Era o vreme când în vârful  fiecărui unghi
puteai să vezi cum creşte
o piatră.
Trei sute şaizeci de zile creştea, apoi,
pe neaşteptate,
numai ce-o vedeai desprinzându-se
şi alunecând de-a lungul uneia dintre cele două
bisectoare.

Vai, ce strigăte se puteau auzi atunci,

ce vaier...

Duhurile toate simţeau irezistibila pornire

de-a se purta pentru câteva clipe dedesubtul apelor

iar cercurile din apropiere îşi conştientizau condiţia

de poligoane cu o infinitate de laturi.

Indată după încetarea larmei,

un cărăbuş venea să se aşeze în locul rămas gol,

pentru a-i alina unghiului

durerea despărţirii.

Stătea acolo, nemişcat, insensibil

la chemările florilor, până când

rana unghiului era vindecată şi vârful lui

redevenea un simplu punct oarecare,

fără niciun fel de dimensiune dureroasă.

Ar fi trebuit, conform planurilor Arhitectului,

ca nimic să nu se schimbe vreodată

în desfăşurarea aceasta. Dar vai...

cine-ar fi putut să prevadă sosirea

funestei zile când unghiurile

n-au mai putut să îndure dorul de piatră,

alegând sinuciderea prin brutala metodă

a trisecţiunii...

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor