Capitolul II

                  Alter ego

 

...Acum, după foarte mulţi ani în care     n-am reuşit să mai comunicăm,  o regăsesc pe Dina total schimbată. O femeie senină, liniştită, mulţumită şi plină de viaţă. Tristeţea din privire i-a dispărut, are chipul luminos, iar în ochii aceia cu privirea ageră sclipesc două steluţe jucăuşe. Zâmbeşte misterios aşteptând, parcă, să încep s-o iscodesc. Înainte s-o întreb ceva, spune ca pentru sine, că nu este zi în care să nu-i mulţumească Domnului pentru darurile primite. Poate că le-a primit mai târziu decât a sperat, dar acum ştie,  este convinsă că, de fapt, le-a primit exact când trebuia. Atunci când a fost suficient de pregătită şi de matură pentru a le merita şi pentru a le putea aprecia la adevărata  valoare. Apoi, privindu-mă fix, ca şi cum voia să fie sigură că înţeleg însemnătatea celor afirmate, îmi spune că a primit TOTUL. Că este o femeie împlinită din toate punctele de vedere.

Nerăbdătoare, o rog să-mi povestească. Îi spun că voi aşterne pe hârtie povestea, aşa cum mi-o va relata ea. Este de acord. Mă priveşte, în timp ce un văl de tristeţe i se aşterne pe chip, iar ochii i se umezesc. Îşi începe povestea.

...

- Mi-am adorat dintotdeauna bunicii din partea mamei. Am venit pe lume în casa lor. Poate şi de aici sentimentele deosebite pe care le-am avut mereu  pentru ei. Au fost modelul, idolii mei, cu tot ce însemnau ei pentru cei în mijlocul cărora trăiau, cu tot ce le aparţinea.  Erau spirituali şi oneşti, de o verticalitate morală rar întâlnită. Într-o expresie, oameni de toată isprava. Formau un cuplu remarcabil. Erau tandri, aveau grijă unul de celălalt, se respectau şi îşi respectau fără ostentaţie, cu o plăcere nedisimulată, aş spune, tabieturile.  Nu este greu să-mi amintesc, gândindu-mă la menţinerea în timp, întocmai, a programului respectiv, acelaşi de când mă ştiu. Dimineaţa în jurul orei cinci, poate cinci şi jumătate, dar niciodată mai târziu, mamaia se trezea şi mergea afară la păsări. Le slobozea din cuşti, le ademenea scoţând sunete onomatopeice şi le dădea de mâncare. O auzeam când se trezea; mă trezeam şi eu. Ştia că nu-mi place să dorm mult şi nu mă certa pentru că m-am trezit aşa de dimineaţă. Îmi plăcea s-o văd chemându-şi păsările la masă de parcă şi-ar fi chemat copiii. Zâmbea şi privea mândră mulţimea de păsări din jurul ei.  Erau păsări din toate speciile. Doar dimineaţa le vedeam pe toate la un loc. Raţe, bibilici, gâşte, curci, găini, puişori de tot felul, o mulţime care se aduna gălăgioasă în jurul castroanelor pline cu mâncare. Bunicii mei erau  pasionaţi de creşterea păsărilor şi a animalelor. Pe lângă păsări, mai ţineau porumbei, iepuri, porci, capre...Caprele şi, mai ales, ieduţii lor deveniseră preferatele noastre, ale nepoţilor. Când veneam în vacanţă erau deliciul nostru. Le aduceam mâncare, ne jucam cu ele, ca în poveste.

La şase dimineaţa se trezea tataia. El făcea întotdeauna cafeaua. Priveam cu admiraţie mişcările lente, ca într-un ritual, pe care le ştiam deja. Turna încet cafeaua în două căni mari, întotdeauna aceleaşi. Cana cu motive geometrice era pentru el, iar cealaltă, cu floricele, pentru mamaia. În timp ce pregătea totul, vorbind încet, ca pentru sine, mă întreba despre ce operă literară vreau să discutăm. De obicei îi spuneam să aleagă el. Nu foloseam pronume de politeţe în discuţiile cu bunicii şi nici cu mătuşile sau unchii noştri. Era o regulă de familie. Aşa ne obişnuiseră. Ne spuneau că nu folosirea pronumelui de politeţe reflectă respectul pe care îl ai faţă de un membru al familiei, ci cumulul tuturor acţiunilor sau aspectelor comportamentale avute în cadrul familiei şi în prezenţa membrilor acesteia. Regula nu era valabilă şi în relaţiile cu persoanele străine. Nu aveam voie, sub nicio formă, să ne adresăm cuiva fără pronume de politeţe.

Ni se explicase că respectul nu este o noţiune care trebuie învăţată formal sau impusă. Respectul, ne spuneau, este o stare complexă, exprimată prin ţinuta şi atitudinea ta ca individ, prin acţiunile întreprinse în cadrul comunităţii şi în folosul acesteia, prin ceea ce reprezinţi tu pentru cei în mijlocul cărora trăieşti. 

În timp ce tataia pregătea cafeaua, mamaia pregătea micul dejun şi asculta dialogul nostru fără să intervină. Avea întotdeauna un zâmbet extraordinar de frumos ascultându-ne.

După cafea şi micul dejun, mamaia îşi vedea de treaba ei prin casă şi prin bucătărie, iar tataia îşi vedea de ale lui pe-afară.  Întotdeauna eram pe lângă bunicul meu. Îmi plăcea să îl ajut la treabă, iar el, deşi nu avea nevoie de ajutorul meu, îmi găsea întotdeauna ceva de lucru şi se manifesta ca şi cum ceea ce am eu de făcut îi este de mare trebuinţă. Voia să mă simt utilă şi reuşea să-mi imprime acest sentiment. Lucram şi vorbeam. Eram tare sfătoşi amândoi!

Masa de prânz era în fiecare zi la aceeaşi oră. La douăsprezece şi jumătate, nici măcar cu un sfert de oră mai devreme sau mai târziu. După masa de prânz, tataia citea o oră, în timp ce mamaia spăla vasele şi făcea ordine în bucătărie. Apoi se culcau amândoi. Pe noi nu ne obligau, dar de obicei dormeam şi noi. Două ore nu avea nimeni voie să-i deranjeze, iar noi, dacă nu dormeam, aveam grijă să nu facem gălăgie. Îmi plăcea tare mult ordinea din viaţa bunicilor mei.

Îmi amintesc cu mare plăcere cum glumeau şi îşi făceau fel de fel de farse amuzante, cum cântam cu toţii romanţe şi cântece de petrecere când ne întâlneam, copii şi nepoţi, pe 26 octombrie a fiecărui an, de Sfântul Dumitru. Era ziua onomastică a bunicului meu. Nu a existat an în care să nu fim cu toţii acolo. Era prilej de mare bucurie să stăm la masa din curte, plină cu de toate şi să le ascultăm poveştile din tinereţe care, de cele mai multe ori, se terminau spre dimineaţă. Aproape întotdeauna la astfel de petreceri, bunica, în timp ce ne povestea, pentru a nu ştiu  câta oară, cum l-a întâlnit pe bunicul meu, cum s-au îndrăgostit unul de celălalt, se apropia de el şi îl îmbrăţişa cu tandreţe. Se uita şugubăţ la noi, râdea şi-i spunea bunicului: „doar ne-am luat din dragoste Mitică, spune-le!”.

Au trăit împreună peste şaizeci şi cinci  de ani,  timp în care dragostea le-a fost liantul, suportul trăirii cu intensitate a bucuriilor şi al trecerii cu demnitate peste toate încercările vieţii. Cu noi, nepoţii, erau darnici şi afectuoşi. Simţeam asta din plin. Pe de altă parte,  mie mi se păreau severi, pentru faptul că, atunci când ajungeam la ei, în vacanţele şcolare, aveau deja pregătite cărţile pe care trebuia să le citesc. Când terminam o carte mă puneau să le povestesc Cel mai frecvent, bunicul făcea asta. Voiau să ştie ce am înţeles din cele citite, iar dacă nu erau mulţumiţi de felul în care percepeam subiectul vreunei cărţi, mă capacitau, cu blândă fermitate, să o recitesc. Chiar dacă ştiam că trebuie să respect cu stricteţe programul impus de bunicii mei, adică mă aşteptau ore multe de lectură şi de discuţii, doream cu ardoare să vină vacanţa, pentru a  merge la ei. Severitatea lor era doar  aparentă. În realitate,  doreau să ne cultive gustul pentru lectură şi studiu, aşa cum făcuseră şi cu cei şase copiii ai lor. Voiau să facă din noi oameni frumoşi la suflet, precum erau ei. Ne-au iubit pe toţi deopotrivă.Niciodată n-au făcut vreo deosebire între  nepoţi.

Poate odată îţi voi povesti în amănunt. Despre cum s-au cunoscut, despre ascendenţii lor, moşieri din Bărăgan - părinţii bunicului şi intelectuali din nordul Ardealului - părinţii bunicii,  şi despre descendenţii lor, cei şase copii care, la rândul lor, au şi ei copii şi nepoţi. Merită scrisă povestea lor, este foarte frumoasă.  Am fost întotdeauna mândră că fac parte din această familie.

Odată cu plecarea lor în cealaltă lume, a plecat şi o părticică din sufletul meu. Mai simţisem asta când mi-au plecat părinţii, prea grăbiţi, parcă, să scape de greutăţile vieţii, dar şi când, foarte tânăr fiind, a murit Cristian, soţul meu, lăsându-mi în grijă cei doi copii ai noştri. După fiecare plecare în nefiinţă a unuia dintre ei, m-am simţit asemeni unui pom rămas singur în bătaia vântului, căruia i se tot taie câte o parte din rădăcină. Moartea bunicilor mei  a lăsat un gol imens. Parcă nu mai aveam nici un punct de susţinere. M-am simţit şi mai săracă şi mai a nimănui.  Au plecat curând unul după celălalt. Se vede treaba că nici acolo nu au putut sta despărţiţi. Pentru mine au rămas cea mai frumoasă amintire. Când simt nevoia să-mi limpezesc gândurile, să mă adun, mă gândesc la ei. Şi îmi este bine.

Având  suportul iubirii dintre bunicii mei, drept bază de date, ca să folosesc un limbaj tehnic actual, mi-am creat încă din adolescenţă propria imagine, propriul concept despre iubire, sau dragoste. Îmi formasem convingerea că un cuplu, ca să rămână pentru totdeauna împreună, ar trebui alcătuit doar din cei pentru care „a iubi” nu înseamnă monopolizarea timpului celuilalt, depersonalizarea lui, manipularea psihologică din dorinţa de a-l transforma „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci nu ştiam cât de puţini oameni sunt capabili să conştientizeze faptul că lipsa de respect, inducerea sentimentului de vinovăţie, incapacitatea de a comunica dintre cei doi, nu are nimic de-a face cu dragostea şi că o căsnicie în care există aceste stări de fapt este sortită eşecului.

Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult să observ, să analizez relaţiile cuplurilor cu care interacţionam mai mult timp. Voiam să descopăr dragostea, elementele din care este ea constituită practic. Teoretic, fenomenul îmi era foarte clar şi bine definit. Romanele citite şi studiile filosofice sau psihologice, care au devenit, în timp, o mare pasiune pentru mine, m-au ajutat să-mi creez propria imagine despre acest inegalabil sentiment. Era o imagine realistă, nu idealistă, aşa cum, peste ani, avea să-mi reproşeze Radu că este. 

Una dintre opiniile, sau definiţiile, dacă vrei, întâlnite în lecturile mele, mi-a plăcut în mod cu totul deosebit. Se apropia cel mai mult de viziunea mea asupra acestui subiect. Era cea a sociologului şi psihanalistului  Erich Fromm. Consider că nimeni nu a evidenţiat vreodată mai bine decât el această complexă manifestare, acest sentiment atât de profund şi greu de definit tocmai datorită individualităţii perceperii. El spune: „Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din afară, însă unire capabilă să păstreze integritatea şi independenţa fiinţei iubitoare. Este o experienţă de participare şi de comuniune care permite dezvoltarea activităţilor personale. Nu-i nevoie câtuşi de puţin de iluzii, nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane, deoarece realitatea activă a participaţiei şi a dragostei duce la transcenderea existenţei individuale, făcând în acelaşi timp ca omul să se simtă posesorul forţelor active care constituie actul de a iubi.”

Nicio altă interpretare a conceptului respectiv nu mi s-a părut mai reală şi mai apropiată de ceea ce văzusem în căsnicia bunicilor mei sau îmi conturasem în minte ca etalon experimental! Speram, doream,  ca viitorul să-mi ofere şi mie dreptul de a trăi astfel. Dar, nu! Nu am primit acest drept.

Nimic din ce avea să mi se întâmple de-a lungul timpului nu semăna, nici pe departe, cu imaginea pe care mi-o creasem eu despre căsnicie, nu avea nimic din frumuseţea şi stabilitatea căsniciei bunicilor mei. Bărbatul care mi-ar fi putut oferi şansa de a avea o astfel de căsnicie murise.

*     *     *

...Simţeam că mă sufoc. Lipsa de comunicare dintre noi era din ce în ce mai apăsătoare. Rămăseserăm doar doi oameni care locuiau în aceiaşi casă, încercau să nu se ignore, se respectau, dar care nu mai aveau nimic să-şi spună de foarte mult timp. Nici nu avuseserăm vreodată prea multe să ne spunem.  Ne ofeream reciproc o anumită stare de  confort care dădea senzaţia de stabilitate, care ne plasa, oarecum, peste medie şi datorită căreia exista un motiv în plus să fim respectaţi şi de ceilalţi. Ei nu vedeau decât ceea ce doream să le arătăm, iar noi, vai!, ne târam de fapt într-o convieţuire care nu ne oferea nicio satisfacţie, afişând însă o imagine idilică despre relaţia de cuplu. Ne complăceam inconştient într-o groaznică  minciună faţă de noi şi faţă de ceilalţi.  Stăteam împreună dintr-un soi de convenienţă, de obişnuinţă. Ani de zile nici măcar n-am conştientizat asta.

Nu mi-a plăcut niciodată statutul de femeie singură şi, totuşi, ani de zile nu am acceptat pe nimeni în viaţa mea. Consideram că nici un bărbat nu este suficient de bun ca să poată ocupa locul lăsat gol de către tatăl copiilor mei. Anii treceau, familia şi prietenii insistau „să-mi refac viaţa” şi astfel, într-o bună zi, am ajuns la concluzia că este mai bine şi pentru mine şi pentru copii să mă recăsătoresc. Am hotărât că bărbatul al cărui nume îl voi purta trebuie să fie neapărat mai în vârstă decât mine şi să aibă copii. Era foarte important să ştie ce presupune creşterea şi educarea copiilor, timpul care trebuie alocat acestora. Nicio clipă nu m-am gândit că, pe lângă cele menţionate, multe altele ar fi trebuit să fie criteriile după care să îmi aleg un soţ, având în vedere situaţia în care mă aflam.

M-am căsătorit cu Radu după mulţi ani în care, pentru mine, noţiunea de cuplu nu a mai existat nici măcar conceptual. Radu era un bărbat singur, tatăl a patru copii rămaşi în grija mamei lor în urma divorţului.

Deşi locuiam şi lucram amândoi de ani de zile în acelaşi oraş, instituţiile noastre fiind destul de apropiate ca adresă, nu l-am întâlnit niciodată până în ziua în care am avut nevoie să legalizez o copie a certificatului de deces al soţului meu.  El s-a ocupat de acestă legalizare. Figura lui îmi era total necunoscută. Văzând numele de pe certificatul de deces, mi-a spus că l-a cunoscut pe soţul meu şi m-a întrebat cum de s-a întâmplat  să moară aşa de tânăr.       I-am povestit. Cu nouă ani în urmă îi legalizase o copie de pe certificatul de naştere, îmi spuse. M-a uluit exactitatea informaţiei şi m-a impresionat constatarea că avea o memorie fantastică. A continuat, fără să mă privească, cu glasul tremurând, spunându-mi că şi pe mine mă ştie şi mă admiră de ani de zile, de când m-a văzut prima oară pe motocicletă. Eram prima femeie pe care o văzuse vreodată conducând o motocicletă. Adevărat. La timpul acela eram singura femeie motociclist din zona respectivă şi printre puţinele din ţară.

Mi s-a părut a fi foarte timid, ceea ce nu mi-a displăcut. N-am agreat niciodată bărbaţii nepoliticos de îndrăzneţi, nici cei agresivi verbal. Mi-a mai atras atenţia tristeţea afişată pe chipul său. L-am întrebat de ce este atât de trist. S-a limitat la a-mi spune că trece printr-o perioadă foarte grea, că s-a despărţit de soţie şi are mici probleme de sănătate. Nu a intrat în detalii, nici pe mine nu mă priveau, dar m-am oferit să îl ajut în rezolvarea problemelor de sănătate, spunându-i că am câţiva prieteni foarte buni, medici, şi aş putea vorbi cu unul dintre ei pentru o consultaţie. A fost de acord şi mi-a mulţumit. I-am spus că trebuie să ştiu cam despre ce problemă de sănătate  este vorba pentru a şti ce medic să abordez. Din explicaţiile pe care mi le-a dat, legate de simptomele bolii de care suferea, mi-am dat seama că are nevoie de un chirurg. Am vorbit cu Tinel, cel mai bun chirurg din oraş. Eram prieteni buni. Fusese coleg cu soţul meu şi   mi-a fost întotdeauna alături după ce acesta a murit. L-a consultat pe Radu, în aceeaşi zi i-a şi făcut internarea şi peste alte două zile l-a operat. Fusese o urgenţă chirurgicală. Ştiindu-l singur, l-am vizitat la spital, ducându-i cele necesare. Aşa a început totul. Am devenit mai întâi prieteni, iar după doi ani ne-am căsătorit.

  Încă de la începutul căsniciei m-am străduit să mă apropii de copiii săi. Avea trei fete şi un băiat. Copii foarte buni care, deşi la început au fost reticenţi faţă de mine, mi-au devenit foarte apropiaţi în timp. Au crescut sub ochii mei, iar viitorul lor m-a preocupat în egală măsură cu cel al copiilor mei. M-am ataşat foarte tare de toţi patru şi m-am implicat, atât cât mi-a stat în putinţă, în viaţa lor. Cu mama lor aveam o relaţie foarte bună. Nu a fost de la început aşa. A devenit pe parcurs, nici nu mai ştiu când, ceva firesc. Mă consulta în multe probleme importante legate de copii, împreună le supravegheam activitatea şcolară şi tot de comun acord luam anumite hotărâri în ce îi priveşte, atunci când acestea trebuiau luate. Se baza, din toate punctele de vedere, pe sprijinul meu. Relaţia noastră, firească zic eu, având în vedere faptul că la mijloc se aflau cei patru copii care aveau nevoie de ambii părinţi, chiar dacă aceştia erau divorţaţi, era de neînţeles pentru multe persoane. De altfel, atunci când cineva, foarte contrariat de faptul că suntem ca o singură şi mare familie, întreba cum de este posibil să avem acest gen de relaţie, Ileana, mama copiilor, nu ezita să afirme că sunt ca şi o a doua mamă pentru copiii ei. Dacă ar fi avut o soră, spunea, ar fi dorit să-mi semene. Îmi plăcea relaţia noastră. Şi pe Ileana am sprijinit-o ori de câte ori a fost nevoie. Avea mari probleme de sănătate. Când trebuia să meargă la spital, copiii veneau şi îmi spuneau, iar eu îi eram întotdeauna alături cu tot ce putea s-o ajute. Toate acestea, dar şi multe alte responsabilităţi pe care le aveam faţă de ambele familii, m-au ţinut ani de zile foarte ocupată. Nu mi-au dat posibilitatea să mă gândesc prea des la mine,  să-mi fac o autoanaliză pentru a şti dacă sunt sau nu fericită şi nici să-mi dau seama dacă cel pe care îl alesesem pentru a-mi fi alături era persoana potrivită.

Aşa au trecut vreo zece ani. Deja doi dintre cei şase copiii ai noştri erau licenţiaţi, iar trei erau la facultate. Eram mulţumită şi mândră de rezultatele lor.

Nu mai aveam aşa de multe responsabilităţi şi astfel am început să simt golul din jurul şi din sufletul meu. Mă trezeam încet, încet la realitate. Începeam să văd. Ceva nu este în regulă cu  viaţa mea de cuplu. Care, de fapt, nu prea exista. Conştientizând toate aceste aspecte, am hotărât că se impunea, cât mai repede cu putinţă, să găsesc momentul potrivit pentru a discuta, la modul cel mai serios şi categoric, despre noi doi, cu acel ce îmi era, din punct de vedere legal, dar şi în faţa tuturor, partener de viaţă. Trebuia să punem lucrurile la punct, să stabilim ce facem mai departe. Până să apară momentul potrivit, de care aveam nevoie, s-a întâmplat un lucru îngrozitor care a făcut ca discuţia dintre noi  să fie amânată pentru mult timp.

Fiul lui  Radu, cel mai mic dintre copii, un băiat înalt şi chipeş, cuminte, extrem de studios şi de inteligent, a fost diagnosticat, în urma unor investigaţii pentru o presupusă indigestie, cu o boală cumplită. Cancer. În ultima fază, fără nicio şansă de supravieţuire. Am fost distruşi. Nimic altceva n-a mai contat, pentru niciunul dintre membrii celor două familii, în afară de problemele legate de copil. Au fost zece luni de groază în care am asistat neputincioşi la ravagiile produse de boală. Nu am putut face altceva decât să-l îngrijim, să-i stăm tot timpul în preajmă şi să-i alinăm suferinţa îndeplinindu-i toate dorinţele.

L-am iubit ca şi când ar fi fost al meu, iar el, pe lângă faptul că mă iubea şi respecta, mă admira şi nu se sfia să mi-o spună. Stăteam mult de vorbă. Despre boală, despre ce va face el când va fi mare, despre orice. Deseori îşi exprima compasiunea faţă de oboseala evidentă deja, dar de care nu mă plângeam niciodată.  Îmi spunea că muncesc prea mult şi că nu înţelege de unde am atâta putere să pot face faţă tuturor responsabilităţilor legate de serviciu şi de familiile noastre. Aprecia mult grija pe care i-o purtam şi spunea tuturor, ori de câte ori avea prilejul, că pentru mine nu există „imposibil”, nu există lucru pe care să nu-l pot face, şi că mâinile-mi sunt de aur. „Când pune tanti Dina mâna pe locul dureros, durerea încetează imediat”. Aşa spunea bietul copil celor care îl tratau sau îl vizitau. I-am fost alături în toate cele zece luni. L-am îngrijit cât am putut eu de bine, l-am încurajat atunci când durerile îi erau atât de mari încât, deşi se considera bărbat, începea să plângă, pentru ca apoi, sub un pretext sau altul, să ies din cameră şi să urlu de durere din cauza neputinţei de a-i salva viaţa sau măcar de a-i alina durerea.      L-am minţit că se va face bine şi vorbeam despre tot felul de lucruri pe care ar fi urmat să le facă după ce s-ar fi însănătoşit. Era tare supărat la gândul că nu va reuşi să recupereze materia pierdută în perioada de spitalizare. Fiind un elev eminent, faptul că nu mai mergea la şcoală şi că nu-şi putea face temele la zi, deveniseră principala preocupare.  I-am spus de nenumărate ori că nu trebuie să-şi facă probleme. Îl vom ajuta cu toţii şi vom angaja profesori particulari pentru a putea recupera materia pierdută, dar înainte de asta trebuie să aibă răbdare până se va face bine. Nu realiza cât este de bolnav, deşi ştia că are cancer. Îi dădusem multe exemple de oameni care supravieţuiseră acestei boli. Eu eram unul dintre aceste exemple. Ştia că avusesem cancer. Îi spuneam că dacă eu am supravieţuit şi am uitat deja că am fost vreodată bolnavă, la fel se va întâmpla şi cu el. Trebuie doar să aibă răbdare şi să facă tot ce i se cere. Îmi promitea că va lupta cu boala şi nu se va mai împotrivi la nimic din ceea ce considerau medicii sau socoteam noi, cei care îl îngrijeam, că îl poate ajuta. Uneori se revolta şi nu mai accepta să mănânce, să fie spălat sau să i se administreze tratamentul. Plângea şi spunea că s-a săturat de tot şi nu mai vrea nimic. Îl luam cu binişorul, îi promiteam că se va face bine curând, de cele mai multe ori îi administram şi câte o doză de morfină şi îl linişteam. Apoi începeam să facem planuri de viitor. Tare mult îi plăcea să gândească la ce va face când va fi mare. Discutam mult despre asta şi îl încurajam să viseze la ce va fi. Avea mare încredere în mine. Tot ce spuneam eu era literă de lege pentru el, iar asta constituia un mare avantaj în lupta noastră pentru susţinerea moralului, atât al lui, cât şi al nostru, al celor care, alături de el, trăiam această dramă. N-am putut niciodată să-i spun că pentru confruntarea cu moartea nu-l mai putea pregăti şi nici ajuta cineva. Of, Doamne! şi câte altele n-am mai făcut până în ziua Sfântului Ştefan, zi în care, ţinându-mă de mână şi uitându-se în ochii mei cu disperare, m-a întrebat; „chiar nu mai puteţi face nimic să nu-mi mai fie atât de rău?” l-am răspuns că, aşa cum am reuşit întotdeauna să fac  să nu-l mai doară, să nu-i mai fie rău (îi administram morfină când avea dureri foarte mari), aşa voi reuşi şi acum. N-am mai apucat să fac nimic. Parcă liniştit de răspunsul meu, m-a strâns de mână şi, înconjurat de toţi membrii celor două familii pe care le avea, a sfârşit la numai paisprezece ani, lăsând în urma sa un gol imens. Am fost devastată. Moartea copilului mi-a adus  mulţi ani de suferinţă. Chiar şi acum,deşi au trecut peste opt ani de atunci, aud uneori vocea şi văd chipul întrebător al copilului frumos şi pistruiat, preocupat doar de faptul că nu va mai putea recupera materia şcolară. Şi plâng!

Se spune că Timpul vindecă toate rănile. Un dicton care în cazul meu se manifestă atipic. Trecerea timpului a mai estompat durerea amintirilor, dar în niciun caz nu a reuşit să vindece tot.

Viaţa şi-a urmat cursul; întâlniri de pomenire, căsătorii, botezuri….Astfel au mai trecut încă vreo câţiva ani.

 Cei trei copiii ai lui Radu erau absolvenţi de studii superioare, se realizaseră profesional, iar grijile mele în ce îi privea se cam terminaseră. Nu mai erau dependenţi de noi. Şi-au întemeiat propriile familii şi, nu după mult timp, au apărut  copiii. Viaţa lor, ca şi a noastră, mult timp afectată de moartea lui Valentin, reintrase în normal. Vedeam că rolul meu activ, pentru existenţa lor,  asumat, de altfel, se apropia de sfârşit. Şi, odată cu asta, descopeream că dispare şi suportul căsniciei mele cu Radu. Devenea evident pentru mine faptul că doar preocupările comune legate de copiii săi şi păstrarea aparenţelor ne-au ţinut împreună.

Deja aveam timp liber şi nu ştiam ce să fac cu el. Nu eram obişnuită cu asta. Ani de zile am avut grijă să nu las timpul să se scurgă aiurea. Nici nu se termina bine un proiect, că mă şi implicam în altul. Aşa voiam eu, aveam nevoie de asta. Nu aveam timp să mă gândesc la nimic din ce nu-mi era pe plac. Îmi ţineam mintea ocupată, pentru că-mi era teamă de gândurile mele, de rezultatul lor şi de măsurile care se impuneau ca urmare a ceea ce aveam să descopăr gândindu-mă.

Nu am fost fericită în ziua în care am constatat că îmi rămânea timp pe care nu mai aveam cu ce să-l ocup.  Dusesem la bun sfârşit tot ce începusem sau îmi propusesem să fac. Vârsta nu îmi mai permitea să mă implic în tot felul de acţiuni de lungă durată, aşa cum făcusem în trecut,  şi… inevitabil, iată-mă cu timp liber şi cu mintea invadată de întrebări la care nu mai puteam amâna răspunsul.

Descopeream cu amărăciune că, de fapt, pentru mine, pentru sufletul meu, nu făcusem nimic. Mă simţeam goală pe dinăuntru. Nu  mi-am dat seama, atâta amar de vreme, cât sunt de singură. Acum totul mi se revela la o dimensiune ireală. Parcă aş fi fost într-o sală de cinematograf şi viaţa mea s-ar fi proiectat pe ecranul imens, doar că nu eu eram cea care privea spre ecran. Negarea propriilor gânduri şi ale propriilor trăiri, ar fi putut spune un psihanalist.  Şi nu ar fi fost departe de adevăr. Cu toate că ştiam ce trebuia să fac, n-am fost în stare să pot schimba ceva. Am acceptat să cred că se poate trăi şi astfel. Îmi spuneam că mai presus de propria-mi persoană sunt copiii mei şi că aceştia au dreptul să trăiască într-o familie liniştită, echilibrată, aşa cum părea să fie a noastră. Pretexte. Realitatea era cu totul alta, iar mie îmi era foarte greu s-o recunosc şi să o accept. Mă îngrozea teribil ideea de schimbare, cu tot ce presupune ea. Şi cred că îmi era frică şi de singurătate.

Trăiam în continuare ca şi înainte, mai degrabă pentru ceilalţi decât pentru mine şi credeam că  îmi este bine. În realitate însă nu-mi era bine deloc. Şi oricâte motivaţii aş fi căutat sau invocat pentru a-mi argumenta şi susţine, faţă de propriile-mi trăiri şi întrebări, acceptarea acestor compromisuri, nu era suficient. Am conştientizat că mi se întâmplă un lucru îngrozitor: nu-mi mai aparţineam. Simţeam că mă depersonalizez, că mă pierd într-o lume care nu era a mea şi o stare accentuată  de panică, dusă până la disperare, a pus stăpânire pe mine. Trupul şi sufletul meu s-au revoltat într-un fel care mă speria teribil. Parcă îmi tot strigau de pretutindeni: „unde suntem, ce-ai făcut cu noi?”

Mi-am spus că nu mai pot continua astfel. Trebuia să fac ceva pentru a opri tot acest proces de deteriorare sufletească, de pierdere a propriei identităţi. Treptat,  ajunsesem să mă identific cu cel care, nici acum nu-mi este clar dacă inconştient sau conştient, îmi impusese mediul său habitual anost, organizat după principii anacronice  autoformate sau formate de educaţia precară primită de la un tată misogin pentru care femeia nu era decât un obiect bun pentru orice. Mama nu avusese, biata de ea, nici un cuvânt de spus în acea familie. Ca atare, nu contribuise în niciun fel la educaţia fiilor săi. Nu-i învăţase nimic. Nici măcar să o respecte, doar şi numai pentru faptul că le dăduse viaţă.

Mai târziu, şcoala, cadrul în care îşi desfăşurau activitatea, interrelaţionarea în medii sociale superioare mediului în care crescuseră, au reuşit să le schimbe, în mare parte, celor doi fraţi, viziunea asupra vieţii, în general, şi concepţiile misogine, în special.

Radu mai păstra încă parte din convingerile tatălui său. Considera că femeia are foarte multe îndatoriri în comparaţie cu bărbatul. Sigur că am fost foarte neplăcut surprinsă când am descoperit, nu la mult timp după căsătorie, această latură de caracter a lui Radu. Noi doi veneam din medii total diferite. Eu primisem  o altă educaţie şi aveam cu totul alte concepţii despre viaţă şi despre relaţia bărbat-femeie. În familia noastră, femeia şi bărbatul erau deopotrivă respectaţi. Nimeni nu se bătea cu pumnul în piept clamând supremaţia.

Părinţii lui Radu decedaseră cu mulţi ani înainte de a-l întâlni eu. Tot ce ştiam despre ei aflasem din relatările celor care îi cunoscuseră sau din povestirile lui Radu, atunci când simţea nevoia, destul de rar dealtfel, să mi se confeseze. Necunoscându-i familia, nu mi-am putut face de la început o imagine cât de cât reală despre mediul în care se formase, despre educaţia pe care o primise.

Cu atât mai mare a fost dezamăgirea atunci când am constatat că, deşi este un om extrem de inteligent şi cultivat, nu a reuşit să completeze golurile, să renunţe la balast, să se autoeduce.

Am avut sentimentul că nu făcusem o alegere bună şi m-am simţit vinovată. Pentru că nu am fost mai atentă la amănunte, atunci când am hotărât să mă căsătoresc cu Radu. Tocmai eu, care eram atât de analitică încât, uneori, îi exasperam pe cei din jur, atunci când a fost mai necesară această trăsătură de caracter, nu m-am folosit de ea, am fost superficială. Meritam ce mi se întâmpla. Am luat totul ca pe o pedeapsă, am asociat-o cu dorinţa de a avea o familie şi un confort corespunzător şi am încercat să nu dau prea mare importanţă aspectelor care mă deranjau.  Îmi tot spuneam că mă voi obişnui cu toate. Dar mi-a fost imposibil. I-am mărturisit lui Radu că nu pot trăi astfel, că nu am nicio legătură cu acest mod de viaţă şi că trebuie să găsim o soluţie pentru rezolvarea acestor aspecte. Am stat de vorbă. Mai degrabă doar eu am vorbit. A fost de acord cu toate afirmaţiile şi propunerile mele. Întotdeauna era de acord apriori cu tot ce spuneam eu, niciodată nu avea opinie proprie, viziune proprie asupra lucrurilor sau vreo iniţiativă. Îmi repeta că are încredere deplină în capacitatea mea de analiză şi decizie. Că trebuie doar să-i spun ce are de făcut şi se va conforma. Era foarte comod aşa, nu? Şi sigur că nu uita, ori de câte ori îmi arătam nemulţumirea pentru un anume lucru, să-mi spună cât de mult mă iubeşte, că nu poate trăi fără mine şi că, dacă l-aş părăsi vreodată, s-ar sinucide. Eram destul de naivă să-l cred. Au trecut mulţi ani până să-mi dau seama că lucrurile stau cu totul altfel. În spatele cuvintelor frumoase şi a declaraţiilor de dragoste nu se afla nimic. Ar fi trebuit să-mi dau seama, ştiind cât este de egoist, că nu poate iubi pe nimeni mai mult decât se iubeşte pe sine, iar toate acele manifestări de disperare şi afirmaţii aiurea erau spuse doar pentru a mă ţine lângă el. Discuţia avută înaintea divorţului, mai degrabă un schimb de câteva cuvinte, avea să-mi confirme, odată în plus, trezirea la realitate. Abia acum aveam o viziune obiectivă asupra a tot ce se petrecea în relaţia noastră.

Uneori îi reproşam faptul că alocă prea puţin timp familiei şi obligaţiilor pe care ar trebui să şi le asume faţă de aceasta. Orice era mai important: serviciul, întâlnirile cu prietenii… Familia cu problemele ei nu constituia o prioritate pentru Radu. Întotdeauna era lăsată pe ultimul plan, ştiind că, oricum, eu voi face şi ceea ce nu face el. Dacă îi reproşam, îmi răspundea răutăcios că, din păcate, nu are calităţile lui Cristian care era atât de priceput şi care se implica total. Să nu-l mai raportez la acesta pentru că nu fac decât să sufăr inutil şi oricât l-aş căuta, n-am să-l mai găsesc vreodată într-un alt bărbat. Să mă obişnuiesc cu ideea că el doar atâta poate face. Era o răutate gratuită, o scuză puerilă pentru lipsa cvasi-totală de interes pe care o dovedea adesea.

Aşa că, în timp, el neschimbând aproape nimic în atitudine, am fost nevoită să mă adaptez. A trebuit să-mi încalc propriile principii şi să cedez de nenumărate ori. De prea multe ori, doar pentru că nu mai voiam să fiu singură, pentru că îmi doream să am o familie şi să păstrez echilibrul în această căsnicie. El, cu egoismul care-l caracteriza, accepta totul ca şţi când era firesc şi i se cuvenea, fără să-i pese de trăirile mele, de suferinţa mea. Îi plăcea viaţa pe care o ducea şi nu considera că trebuie să schimbe ceva.

Mă gândeam deseori că nimeni  şi nimic nu ar mai trebui să mă poată „obliga” să-mi trăiesc astfel restul zilelor, dar habar nu aveam ce trebuie să fac pentru asta, sau dacă sunt în stare să fac ceva. Îmi venea să strig! Deseori am făcut-o, dar fără să mă poată auzi cineva. Strigătul meu era înfundat, profund interior. Trebuia să păstrez aparenţele, îmi învăţasem foarte bine lecţia.

Aşa am crezut, că nu-mi poate auzi nimeni strigătul, fără să-mi dau seama că, de fapt, era cineva care îl auzea foarte bine şi care se străduia, fără ca eu să-mi dau seama, să mă ajute să pot merge mai departe. Erau fetele mele. Simţeau, ştiau prin ce trec. Sufletele noastre au trăit întotdeauna într-o simbioză totală. Nu aveam niciuna dintre noi nevoie de cuvinte pentru a şti care ne este starea de spirit la un moment dat. Încercasem, pe cât mi-a stat în putinţă, să le ţin departe de suferinţa mea. Nu le-am mărturisit nimic, dar ele au ştiut. Mai târziu aveam să aflu cât au fost de îngrijorate. Chiar dacă nu-mi puteau fi alături fizic, decât atunci când timpul le permitea deplasarea în urbea în care locuiam, le simţeam permanent prezenţa. Vorbeam de mai multe ori pe zi la telefon. Întotdeauna m-au copleşit cu dragostea şi cu atenţia lor. M-au protejat de parcă eu aş fi fost copilul lor şi nu invers. Din respect, însă, o vreme, s-au ţinut oarecum departe de problemele pe care presupuneau că le am. Departe nu în sensul indiferenţei ci, mai degrabă, a respectării intimităţii mele.

*

*             *

Nu mai vedeam celălalt capăt al drumului sub nicio formă. Teoretic, ştiam ce am de făcut, dar practic nu puteam face nimic. Îmi era foarte greu să iau o hotărâre. Când cel care, voit sau nu, te-a adus în această stare, îţi spune zilnic cât este de fericit pentru că exişti în viaţa lui, că prezenţa ta este vitală pentru el şi altfel nu poate trăi, fără tine, nu mai poţi judeca limpede. Îţi spui în gând că el nu are nicio vină pentru incapacitatea ta de a iubi şi nu mai poţi lua o hotărâre atât de importantă. Deşi este principalul vinovat pentru tot ce se întâmplă, nu-ţi dai seama şi îţi accepţi soarta, te resemnezi învinovăţindu-te.

Fusesem blestemată să trăiesc un obsesiv sentiment de vinovăţie, generat de faptul că nu pot da în aceeaşi măsură în care primesc, sentiment alimentat, de altfel, cu mare dibăcie, printr-o ferventă manipulare psihologică de către cel al cărui nume îl purtam în urma căsătoriei. Mergeam mai departe în virtutea inerţiei.

Îmi formasem convingerea că nu mai sunt în stare să iubesc un alt bărbat.

Îl iubisem pe Cristian, primul meu soţ şi tatăl copiilor mei. Mult mai mult decât am putut conştientiza în timpul căsătoriei. După ce n-a mai fost, am realizat ce am pierdut şi cât de mult l-am iubit. Apoi l-am urât. Mai mulţi ani decât am avut posibilitatea să-l iubesc. L-am urât pentru că a murit, transformând în pulbere toate visurile şi proiectele noastre frumoase, luându-le fetelor noastre, pe care le adora şi le considera cea mai mare şi mai dorită realizare a lui, dreptul de a avea un tată atât de bun. Dar şi pentru că lăsase în urmă multe lucruri nelămurite.

Eu fusesem ani de zile grav bolnavă, supravieţuisem unei cumplite boli, iar el murise stupid, de la o măsea infectată, în condiţiile în care nu fusese măcar o singură dată în viaţa lui bolnav. Nu era drept!

Acum, după aproape treizeci de ani, nu-l mai urăsc. Sunt doar foarte supărată pe el pentru tot ce ne-a făcut şi,  probabil, voi rămâne supărată tot restul vieţii. N-am să-l iert niciodată pentru faptul că nu mi-a lăsat timp, nu mi-a dat posibilitatea să-i pot spune cât îi sunt de recunoscătoare pentru cel mai minunat dar pe care l-am primit vreodată. Fetele noastre. El mi-l oferise. Apoi, la puţin timp, a plecat pentru totdeauna.

L-am căutat. Ani mulţi, după ce a murit, l-am căutat în fiecare bărbat pe care îl întâlneam, fără ca măcar să-mi dau seama că fac asta. Îl idealizasem şi, astfel, orice bărbat mi-ar fi atras atenţia, trecea prin filtrul mental creat. Era greu ca bariera aceasta să poată fi trecută de altcineva, avându-se în vedere inteligenţa, caracterul şi calităţile de care Cristian beneficia din plin. Aceasta a şi fost cauza autocondamnării inconştiente, pentru mulţi ani, la solitudine. Au fost ani lungi şi foarte grei.

Aveam o muncă de răspundere care mă ţinea în activitate zi lumină. Mama îmi era singurul sprijin, ea ocupându-se de toate treburile casei şi tot ce era legat de copii cât timp eram eu la serviciu. Într-o zi, a început să se simtă rău, nu s-a plâns, n-a făcut-o niciodată, dar am văzut eu că se întâmplă ceva cu ea. După câteva zile, în care am tot sperat că nu este decât o indispoziţie pasageră, am mers la medic. În urma consultului, medicul mi-a comunicat că mama este foarte grav bolnavă şi că nimic nu o mai poate face bine. Avea cinci zeci şi trei de ani. Am rămas pentru câteva minute ca trăznită. Apoi am simţit, pentru a câta oară?, disperarea. Dintre noi două, ea a fost mai puternică,  m-a încurajat şi nu mi-a permis, sub nicio formă, să mă las copleşită. Mi-a spus că trebuie să mă liniştesc şi să accept situaţia ca atare.  Fiecare dintre noi moare atunci când îi vine vremea, mi-a spus, şi era convinsă că ea nu va muri aşa de curând cum spun medicii. Previziunea ei s-a adeverit. Deşi medicii au afirmat că nu poate trăi mai mult de o şase luni, a murit după mai bine de şase ani de la diagnosticare. Ani în care a avut grijă ca totul să rămână la fel ca înainte de-a şti că este bolnavă. Nu a schimbat nimic în modul său de viaţă şi nici nouă nu ne-a acceptat s-o facem. A fost la fel până în ultima zi a vieţii. Nu s-a manifestat niciodată aşa cum ar fi făcut oricare alt bolnav aflat într-o fază atât de avansată a bolii. Au ţinut-o în toţi acei ani dragostea şi grija pentru nepoatele ei, dorinţa de a nu mă lăsa singură şi de a nu fi nevoită astfel să iau asupra mea toate treburile casei şi activităţile din familie de care se ocupa ea. Starea mamei mele a dus la necesitatea alocării din parte-mi a mai mult timp pentru ajutor în treburile gospodăreşti, ea nemaiavând putere să le facă pe toate, chiar dacă nu lăsa să se vadă asta. Cheltuielile s-au amplificat, şi asta s-a resimţit în bugetul deja destul de limitat al familiei. Salariu meu, destul de mare în comparaţie cu media, singura sursă de venit, devenise insuficient. Copiii creşteau, educaţia lor impunea un plus de cheltuieli, investigaţiile medicale şi tratamentele mamei erau foarte costisitoare, iar eu eram singură.

Singurătatea începuse să devină o povară pentru mine. Problemele  cotidiene deveniseră din ce în ce mai apăsătoare şi mai greu de dus.  Obosisem! Nu mă mai puteam descurca singură.

La insistenţele celor apropiaţi, dar mai ales la insistenţele mamei mele, care îmi spunea că nu vrea să moară ştiindu-mă singură, m-am căsătorit cu Radu. Mi se păruse a fi un om echilibrat şi serios.

Mi-am dorit să pot fi idealul de soţie. Aveam convingerea că o FEMEIE, nu întâmplător am folosit majuscule, nu-şi poate merita cu adevărat statutul, decât dacă aduce pe lume copii, pe care apoi să-i educe în aşa fel încât să poată fi mîndră de ei şi, în acelaşi timp, să fie o soţie foarte bună. Aceasta este menirea pentru care a fost zămislită femeia. Să fie, mai presus de orice altceva, mamă şi soţie.  Asta îmi doream să fiu pentru soţul meu, pentru familia mea.  Din păcate, nu după mulţi ani, aveam să constat că pentru omul de lângă mine toate acestea nu contau. Nu făcea decât să primească fără să aibă capacitatea de apreciere a ceea ce primea şi fără să dea nimic în schimb. Astfel, totul a devenit extrem de confuz pentru mine. Nu mai ştiam cum ar trebui să mă port pentru a nu mai avea sentimentul de inutilitate care mi se insinuase încetul cu încetul. 

Pentru Cristian nu am avut timp să fiu ceea ce mi-am dorit. Am devenit femeie şi mamă datorită lui, dar nu am avut timp să mă maturizez alături de el. A murit înainte ca eu să-mi clarific dorinţele, să ştiu cu adevărat ce vreau să ofer unui bărbat şi ce vreau să primesc de la acesta.

Eram împlinită ca mamă, realizată profesional, dar nu eram fericită. Sentimentul neîmplinirii ca femeie şi soţie devenise extrem de apăsător.

Cu fetele mele dragi, minunile mele, singura raţiune de a trăi în acea perioadă în care nimeni altcineva şi nimic nu-mi motiva „obligaţia” de-a merge mai departe, am avut întotdeauna o relaţie cu totul specială, aşa cum multora le-a fost dat să constate cu nedisimulată admiraţie. Ele îmi erau cele mai apropiate prietene, mintea limpede de care aveam nevoie atunci când furtunile îmi încurcau gândurile şi nu mă puteam aduna. Iar faptul că nu-mi găseam liniştea, că eram tristă şi blazată, le-a îngrijorat foarte mult determinându-le astfel să deschidă un subiect despre care ştiau că este unul tabu pentru mine. Nu-mi plăcea să vorbesc despre problemele mele, dar ele au devenit insistente. Am acceptat o discuţie. Nu am intrat prea mult în detalii, păstrând doar pentru mine motivele care îmi justificau starea. Şi astfel a venit întrebarea: „Ce cauţi mamă? De ce eşti aşa de tristă şi de nemulţumită? Ce trebuie să facem ca să te vedem fericită?” Surprinsă de percepţia atât de reală asupra stării mele... „ce cauţi mamă?” îmi dădea senzaţia unei descoperiri, mă ajutase deodată să-mi dau seama că aceasta era întrebarea pe care trebuia să mi-o pun de foarte mult timp şi la care să încerc să-mi răspund. De fapt, eu chiar caut ceva, dar ce?, m-am întrebat. Sintetizaseră atât de bine noianul de întrebări ce puteau fi puse….! Am răspuns, evitând voit întrebarea care mă răscolise şi pentru care nu aveam un răspuns imediat,: „nimic nu trebuie să faceţi, mamă. Aţi făcut tot ce a depins de voi pentru ca eu să nu am niciun motiv de supărare sau de reproş. Nici cel mai exigent părinte nu şi-ar fi putut dori să primească de la copiii săi mai mult decât mi-aţi oferit voi mie. Am primit totul! Cu mult mai mult decât am sperat vreodată. Toate visurile şi idealurile legate de viitorul vostru, de ceea ce-mi doream să realizaţi de-a lungul vieţii voastre, şi pe care le-am avut încă de când v-am născut, ca oricare alt părinte responsabil care şi-a dorit copii mai mult decât orice altceva, mi s-au împlinit cu asupra de măsură. Sunt tare mândră că vă sunt mamă, că sunteţi copiii mei.” Le-am explicat apoi că starea mea nu avea nicio legătură cu ele şi am încercat să le expun considerentele care motivau convingerea că Radu nu era bărbatul potrivit pentru a-mi fi soţ, pentru a forma un cuplu aşa cum îl vedeam eu. Nu este un om rău, dar nu ne potrivim. Principiile noastre de viaţă sunt total diferite. Deşi în aparenţă avem o relaţiei şi o căsnicie foarte bună, în realitate totul este un fiasco. Niciunul dintre noi nu este fericit şi împlinit. De aici venea nemulţumirea mea şi profunda tristeţe în care îmi duceam zilele.

Apoi, ca şi cum întrebarea „ce cauţi mamă?…” de-abia ar fi fost pusă, m-am auzit spunând, ca pe o ironie a sorţii, în timp ce afişam un zâmbet jenat, „îmi caut perechea!”. Nu mă gândisem până atunci, dar asta era. Chiar dacă ştiam că nu  toate întâmplările din viaţa noastră, bune sau rele, sunt consecinţa alegerilor noastre, până la  a crede în  „ce ţi-e scris….” consideram că este distanţă mare. Şi totuşi, am spus acele cuvinte. Mai degrabă ca o constatare a unei stări de fapt, decât un răspuns. Dovadă că în subconştient luasem în calcul şi acest aspect. Ca şi cum afirmaţia m-ar fi trezit dintr-o lentoare ce nu-mi era proprie, am realizat că eu chiar asta îmi doream, chiar asta căutam. Am continuat, sub privirea mirată a mezinei mele, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză, convinsă de adevărul ce-l spun,  „îmi caut perechea, mamă, şi nu se poate ca într-o zi să n-o găsesc.” Fiica mea, cu maturitatea ce a caracterizat-o dintotdeauna, a zâmbit îngăduitor, m-a privit cu tristeţe şi mi-a spus: „fii realistă, mamă, nu există aşa ceva. Nu mai căuta ce nu vei putea găsi niciodată, pentru că nu vei face decât să te chinui şi mai mult.” Am contrazis-o dându-i exemple de cupluri care se potrivesc foarte bine, care consideră că sunt suflete pereche, după care am abandonat subiectul.

Gândul că într-o zi îmi voi găsi perechea devenise obsesiv şi nu peste mult timp m-am legat de el cu disperare. Pentru acel moment a fost foarte bine că mi s-a întâmplat asta. Era semn că începeam să ies din blazarea, din indiferenţa faţă de propria-mi persoană, în care mă complăceam de atâţia ani. Speranţa că acel om există pe undeva şi că îmi va fi dat să-l întâlnesc m-a ajutat să mă regăsesc, să-mi identific cavernele sufleteşti şi a reuşit să mă scoată din pesimismul bolnăvicios care îmi marca existenţa.

Încercam deseori să mă gândesc cum aş vrea să fie. Niciodată nu am pus preţ pe aspectul fizic al unui bărbat. Nu avea importanţă dacă este frumos sau mai puţin frumos, dacă este scund sau înalt. Îmi doream să fie mai în vârstă decât mine. Prezenţa oamenilor în vârstă, indiferent că erau femei sau bărbaţi, îmi dădea o anumită stare de confort, de siguranţă. Îmi doream să ştie să danseze, să-i placă muzica clasică, să fie extrovertit şi astfel să nu existe subiect pe care să nu-l putem aborda şi discuta. Mai degrabă doream să fie logoreic decât tăcut.

Cred că, în căsnicia mea cu Radu, mai mult decât orice altceva, mă deranja faptul că nu vorbea, că nu puteam comunica. Nu puteam avea niciodată o discuţie în care să ne spunem deschis părerea despre ceva, nu avea răbdare şi nici timp pentru astfel de discuţii. Uneori, când nu mai  făceam faţă situaţiei, îi spuneam răspicat că trebuie să stăm neapărat de vorbă. Dacă subiectul abordat nu-i convenea şi, de regulă, orice subiect legat de noi doi şi relaţia noastră îi era incomod,  nega vehement existenţa vreunei probleme de acest fel, abandona iritat discuţia şi intra într-o muţenie exasperantă. Dialogurile noastre, foarte rare, din ce în ce mai rare în ultimii ani, se limitau la cîteva fraze legate de copiii săi sau de cheltuielile casei.

Voiam de la cel care speram că există şi că îl voi întâlni, ca alături de el să mă simt protejată, în siguranţă, să aibă încredere totală în mine, să avem preocupări comune şi să aibă întotdeauna timp şi pentru mine.

Alături de Radu nu m-am simţit niciodată în siguranţă. Faptul că el însuşi părea un neajutorat te făcea să-i oferi mai degrabă  protecţie, decât să speri că o va putea face el vreodată. Şi era bolnav de gelozie. În primii ani de căsnicie, micile accese de gelozie, controlată dealtfel, nu m-au revoltat foarte tare. Nu erau decât mici înţepături decente pe care la acel timp le consideram manifestarea firească a iubirii pe care mi-o purta. Mai târziu, însă, aveam să-mi dau seama că este mult mai mult decât atât. Până şi ideea că un alt bărbat poate lega o conversaţie cu mine, sau mă priveşte mai insistent decât ar fi normal, îl înnebunea evident. Normalitatea si-o stabilise el după nu ştiu ce criterii. Nu se manifesta violent. De altfel, niciodată nu a avut un comportament violent, dar îmi făcea din ce în ce mai multe reproşuri,  fără să aibă un motiv real. Iar asta făcea să mă simt şi mai insultată, şi mai umilită. S-a întâmplat să plece, neobservat, din mijlocul unei petreceri între prieteni,  fără să spună un cuvânt, şi să mă lase acolo. A fost un moment extrem de jenant pentru mine. În urma acestei situaţii, am avut o discuţie foarte aprinsă în care i-am spus că nu voi mai tolera sub nicio formă un astfel de comportament.  M-a rugat să-l iert  şi mi-a promis că îşi va controla stările şi nu va mai avea niciodată astfel de ieşiri. S-a ţinut de promisiune. Şi-a schimbat total atitudinea. Nu mai avea nici un fel de manifestare de gelozie în prezenţa celorlalţi. Nici mie nu-mi mai reproşa nimic, dar pe chipul lui se vedea o suferinţă greu de descris, cu mult mai apăsătoare decât oricare altă manifestare. 

Îmi era tare greu să-i văd tristeţea provocată de gelozia patologică asupra căreia nu mai putea avea control.  Îl îmbolnăvea, iar eu mă simţeam vinovată fără să am vreo vină, Am încercat să vorbesc cu el despre asta, să-i spun cât de rău îşi face şi îmi face, dar a fost inutil. Nu recunoştea nimic, spunea că aşa este el şi că nu trebuie să-mi fac griji.  De fiecare dată îmi vorbea ca şi cum de-abia ne-am fi cunoscut şi nu ştiu mai nimic despre el. Or, noi aveam deja peste zece ani de când eram căsătoriţi. Îl cunoşteam foarte bine. Era complet rupt de realitate.

Mă săturasem!

Nu mai suportam faptul că este atât de neimplicat, de interiorizat şi optuz în felul de-a privi lucrurile şi că făcea din profesie prioritatea vieţii lui. De altfel, din punct de vedere profesional nu i se putea reproşa absolut nimic, profesionalismul şi onestitatea lui fiind apreciate şi recunoscute nu numai de către cei în mijlocul cărora lucra. Deseori era evidenţiat pozitiv de către conducerea ministerului. Era considerat unul dintre cei mai buni din ţară în profesia lui. Se pare însă că totul are un preţ. Un om extrem de capabil, un profesionist desăvârşit, dar atât.

 Familia era pe ultimul plan. Mai importante mi se păreau a-i fi serviciul şi prietenii. Serviciul îi ocupa mare parte din timp. Considera programul de lucru o noţiune strict teoretică. Era singurul salariat din instituţie care avea propriul său program de lucru. Întotdeauna prelungit.  Şi-l prelungea pentru că era dezorganizat şi muncea haotic, aşa consideram eu. Avea un stil de lucru care ar fi zăpăcit pe oricine, mai puţin pe el. Dacă ai fi avut nevoie la miezul nopţii de un document aflat în arhiva imensă a instituţiei, formată din zeci de mii de dosare, el ar fi ştiut exact în ce dosar şi pe care dintre rafturi se află acel dosar, dar şi conţinutul acelui document, chiar dacă acesta ar fi a fost întocmit cu zece sau poate mai mulţi ani în urmă.

După ce, în sfârşit, pleca de la serviciu, se întâlnea aproape zilnic cu prietenii în vreun bar sau club şi astfel ajungea atât de târziu acasă, încât era imposibil să ne mai putem face un program comun.

Când urma să plecăm în concediu, era un chin. Atât se lamenta, exprimându-şi nemulţumirea că trebuie să facă o pauză în care să nu mai meargă la serviciu şi astfel să rămână cu lucrările în urmă, încât mi se făcea lehamite. Şi dacă totuşi plecam, chiar şi numai pentru câteva zile, era un supliciu pentru el. Nu-şi găsea nicidecum locul.

Ăsta era Radu. Acelaşi Radu care afirma cu atâta convingere că sunt centrul universului său, încât reuşise să mă determine s-o cred. Acelaşi care spunea tuturor cât de mult mă iubeşte şi mă respectă şi că i-ar fi imposibil să trăiască fără mine.

Cam aşa se duceau zilele noastre.Aproape toate la fel.

Anii treceau, unul după celălalt, schimbarea mult aşteptată nu mai venea, iar eu îmi pierdusem orice speranţă. Blazarea a pus iarăşi stăpânire pe mine. Nu mai aşteptam nimic.

Începusem să mă comport ca un robot. Viaţa mea se derula identic. Era aceeaşi în fiecare zi. Serviciu, cumpărături, plată facturi, casă. Şi tot aşa. Abia aşteptam să se facă dimineaţă şi să merg la serviciu.  Orele petrecute în instituţie erau o binecuvântare pentru mine. Aveam un birou foarte frumos decorat, cu multe plante  ornamentale şi flori. Mă simţeam cu mult mai bine aici decât în propria-mi casă. Pasionată fiind de profesia mea, lucram cu mare plăcere. Eram respectată şi apreciată, îmi făceam cu seriozitate datoria. Dar cele opt ore treceau, din păcate, prea repede. Nu-mi venea să merg acasă. Îmi părea străină. De când fetele mele îşi făcuseră fiecare rostul ei,  casa îmi părea  pustie, iar pentru mine „acasă” era niciunde. 

Într-una dintre seri, i-am spus lui Radu că în ziua următoare voi depune actele de divorţ. I-am explicat că nu mai pot trăi astfel, că fiecare dintre noi are nevoie de altceva şi va fi mai bine pentru amândoi dacă divorţăm. Am fost uluită de atitudinea sa. Mă aşteptam să reacţioneze ca de fiecare dată când încercam să-i vorbesc despre noi, despre ce nu este în regulă în relaţia noastră, când nici nu mă lăsa să spun prima frază că începeau rugăminţile, promisiunile, manifestări ale disperării, declaraţii de dragoste veşnică şi jurăminte. Nimic din toate astea. M-a privit cu atenţie, de parcă ar fi vrut să se convingă că vorbesc serios,  şi mi-a spus că, dacă asta îmi doresc cu adevărat, este de acord. La atât s-a rezumat discuţia noastră. Am plâns toată noaptea. Tocmai mi se revelase, de data asta mai clar ca oricând, adevărul. Scăpasem de sub vraja minciunii care mă subjugase atâţia ani.

După numai o lună eram o femeie singură, liniştită, care căuta să dea un nou sens vieţii sale.

Vizualizări: 192

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Aprilie 19, 2015 la 9:43am
Multumesc mult, doamna Stoica Alina!
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Martie 21, 2015 la 8:07pm
Va multumesc, doamna Elisabeta Luscan!
Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Martie 21, 2015 la 8:05pm
Multumesc si eu!
Comentariu publicat de Stoica Alina pe Martie 21, 2015 la 7:58pm

 Am lecturat cu sufletul ..Multumesc ! 

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Martie 17, 2015 la 9:24pm
Va multumesc mult, domnule Nitu Constantin!
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 17, 2015 la 9:18pm

Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor