Drumul inimii spre lumină- introducere la o autobiografie - partea I-a

"Timpul alergării mele-i lung; calea-i este lungă.  Pe aripile primei raze de lumină, mi-am urmat călătoria peste singurătăţile lumilor, lăsându-mi urma în mulţime de stele. Drumul cel mai depărtat mă poartă chiar la Tine şi unduirea cea mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi simplitate.Călătorul trebuie să bată la toate porţile ca să ajungă la a sa; trebuie să rătăcească prin lumile din afară pentru a ajunge la altarul dinăuntru.Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i închid şi să spun: Eşti aici! Această întrebare, această aşteptare izbucneşte într-o mie de fluide de lacrimi şi inundă lumea sub valul acestei credinţe: Sunt Eu! - Rabindranath Tagore, Gitanjali - Ofrandă lirică-traducere şi argument George Remete  prezentare Părintele Galeriu.

 In 1913 Premiul Nobel pentru poezie era acordat lui Rabindranath Tagore. Poemele sale nu sunt numai poezie sunt o adâncă cugetare filosofică.Există o mare afinitate între poemele sale şi poezia psalmilor biblici ai Impăratului  David .Acesta spune în Psalmul 50 să ne smerim până la oase  "Bucura-se-vor oasele mele cele smerite" .

"Creştinul  cu harul lui Dumnezeu şi nu doar prin propriile sale forţe nu se pleacă cu duhul în faţa suferinţei, nu-şi lasă duhul stăpânit de ea, nu se lasă mânat astfel la păcat şi înmulţirea patimilor care-l despart de Dumnezeu.

El se împotriveşte ispitelor iscate de suferinţă şi leapădă tristeţea, mâhnirea, deznădejdea; nu-L învinuieşte pe Dumnezeu, nu se răzvrăteşte împotriva Lui nu-L huleşte şi nu-L tăgăduieşte. Creştinul nu se aruncă în marea patimilor să scape de arsura suferinţei. Urmându-I lui Hristos rămâne neclintit sub loviturile demonilor şi se supune voii lui Dumnezeu, stăruind nemişcat în bine.Lipsindu-l pe om de bucurii, suferinţa îl fereşte pe acesta de patimile prin care îşi împlineşte pofta de plăcere. Suferinţa este prilej mare de sporire în răbdare până la cea mai înaltă treaptă. Căci,după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur"dacă răbdarea îndeobşte o ia înaintea altor virtuţi, răbdarea durerilor este mai mare decât orice altă răbdare!". Din răbdarea suferinţelor răsare credincioşia (statornicia în credinţă), iar din credincioşie, nădejdea, după cum arată Sfântul Pavel (Rom. 5, 3-4).

Suferinţa duce la smerenie iar legat indisolubil de smerenie stă căinţa.Peste toate şi în toate stă rugăciunea, izvorul mulţimii de bunătăţi duhovniceşti. Ea face din om vas al harului lui Dumnezeu." Chiar aşa se petrece în timpul rugăciunii inimii. Lumina milei lui Dumnezeu pătrunde ca într-un vas care înainte este curăţat.

Nădejdea este un bun reazem pentru suflet: prin ea omul ştie că necazul e trecător. Prin  aceasta omul vede bunătăţile făgăduite,se înalţă deasupra suferinţei şi se alipeşte de Dumnezeu, aşteptând de la El alinarea chinurilor sale.

Sfinţii Părinţi îl îndeamnă pe cel aflat în suferinţă să alerge la rugăciune şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu pe care Acesta nu va întârzia să-l dea, fie ridicând de la el suferinţa, fie întărindu-l să poată să o  îndure.

"Prin rugăciune omul se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu şi cere har să biruiască ispitele care se ridică asupra lui. Prin ea creştinul se îndreaptă spre Dumnezeu şi se uneşte cu El. "Rugăciunea lui Iisus" prin  conţinutul său şi uşurinţa cu care poate fi rostită le este de folos celor slăbiţi de suferinţă ca să stăruie neâncetat în gândul la Dumnezeu. Cufundat în rugăciunea care îl pune în prezenţa lui Dumnezeu, omul uită de durere şi leapădă povara ei.

Faptul că suferinţă se poate face pricină de mari bunuri duhovniceşti nu înseamnă că ea nu trebuie înlăturată sau alinată (îngrijindu-ne când suntem bolnavi şi luând medicamente care calmează durerea).Suferinţa îi răpeşte omului din forţa fizică şi psihică; îi taie din puterile dăruite de Dumnezeu să se alipească de El şi să-I slujească. Lupta cu durerea îi iroseşte omului energia necesară la îndeplinirea poruncilor şi slăvirea lui Dumnezeu a Cărui cuvenită cinstire şi închinare nu o poate împlini deplin nici omul cel mai sănătos.După cum vedem din Evanghelii, dobândirea sănătăţii este un lucru binecuvântat pentru că omul teafăr poate să-I slujească şi să-L slăvească pe Dumnezeu (cf. Mt. 8, 15; Le. 5, 25-26), lucru despre care pomenesc şi rugăciunile de la taina maslului, din Biserica Ortodoxă. (Jean Claude Larchet:  Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Editura Sophia)."         

Încerc să readuc la lumină amintiri ale unor evenimente decisive cu răsturnări importante de situaţii  în viaţa personală, cu oameni providenţiali apăruţi în împrejurări capitale. Sunt sigur că Dumnezeu mi i-a adus în cale tocmai pentru a creşte în credinţă şi în fapte bune până la sfârşitul vieţii.

«Toate trupurile au suflet dar nu toate sufletele au minte, de aceea nu tot sufletul se mântuieşte. Mintea vine la  cei înţelepţi, evlavioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi.» spune Sbornicul inimii.

Cât de mult este nevoie de  multă  grijă pentru suflet de la începuturile vieţii pentru a avea mai târziu o existenţă împlinită.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

Pentru o persoană dificilă şi în acelasi timp romantică, dornică permanent de efort şi risc aşa cum m-am dovedit pe parcursul vieţii a fost şi este deosebit greu.                                                                       

"Iubirea este singurul răspuns posibil la suferinţă" spune părintele profesor  George Remete în cartea sa "Suferinţa omului şi Iubirea lui Dumnezeu".Teologia deschide posibilitatea explicării şi rezolvării suferinţei, concepând fiinţa ca persoană, ca libertate."

Nu este simplu. Fără să dobândeşti puţină evlavie, curăţenie sufletească, înţelepciune, bunătate, pace sufletească cu tine însuţi şi ceilalţi, fără un minim discernământ în ceea ce întreprinzi, fără milă şi milostenie nu poţi realiza lucruri spirituale durabile în viaţă.

Din sfinţirea vieţii noastre treptat, vectorial, poate veni până la urmă mintea.Iniţiativele unilaterale, pripite, fără o consultare cu Dumnezeu  se pot dovedi deosebit de păguboase în viaţă. În orice clipă se poate agrava o situaţie pozitivă într-o anumită perioadă, dacă nu există un fundament trainic sufletesc acumulat până atunci.

Iisus Hristos Dumnezeu a fost este şi va fi Salvatorul vieţii familiei mele aşa cum este pentru toţi cei care cred în El! Ajutorul Maicii Domnului nostru Iisus Hristos  este nepreţuit pentru creşterea noastră în credinţă.

Sunt oameni care primesc în viaţă de la Dumnezeu un talant, alţii care primesc doi talanţi, unii chiar cinci. În viaţa unui om aceşti talanţi sunt daţi de Dumnezeu pentru a îi înmulţi aşa cum ne spune într-o binecunoscută pildă. Talanţii sunt oferiţi nouă nu pentru scopuri comune materiale ci pentru cele legate de mântuire, nu pentru a îi îngropa sau a îi ţine degeaba ci pentru a îi utiliza cu folos.

Cum să fii eficient în utilizarea  talantului dat?

Dumnezeu te îndeamnă de-a lungul vieţii direct prin diferite întâmplări cum să faci să reuşeşti. Decizia de ascultare sau neascultare ne aparţine. Este evident cât de mult doreşte Dumnezeu de la toţi în această viaţă, nu în alta, să creştem în planul credinţei.

Există o răspundere a omului primită de la început prin libertatea sa acordată total  care se cere a fi asumată prin fapte odată cu talantul primit.

Lămurirea  personală  privitor la ceea ce îţi oferă Dumnezeu pentru a putea acţiona eficient în dobândirea şi creşterea credinţei  te trimite puternic spre o îndreptare a inimii către lumina credinţei în Hristos.

Este un îndemn pentru a avea mai mare grijă de suflet, mult mai important decât orice averi sau îngrijiri personale...

Scurt jurnal  de spital.

Acum aproape cinci ani o ultimă încercare mare de sănătate avusese loc asupra mea. Inima fusese sufocată  de o barieră groasă de lichid prin inflamarea pericardului, boală care se completa nefericit cu o alta  având numele de pre...leucemie,  socotită incurabilă, care nu iartă...Fusesem  diagnosticat în stadiul mijlociu II, cu un prognostic de viaţă  scurt.

Verdictul medicilor după ce efectuasem biopsia sunase crud în urechile mele:

-Aveţi metaplazie mieloidă cu mielofibroză!

Deşi aşa sunase, nu  primisem verdictul ca pe o sentinţă.

Inima mea se înverşuna să bată la fel ca înainte de aflarea cumplitei veşti.

Ea, inima fusese comprimată de celelalte organe interne: o splină mărită mai mult decât dublu,un ficat odată şi jumatate, un rinichi stâng cu o piatră transparentă de doi centimetri... Eram  curtat puternic de o boală ce nu iartă, care distruge absolut tot şi  asta o face rapid.

Sistemul imunitar era aproape de  limita inferioară  odată cu linia roşie şi o bună parte din linia albă de globule. Energia mea de deplasare  ajunsese  corespunzător la cota minimă-cea  de supravieţuire. Transpiraţii, frisoane, temperatură, răceli,ameţeli, dureri mari în oase, în  muşchi, neuropatii periferice...

Frisoanele după transfuzii repetate ajungeau la paroxism iar alergiile nu mai conteneau pe suprafeţe din ce în ce mai întinse ale corpului. Se zgâlţâia patul de spital cu tot cu mine.

Rostirea rugăciunii inimii făcea minuni.Simţeam cum indiferent de durerea extraordinară rugăciunea refuza să plece de la mine. Duhul Sfânt cerceta,alina cu putere şi vindeca mereu topind incompatibilităţile de sânge şi îndulcind încercările deosebit de dure ale  organelor suprasolicitate.

Inima îmi era înconjurată de peste un litru de lichid, într- o izolare forţată. Era o insulă pe mare. Bătea permanent  cu putere în trahee exact ca un clopot. Mă gândeam la un exemplu nostim   pe care să îl comunic medicilor stagiari care mă tot studiau pe o parte şi pe alta la patul de salon: dacă cineva ar lua virtual o sticlă de un litru de apă în mâini şi ar încerca să observe cum este să între în piept conţinutul ei, ar constata că nu ar încăpea sau ar intra cu mare greutate?

Ea, inima mea  se zbătea cu putere să mă scape. Pierdusem peste treizeci de kilograme. Nu mă recunoşteam. Culoarea dispăruse din obrajii mei, din mâinile şi din tot corpul meu care se împuţina pe zi ce trece. Aproape nu mă mai puteam bărbieri fără să mă rănesc. Sângele recoltat la analize avea o culoare ciudată asemănătoare celor care fumează foarte mult.

Aveam cu toate acestea certitudinea că această nouă încercare ce genera o mare suferinţă fizică  ce  ar fi putut determina şi una psihică, mă va reconstrui la sfârşit mai puternic, indiferent cât se scurta viaţa mea  sau cum arătam  eu atunci.

Mă simţeam mult iubit de Dumnezeu. Primisem boala grea de la început cu bucuria de a fi un ales al lui Dumnezeu. Mă lăsasem în mâinile Lui şi de această ultimă dată. Chipul meu radia continuu zâmbet. Apoi,se spune:un om fricos moare de sute de ori, unul viteaz o singură dată.

În perioada de foc a bolii, surprinzător pentru mine, doctorii hematologi care mă diagnosticaseră şi mă îngrijeau cu toată bunăvoinţa se dovediseră neaşteptat de  limitaţi ca variante de salvare:transfuzii permanente- o sută de litri de masă eritrocitară per total, circa trei litri pe lună transfuzaţi în tranşe ritmice săptămânale, sute de înţepături şi branule, numeroase tomografii, ecografii abdominale, biopsii, analize de sânge complexe, eritropoetină injectabilă. La un moment dat tranşele de masă eritrocitară se apropiaseră  copleşitor, îngrijorător de doi litri pe săptămână iar hemoglobina de abia urcase  spre opt de la cinci virgulă şase.

Observasem drumul ireversibil apucat de cei care ajunseseră  înainte în această situaţie acum şi a mea. Nu mai reuşiseră să aplaneze declinul ireversibil al prăbuşirii organismului. Nu mai părăseau spitalul şi apoi........

Situaţia deosebit de periculoasă putea degenera în declinul iremediabil de sănătate.

Ceea ce se întâmplă când eşti foarte bolnav nu poate fi asemuit cu nimic. Atunci preţuieşti sănătatea pe care ai avut-o, vigoarea care acum stă să se stingă. Într-un an poţi îmbătrâni cât în zece. Suferinţa este mare văzând că tu,omul extraordinar de activ de ieri te stingi brusc, arzi cu totul şi cu totul altă intensitate decât cea cu care ai ars înainte de acest moment.

Priveşti în jur ca printr-o  fereastră a timpului la oamenii care se mişcă normal în jurul tău  aşa cum te mişcai şi tu cu puţin timp înainte.

Tu ...te pregăteşti iar de spital. Ţi-ai pregătit  lucrurile  intime.Ai chemat taxiul.Te-ai îndreptat spre locul ce se eliberează iar pentru tine. De abia credeai că ţi-ai mai revenit şi poţi sta cu familia şi iar pleci de lângă ea. La spital încet îţi aşezi în sertarul de la noptiera patului proaspăt eliberat medicamente, tacâmuri, trusa de bărbierit....

Deasupra capului pui cu grijă icoanele care te însoţesc de fiecare dată, deschizi o carte de rugăciuni sau mai multe. Universul tău din ce în ce mai mult se mută la spital. Cei de la servici sau de acasă îţi devin din ce în ce mai puţin accesibili. Încercam să nu las documentaţia de încheiere pentru bursele europene de cercetare la care mă angajasem. Pe patul de spital , furibund, încercam să mă concentrez cu laptopul lângă mine să finalizez la timp rodul muncii mele.

Şi....mi- a reuşit!

Aşezasem rezultatele stiinţifice cu eficienţă . Fuseseră apoi acceptate şi retribuite pentru mine şi familie. Doctoriţa care mă îngrijea, mă întreba mereu când ajungea la patul meu:

-La ce lucraţi domnule profesor de nici nu mai vedeţi pe nimeni?

Apoi mă dădea colegelor exemplu de tenacitate.

Acolo, în salonul de spital cunoşti oameni cu aceleaşi suferinţe ca tine, care doresc cu toate puterile ca şi tine viaţa , care luptă formidabil cu moartea. Familia,spre folosul ei sufletesc,împăcarea sufletească, nu îi abandonează. Îi vizitează copii,soţii, surori, fraţi,medici din alte spitale sau alte specialităţi din acelaşi spital, preotul spitalului.

De zbuciumul acestora te legi iremediabil sufleteşte printr-o solidaritate umană deplină. Începeam rugăciuni puternice alături de aceştia mai ales seara, în liniştea aparentă care poate exista în spital.

Îi simţeam racordaţi la rugăciune cu o ultimă speranţă refuzând să abandoneze lupta. Ce poate fi mai puternic decât rugăciunea ta făcută împreună cu aceea a unor oameni ajunşi în cea mai grea perioadă a existenţei lor.

Dimineaţa după raport medicii soseau la patul nostru de bolnavi, împreună cu alţi colegi şi un grup de studenţi. Eram prezentaţi cu toată simptomatica analizată atent pe foaia de observaţie zilnică. Urmau noi consulturi, noi probleme ivite de la o zi la alta.Ţi se palpau splina, ficatul, erai analizat ca tegumente, temperatură, puls, tensiune, respiraţie  ...Totul era făcut cu profesionalism.

Suferinţele cele mai mari le aveam mai ales în timpul nopţii. Spuneam  dimineaţa ce s-a întâmplat apoi veneau noi analize, noi investigaţii prin alte pavilioane.

Saloane de cinci sau douăsprezece paturi. Uneori prinzi câte o rezervă de trei paturi în funcţie de gravitatea din ce în ce mai mare a evoluţiei bolii tale. Lumina salonului rămâne aprinsă mereu noaptea. Noi perfuzii de antibiotice sau vitamine, citostatice mutate de la o mână la alta. Suportul metalic era mutat când deoparte când de alta a patului. Acesta îmi era când ridicat, când coborât Treptat branulele de la vene cedau, se înfundau şi trebuiau iar schimbate.

Venele cedau şi ele, rupându-se din ce în ce mai des. Asistentele nu mai ştiau unde să te înţepe. Începeau înţepăturile în picioare şamd. Noi recoltări de analize pentru a urmări evoluţia ta ca pacient cu probleme din ce în ce mai grave. Asistente agile, mereu în mişcare, concentrate la viaţa pacienţilor. Aparate cu oxigen montate la paturile celor foarte grav bolnavi, multe pungi de medicamente, sânge, plasmă, trombocite.

Cea mai grea era aşteptarea pentru cei care aveau grupe rare de sânge zero sau AB cu Rh negativ şi chiar pozitiv. Încercări disperate ale familiei la spitalele din provincie. Telefoane căutând relaţii. Rude care făceau  un gest extraordinar să meargă să li se recolteze sânge pentru bolnav.

Parcurgi încet coridoarele spitalului să nu te înghită patul de spital. Tragi de fiecare picior cu mâinile ca să îl urneşti să te ducă puţin mai departe de patul care tinde să te înghită. Priveşti prin ferestrele mari strada cu tumultul ei , biserica mare din apropiere.

Intri în alte saloane. Atmosferă parcă mai fierbinte.Oameni care încearcă să îţi povestească frânturi de evenimente importante din viaţa lor. La un moment dat reuşeşti să ieşi în halat în parcul interior al spitalului. Puţină verdeaţă, un rând circular de bănci, soarele care te mângâie blând cu razele sale.

Te încarci de energie întins pe o bancă. Apoi reiei încet drumul spre salonul tău sau alte cabinete şi laboratoare de analize. La sfârşitul săptămânilor de chin, promisiuni noi aduse de medici familiei:

 -Mâine vi-l dăm doamnă acasă. În orice moment, dacă scade iar hemoglobina sau are temperatură mare, sunaţi şi veniţi cu el repede înapoi.

Doctorii nu intuiseră un tratament eficient pentru boala mea gravă. Nu apăruse un medicament miraculos cu care să spui :

-Acesta este medicamentul pentru vindecarea mea!

Singura variantă sigură pentru cei tineri era transplantul de măduvă. Vârsta celor câţiva supravieţuitori transplantaţi era de fiecare dată de cel mult treizeci de ani.

Programările includeau aşteptări imense. Pentru mine nici nu se pusese problema astfel nu numai din cauza vârstei dar şi a complicaţiilor de la inimă care reduceau prognosticul meu de supravieţuire după operaţie mult sub 30 la sută. Totuşi gândeam cu curaj că decât să mor în chinuri mai bine doream să risc cu orice preţ un transplant  undeva  în lume unde se oferea o posibilitate cu bani mai puţini.

Exista costul imens al unei astfel de intervenţii care cu greu ar fi putut fi acoperit Găsirea apoi cu greutate a unui donator compatibil care să fie şi sănătos.

Transplantul presupunea înainte de toate distrugerea întregii măduve a pacientului ce urma a fi operat. Recoltarea măduvei donatorului avea loc în acelaşi timp cu pregătirea pacientului grav bolnav. Existau post operator riscuri serioase de respingere a grefei timp de un an cel puţin după transplant. Cel mai mare era riscul de a contracta oricând o răceală sau o infecţie banală care să ducă rapid la recăderea iremediabilă a organismului.

În camera sterilă erai ţinut câteva săptămâni după care trebuia să treci într-o altă cameră sterilă împreună cu câţiva pacienţi operaţi de curând. Se reducea însă gradul de securitate cu un coeficient imens de risc.

Între timp trebuiau reluate absolut toate vaccinurile din timpul vieţii de la primul an de viaţă. Faptul că sora mea, printr-o minune se dovedise identică genetic cu mine, situaţie foarte rară între fraţi era o frumoasă alinare, un prim mare semnal de bunăvoinţă dumnezeiască. Când am aflat acest lucru, cei de la Institutul de Hematologie au exclamat :

 -Veste fenomenală: identitate genetică de sută la sută cu sora!

În acelaşi timp vestea primită îmi arăta clar  faptul că nu genetica este factorul cheie în identitatea unei persoane prin nucleul celulei şi ADN-ul cu replica sa ARN-ul. Spiritul era baza, corelat cu mediul genetic aşa cum afirmase de curând  foarte clar profesorul de  biologie celulară Bruce Lipton de la Stanford University în cartea sa celebra "Biologie des croyances".

Convorbirile cu câteva persoane care străbătuseră infernul transplantului de măduvă mă impresionaseră foarte mult ca istorisire. Mă deplasăm la anumite perioade la întâlniri de la alte câteva spitale cu foşti bolnavi de leucemie operaţi prin transplant care supravieţuiseră miraculos.

Auzeam cu înfrigurare ceea ce spuneau medici cunoscuţi sau mă documentam febril asupra rezultatelor unor conferinţe, simpozioane şi congrese de hematologie. Făceam un schimb de experienţă absolut util cu bolnavi din alte spitale. Mă documentam cât puteam mai bine asupra eficienţei unor tratamente. Boala mea afectase ADN-ul cu teribila mutaţie Jack II.

Cercetam intens puţinele oferte de medicamentaţie prin chemoterapie dar şi pe cele cu radioterapie deosebit de dură. Francezii descoperiseră după mutaţia Jack II un medicament interesant anti Jack II, foarte greu de suportat, dar cu o anumită eficienţă. Mă închipuiam în cele mai frumoase gânduri că aş putea vreodată încerca fie şi o lună un astfel de medicament.

Medicamentele propuse la spital nu aveau o acţiune precisă ci una asupra întregului organism cu efecte dramatice în special negative. Suportabilitatea ca şi eficienţa acestora era de mică durată.

Dar ce puteai face când vedeai că nu mai suporţi şi nu mai controlezi situaţia de sănătate?

Capacitatea de a îndura o admirasem la mulţi din pacienţii cu care venisem în contact. Unii refuzaseră chiar transfuziile mult timp, bazându-se doar pe regimul de nutriţie şi un climat foarte curat de deal.

La un moment dat a apărut posibilitatea intrării mele într-un studiu clinic care părea că dă roade excelente în lume cu un medicament nou, revoluţionar. Mă bucurasem nespus. Exclamasem:

-În sfârşit există un început de zori şi pentru boala mea!

Am consultat în acea perioadă prin Providenţa lui Dumnezeu şi ajutorul fiului meu un mare specialist- medic profesor din străinătate exact cu o săptămână înaintea luării deciziei personale. I-am vorbit acestuia cu încredere despre posibilitatea apărută la noi. Spre mirarea mea, acesta s-a uitat lung la mine şi mi-a spus cu regret:

-Nu vă sfătuiesc să urmaţi acest tratament!

Prieteni din spital care porniseră ca mine trecuseră deja la cele veşnice. Încercam cu eforturi eroice să rezist numai cu ceea ce acceptasem să mi se ofere- masă eritocitară. Accelerasem rugăciunea, maslul în spital sau acasă, luam mai des sfânta împărtăşanie.

Înţelesesem ceea ce în spital din nefericire trecea mai puţin analizat- rolul mare al nutriţiei. La întrebările pe care le pusesem înainte să între în amfiteatru, studente la medicină din ani superiori îmi mărturisiseră că nu aveau decât un curs opţional de nutriţie.

Mulţi studenţi îl înlocuiau cu alte cursuri considerate mai importante. O gândire îndrăznesc să cred superficială. Nutriţia simţeam instinctiv că este deosebit de importantă în această boală şi multe altele, un element salvator.

Încercam să mă documentez în acest domeniu, să abordez un regim alimentar special.

Consider  ca hrană cea mai importantă -lumina pe care încercam să o aduc cât mai mult în viaţa mea, speram că nu era prea târziu prin modul în care gândesc şi mă comport. Stările mele sufleteşti erau fascinante. Căinţa crescuse foarte mult, lacrimile însoţeau mereu toate rugăciunile mele, luminând viaţa mea.

Inima reuşise la limita limitelor să mă ţină în viaţă până în acel moment. Dusese o luptă teribilă în fiecare zi cu gravitaţia reuşind să pompeze după eforturi eroice cu odihnă la orizontală, ieşiri la aer pentru a respira cu greu ca un înotător ieşit cu gura la suprafaţa apei oxigenul de afară.

Rugăciunea inimii mă însoţea formidabil în aceşti ani de mare suferinţă. Maica Domnului şi Iisus Hristos mă întăriseră tainic în suflet că îmi voi reveni cu bine şi de această dată, indiferent de gravitate, chiar şi în ultimul moment.

Da, credeam într-o minune care se poate întâmpla oriunde şi  oricând cu mine....

Vizualizări: 162

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Caracas Mircea Florin pe Noiembrie 14, 2015 la 11:58am

 Stimata doamna Baltatanu sunt impresionat de ceea ce  spuneti .Cred  intr-adevar ca este o misiune frunoasa sa comunici si sa aduci bucurie  sufleteasca si intarire de la Dumnezeu  pentru  ceilalti   Daca se va putea am sa incerc sa adun si sa public anul viitor o parte din lucrarile aparute pe  Reteaua Literara .  Sunt mahnit de faptul ca nu ati putut sa marcati  faptul ca va place  si aceasta lucrare  dar si altele , ne fiind lasata  de calculator din motive care ma depasesc . Am sa  incerc sa  intreb cu aceasta ocazie  si eu de ce  la unele din lucrarile mele nu se poate marca astfel., eu ne cerand aceasta .Poate se va debloca accesul.

Comentariu publicat de Baltatanu Cornelia-Georgeta pe Noiembrie 14, 2015 la 8:16am

Mai aveati o misiune (poate mai multe!) de implinit in viata aceasta! Cu smerenie o spun: sa lasati UN NUME pe o carte, ca mostenire. PUTEREA RUGACIUNII este de neimaginat! Numai sa o facem.

Comentariu publicat de Caracas Mircea Florin pe Noiembrie 9, 2015 la 8:17pm

Mulţumesc din inimă doamnă  Corina Gabriela Ciobanu pentru aprecierea adusă  şi un   fierbinte La Mulţi Ani cu sănătate de ziua Dumneavoastră!

Comentariu publicat de Caracas Mircea Florin pe Noiembrie 2, 2015 la 9:29pm

Mulţumesc din inimă domnilor Ioan Grigoraş şi Iulian Rotaru .

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor