din cabinet fără să ne dea nici cea mai mică explicaţie sau măcar posibilitatea de a întreba ce se poate face în această situaţie. Am fost disperată! Degeaba îmi spuneau cei din familie şi apropiaţii că doctoriţa a greşit, că nu se poate ca un medic să facă o astfel de afirmaţie în legătură cu o femeie atât de tânără şi că va trebui să  aflu părerea şi a altor medici. Nu mai auzeam nimic. Nu mai voiam să ştiu nimic. Îmi tot stăruia în minte faptul că cineva hotărâse că  nu am dreptul la fericire, că pentru mine nimic nu trebuie să fie simplu, firesc, nimic nu trebuie să vină de la sine. Cum adică să nu am copii? Nu-mi puteam imagina aşa ceva. A urmat o perioadă îngrozitor de grea pentru mine. Nu voi intra în amănunte. Îţi spun doar că m-au consultat mai mulţi medici, şi rezultatul a fost acelaşi. Îmi pierdusem orice speranţă. Într-o zi, însă, Cristian s-a întâlnit întâmplător, după foarte mulţi ani, cu Veronica, o fostă colegă de liceu, asistentă medicală la un spital comunal.  Din vorbă în vorbă, au ajuns la subiectul care acum ne preocupa pe amândoi mai mult decât orice altceva. Cristian i-a povestit Veronicăi despre necazul nostru, despre analizele făcute şi medicii consultaţi. Veronica n-a părut deloc impresionată de numele medicilor respectivi, de altfel somităţi în specialitatea lor, şi i-a spus lui Cristian că ne aşteaptă pentru un consult la spitalul în care lucra ea, unde medic de specialitate era o doctoriţă extraordinară. Cum eram dispuşi să încercăm orice, destul de circumspecţi, totuşi, având în vedere că urmá să mă consulte un medic de spital comunal, după câteva zile am stabilit o întâlnire cu aceasta. Doctoriţa era o femeie foarte frumoasă şi tânără care zâmbea tot timpul. Nu cred că avea mai mult de treizeci şi cinci de ani. Mi-a plăcut din prima clipă în care am văzut-o, dar şi ea m-a plăcut pe mine. Încă înainte de a se uita pe testele medicale pe care le făcusem până atunci şi de a mă consulta, m-a asigurat că voi avea copii spunându-mi că este imposibil ca la vârsta mea, nu împlinisem douăzeci de ani, să nu existe o posibilitate de rezolvare a problemelor cu care mă confrunt. Nici de acestă dată nu voi intra în amănunte, cert este că această doamnă a făcut tot ce a depins de ea, şi au depins multe, inclusiv obţinerea unor medicamente din Elveţia care nu se importau la noi şi pe care a reuşit să mi le procure, pentru ca eu să pot avea copii. A trebuit să ne mutăm în comuna unde profesa, pentru că tratamentul presupunea multe proceduri care se făceau nemijlocit sub îndrumarea ei După câteva luni de tratament, sarcina mult dorită şi-a manifestat prezenţa. Nu-ţi pot descrie starea în care am fost când am aflat că este posibil să fiu însărcinată. Doctoriţa, însă, nu m-a lăsat să mă entuziasmez prea tare. A spus că, mai întâi, vom merge la Bucureşti, la un institut unde voi fi supusă câtorva teste şi, în raport de rezultatul acelora, vom şti dacă trebuie sau nu să ne bucurăm.  Am făcut testele, iar peste câteva zile am revenit să luăm rezultatele. N-am să uit niciodată acea zi. Când am ajuns la cabinetul unde trebuia să mergem, asistenta de acolo, înainte de a ne înmâna rezultatele analizelor, zâmbind, ne-a anunţat că vom fi părinţi.

Nu mai fusesem niciodată atât de fericită.

Cristian m-a luat în braţe şi a coborât în fugă cele vreo douăzeci de trepte ale institutului. Afară ploua torenţial şi, cu toate că ne aflam în luna martie, era foarte cald. Am alergat amândoi prin ploaie fără să mai ţinem cont de nimeni şi de nimic. Eram în al nouălea cer.

A urmat o perioadă foarte grea, cu risc mare de a pierde sarcina, astfel încât mai bine de şase luni din cele nouă, le-am petrecut internată în spital. Dar nu m-am tânguit vreodată.  Urma să am un copil, să mi se îndeplinească cea mai mare dorinţă. Orice greutate sau neplăcere provocate de sarcină sau tratament erau anulate de acest gând. Îmi aduc aminte cum Cristian, într-o seară, mângâindu-mi burtica a zis: sunt atât de fericit că vom avea un copil. Dar dacă va fi fetiţă, voi fi cel mai fericit om din lume>>. I-am promis că va fi fetiţă şi am râs amândoi.

Ţi-am  spus că fuseserăm nevoiţi să ne mutăm în acea comună. Am stat în chirie la nişte bătrâni foarte de treabă. Destul de curînd, tot satul a aflat motivul venirii noastre aici şi au apărut primele manifestări de prietenie faţă de noi. Mulţi dintre săteni ne admirau şi ne-o mărturiseau făţiş. Vecinii şi cei care ne cunoşteau deja, spuneau că suntem un cuplu tare frumos şi agreabil. Erau şi foarte săritori. Ori de câte ori am avut nevoie de ajutor din partea lor, l-am primit fără nicio rezervă. Şi multe sfaturi de folos am primit de la femeile mai în vârstă. În ziua în care trebuia să nasc, toată lumea aştepta cu sufletul la gură să vadă minunea. Am născut foarte greu, după şaisprezece ore de travaliu. Şaisprezece ore în care, deşi simţeam că durerea mă sufocă, nu am scos nici cel mai mic vaiet. Îmi doream prea  mult copilul ca să îmi pese de durere. Am născut, puţin înainte de ora nouă dimineaţa, o fetiţă foarte frumoasă şi sănătoasă. Asistenta mi-a aşezat-o în braţe imediat cum s-a născut. O priveam şi nu-mi venea să cred că eu am fost în stare să fac o asemenea minune. Doamne, ce bucurie şi ce zi! Cristian a oferit şampanie tuturor. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa noastră.

Fetiţa noastră a primit numele doctoriţei care ne devenise prietenă apropiată şi care a fost încântată de felul în care ne-am manifestat recunoştinţa faţă de tot ce făcuse pentru noi. În primele luni de viaţă ale fetiţei noastre, ne vizita aproape zilnic. Într-una dintre zile i-am spus că mai vreau copii. Mi-a explicat că riscurile sunt foarte mari şi că abia peste un an sau doi mai putem discuta acest subiect. A precizat, însă, că ar fi bine să nu-mi asum acele riscuri,  să mă gândesc la faptul că  am un copil de crescut şi să renunţ la dorinţa de a mai avea alţi copii.

Nu am aşteptat un an. Când fetiţa noastră avea nouă luni, i-am spus doctoriţei că m-am gândit foarte bine la tot ce mi-a spus, dar mai vreau măcar un copil. Am rugat-o să reîncepem investigaţiile şi tratamentul. A fost de acord, condiţionându-mă să-i promit că voi renunţa, dacă rezultatele analizelor şi testelor medicale vor indica un risc foarte crescut. Nu i-am promis nimic, i-am spus doar că vom vedea ce va fi şi, în raport de rezultate, vom hotărî împreună. Nu puteam accepta în ruptul capului ideea că fetiţa mea va rămâne fără măcar o surioră sau un frăţior.

            După vreo două luni de investigaţii felurite, cu toate rezultatele în faţă, am avut o discuţie foarte serioasă cu doctoriţa. Mi-a prezentat situaţia din punct de vedere medical, precum şi posibile riscuri în cazul unei sarcini. Existau două posibilităţi: Să mă îmbolnăvesc foarte grav din cauza tratamentului căruia urmá să-i fiu supusă, acelaşi ca şi înaintea primei sarcini, dar care în cazul repetării, sensibiliza un anumit organ, putând duce la cancer, iar cea de-a doua posibilitate, organismul să accepte tratamentul respectiv şi să nu păţesc nimic. Sigur că m-am „agăţat” imediat de a doua variantă prezentată şi nu m-am lăsat până nu am convins-o pe doctoriţă să începem tratamentul cu tot ce presupunea el. Conform graficelor care făceau parte din procedura de tratament, am rămas însărcinată exact în aceeaşi zi şi lună ca în cazul primei sarcini, la diferenţă de doi ani.

            Sunt foarte multe de povestit despre această perioadă, dar mă voi limita la a-ţi spune că aşteptam venirea celui de-al doilea copil cu aceleaşi nerăbdare şi bucurie ca în cazul primului nostru copil. Într-o zi, l-am auzit pe Cristian rugându-se: „Doamne, îţi mulţumim pentru primul nostru copil şi te rugăm să ne îndeplineşti şi de această dată dorinţa. Vrem tot o fetiţă. O surioară pentru fetiţa noastră, te rugăm!” Eu nu îndrăzneam să mai cer nimic, dar speram din tot sufletul să mai avem o fetiţă. Sarcina, în ultimele luni, a evoluat normal,  dar cu două săptămâni înainte de termen s-a ivit o problemă gravă care ne-a speriat pe toţi. Hemoragia declanşată din senin arăta că sarcina mea era în pericol. Am fost internată urgent în spital. Doctoriţa a hotărât că voi rămâne sub tratament şi supraveghere permanentă până voi naşte.

Înainte cu trei zile de împlinirea termenului, doctoriţa mi-a spus că va pleca să-şi vadă copilul şi să-şi mai aducă lucruri de trebuinţă zilnică ca apoi să poată râmăne cu mine până voi naşte. M-a văzut agitată şi m-a asigurat că nu se va întâmpla nimic până în dimineaţa următoare când va reveni. Nu mai fusese acasă de câteva zile. Locuia în Bucureşti şi, în mod normal, când nu erau paciente cu probleme, făcea naveta zilnic  cu „Diana, Dacia mea albă şi frumoasă”, cum îi plăcea să-şi alinte berlina. Ca un făcut, la doar câteva ore după ce a plecat s-a declanşat naşterea. Asistenta i-a telefonat imediat. Doctoriţa a cerut să vorbească cu mine, mi-a spus că trebuie să fiu liniştită, să nu mă agit. M-a asigurat că va pleca imediat din Bucureşti şi va ajunge în timp util.

  Cristian era cu mine ca de obicei. Zilnic, după terminarea serviciului, venea la spital şi stătea cu mine până adormeam. Amândoi eram îngroziţi la gândul că doctoriţa, din cauza viscolului şi a poleiului, nu va putea ajunge la timp. Degeaba îmi spuneau asistenta Veronica şi medicul pediatru de gardă să nu-mi fac probleme, că sunt pe mâini bune, şi să nu mă gândesc decât la faptul că voi naşte. Îmi era îngrozitor de frică să nu i se întâmple ceva rău copilului. I-am avertizat că nu voi putea naşte fără s-o ştiu pe Liliana lângă mine, aşa o cheamă pe doctoriţă, Liliana Constantin. Şi aşa s-a întâmplat. N-am putut naşte decât după ce am văzut-o intrând în sala de naşteri. Parcursese cei treizeci de kilometri în mai mult de două ore, atât de greu fusese drumul. Astfel, cu trei zile înaintea datei în care prima noastră fiică împlinea doi ani, la ora şase seara am născut-o pe cea de-a două fetiţă a noastră.  După ce am născut a ridicat copilul şi mi-a zis: „Ai născut o fată frumoasă foc. Va avea ochi albaştri, aşa cum ţi-ai dorit.. Diana să-i pui numele! Aşa cum o cheamă  pe maşinuţa mea, datorită ei am ajuns la timp”. 

Cred că nu trebuie să-ţi mai spun cât de mare ne-a fost bucuria!

Cele două sarcini mult dorite, purtate cu dragoste şi  duioşie indescriptibile, apoi naşterea fetiţelor mele au făcut să mă simt extrem de puternică, să cred că nu mi se mai poate întâmpla niciodată nimic rău sau ceva care să-mi reamintească de vechile suferinţe. Au făcut din mine cea mai fericită, mândră şi împlinită femeie. Venirea pe lume a copiilor a constituit cel mai important eveniment din viaţa mea. Era minunat! O bucurie fără margini care nu poate fi  exprimată în cuvinte. Acum ştiam că nu poate exista nimic care să egaleze vreodată intensitatea sentimentelor generate de sarcină şi maternitate.

Eram soţie şi mamă! Visul meu, de care îmi era atât de dor, se împlinise!

Într-o zi, însă, ca şi cum cineva ar fi făcut un bilanţ la sfârşitul căruia hotărâse că am primit suficient, a început un lung şir de întâmplări care aveau să mă ducă în pragul disperării. Dintr-o dată, cei trei ani minunaţi se condensară părându-mi-se extrem de scurţi. Mi-am dat seama că nici măcar nu avusesem timp să mă deprind cu starea de bine. Parcă mă urmărea un blestem. Nu mai înţelegeam nimic. Nici măcar n-am mai avut dorinţa să aflu de ce trebuie să trec prin toate astea, de ce trebuie să am o astfel de viaţă, de ce nu am dreptul la fericire..., cu ce am greşit şi în faţa cui…

 ........................

ps. Din păcate nu pot posta şi desenul, foarte sugestiv, care însoţeşte fiecare capitol. Reprezintă chintesenţa capitolului respectiv.

 

Vizualizări: 193

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Februarie 10, 2017 la 7:59pm

Recitit! Frumos. Instructiv. Meditativ. Felicitări!

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Aprilie 19, 2015 la 9:48am
Da, cartea a fost publicata, doamna Dominique Iordache! Titlul este sugestiv, citind cartea ati putea constata asta. Nu mi-am dat seama din comentariul dumneavoastra daca va place sau nu titlul respectiv.
Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Martie 23, 2015 la 12:20pm

Chiar îi veți pune titlul Dor de vis? Scuze, ați publicat-o...

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Martie 18, 2015 la 5:30pm
Va multumesc mult, domnule Nitu Constantin! Amabil ca intotdeauna. :)
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 17, 2015 la 9:14pm

Este foarte bine. Imi place. Felicitari!

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Martie 17, 2015 la 2:59pm
Multumesc frumos!
Asa este, textul nu poate fi citit la o singura accesare. Dar, pe de alta parte, daca il fractionez prea mult este posibil sa nu mai para foarte cursiv. Acesta este motivul pentru care am hotarat sa-l postez pe capitole. Nu trebuie citit din prima, ca sa spun asa :). Cititi cat puteti si reveniti asupra textului atunci cand timpul va permite. Important este ca doriti sa cititi cartea mea. Va multumesc inca odata!
Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Martie 17, 2015 la 2:46pm

Am citit cu mare plăcere un text foarte frumos şi bine scris. Poate este puţin prea lung şi timpul nu permite cititorului să-l parcurgă o singură dată! Felicitări! Aştept următorul ...

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor