Nervii mei arşi de oboseală pe cărările de traversare ale câmpiei se confundau cu tolba cu săgeţi încinse ale soarelui. De zile întregi tăiam câmpia întreruptă de bălţi şi lungi şiruri de copaci. Eu
târându-mă spre un răspuns? Spre o imagine anume? Tânjeam la locul, ori movila
de unde să pot privi şi gândi la unirea şi echilibrul elementelor naturii?

Ciocârlia învăţa, repeta înălţarea spre sine, până la limita de plutire a visului. Adierea de vânt stârnea miasme de rod dat în pârg. În paiul copt seva îşi întrerupea trecerea tainică spre bob. Eu singuratic trecând. Mă
odihneam uneori şi meditam la elementele principale ale zilei cu care îmi răsfăţam toate simţurile. Dar de fiecare dată când începeam lucrul, era deja pe înserate şi-mi cădea capul în piept, greu deîncărcătura de forme şi culori. Noaptea aveam vise din propriile mele amintiri. Viziunea anterioară părea ca un metal ruginit. Ar fi fost nevoie de mâna şi măiestria unui meşter, care şlefuindu-l, să-i redea strălucirea de început.
Peste trecerea încurcată, durută a subţierii metalului ruginit, ciocârlia şi adierea de vânt se înălţau cu miasmele şi ceaţa într-o ceremonie tainică spre cer.

Dacă visurile mele apar din necesitatea prezentului de a comunica cu viitorul, fără îndoială că amintirile poartă amprenta fiecărei clipe trăite. Amintirile năvălesc afară din mine, ca nişte izbucuri, rupând echilibrul. Ce-ar însemna oare, un lan de grâu fără ciocârlii şi adieri de vânt, iar seva trecută şi adunată mirific în bob, înainte de împlinire să aibă agonia scurgerii iminente şi implacabile prin firul de pai, înapoi în tină?

Seara, o bătrână în faţa unei fântâni îşi dădu drumul la gură, dar până la urmă nici nu am băgat de seamă ce fapte a vrut să acopere cu vorbele ei întâmplătoare şi ascuţite.

– Chiar nu auzi?

M-am aplecat, am luat băncuţa, aproape putredă, de la poartă şi cu găleata plină cu
apă, am intrat în curtea bătrânei. Ograda nu era împrejmuită, hotar făceau doar câteva coteţe pentru orătănii, un bordei şi o vatră veche pentru uscat fructe.

Înainte de a lăsa găleata din mână, am vrut să-mi dau drumul pe spate în iarba
cu romaniţă şi să-mi răcoresc şalele transpirate şi îndoite de căratul rucsacului burduşit cu toate cele de-ale drumului şi cu toate ustensilele pentru visat armonii în amiaza ireală. Bătrâna mă prinse de încheietura mâinii
şi mă chemă în casă.

– Vii de departe?
– Nu există hotar de unde vin eu. Din zările de unde soarele se naşte din mare. Adică din veşnicie, vroiam să glumesc.

– Eşti poate prea obosit? Bătu-le-ar de drumuri …Dar ce, nu aveai tren cu care să traversezi ţara în lung cu treburi urgente sau pe bicicletă s-o
străbaţi cu gând de hoinăreală şi popas?

– Străbat treizeci, patruzeci de kilometri la zi, alteori …
– Şi nu-ţi pare rău de timpul pierdut, mergând pe jos?
-- De vara asta în care am fost în drumeţii, condus de o dorinţă de a înţelege de ce am pierdut eu un anume timp şi de ce mă urmăreşte umbra lui pe toate cărările, nu-mi pare rău.
După câteva oftaturi, mă lăsă singur în ogradă, se pierdu prin magazii şi se puse pe treabă. Scoase la iveală un hârleţ.
— Uite, îl arunci primăvara, când ai terminat săpatul, într-un ungher cu păianjeni, şi când ai nevoie de el, caută-l, l-a luat naiba. Unde-i fă, Mărie? Nu-i la Saveta de peste drum, că a terminat de săpat după ce au trecut toate sărbătorile Paştelui şi au venit apoi ploile acelea lungi de mai? Cine mai ştie? Mă pot înşela aşteptările.
Dispăru iar şi scoase un coş de nuiele. Aproape aceleaşi vociferări, dar mai puţin suspinate.
– Că am rămas singură şi …
S-a uitat lung la mine, nu cu ciudă, nici mirare, ci mai degrabă să caute o asemănare între mine şi feciorul ei, între ea şi mama mea. Se uita în continuare în ochii mei şi nu mă compătimea pe mine, ci dincolo de mine, pe mama mea. I-am povestit pe scurt că am fost crescut la leagănul de copii din Giuleşti, că după ce am făcut armata, am început lungul drum al căutării rudelor mamei mele dispărute după arestare, prin anii cinzeci. Pe tata l-am găsit, dar se descotorosea de mine, dându-mă pe mâna miliţiei, nu ştiu ce tot invoca de fiecare dată. Unele hârtii îmi atestă baştina prin părţile Buzăului, la Jirlău sau Filipi. Investigaţia mea nu ducea
nicăieri, iar foştii puşcăriaşi din vremea aceea îmi spuneau că mama ar fi prin puşcăriile Aradului sau Timişoarei, alţii, că nu au mai auzit de ea. După ce m-am însurat, am mai lăsat-o cu căutările, că prea eram luat de treburi. Bătrâna mormăi ceva despre bunăvoinţă şi răbdare. Suspina, lăsându-şi pleoapele în jos.
– Eu maică, drept să-ţi spun, am umblat destul, că Jirlăul sau Filipi sunt ici, la o aruncătură de privire, nu am auzit de numele Stan sau Dioganu. S-o fi oploşit aici cu împroprietărirea din ’46? Parcă mai ştii? Apoi
nu a mai fost nevoie să mai pună nici o întrebare, a oftat tot ce merita ştiut, ofta necăjită, cu suspine cum nici nu-mi închipuiam mai prelungi.
– O pornisem la drum la o vreme când pare-se am devenit eu însămi, dar bătrână şi singură, străină de propria-mi viaţă. De obicei bătrânii îşi dezmorţesc oasele la soare pe bancă, eu, singură am luat-o la drum. Ochii bătrânilor sunt lăcrimoşi, cu privirea îndepărtată şi detaşată de lucrurile şi oamenii din jur; ochii mei străluceau curat ca stelele noaptea, după ploaie; desluşeam drumul fiului meu, înstrăinat şi independent şi făceam punte peste şanţul ivit între noi şi peste tăcerea lui de o viaţă. Din drum mă oprisem la parapetul unui pod. Rămâneam acolo rezemată aproape o zi întreagă. Închideam ochii minute în şir. Oamenii care treceau pe lângă mine credeau că am aţipit şi că din clipă în clipă aş putea cădea în apă. Tumultul apei mă fura în vâltoare şi cu greu mă agăţam cu privirea de maluri. La plecare mai priveam o dată apa care venea din
necunoscut, apa care trecea pe sub arcada podului şi prin arterele mele, ca un fior tumultuos şi straniu spre alt necunoscut. Mă cuprinse o oboseală blândă, dar neliniştitoare. Cât de chinuitor e să te gândeşti la timpul care se scurge invers. Scoteam fotografia lui din boarfele mele din traistă; cartonul galben al fotografiei începea să reflecte un buchet de raze în ochii mei decrepiţi, până când imaginea acestei pete albe intra în mine, să ajungă în trecut, pe drumul sângelui. Îmi calculam popasurile până la eldin nevoia de amintire. Voiam să ajung seara la el, dar nu obosită, nici el nu trebuia să afle de oboseala mea, de frământările mele. Toate aceste stări îl nemulţumeau profund, de când era mic. Îi plăcea să mă vadă dreaptă, cu faţa plină de sănătate, să nu fiu suferindă sau apăsată sufleteşte. Îmi lipeam nasul şi fruntea de geam, se vedea destul de bine în cameră. Era cu femeia lui. Vederea lui trezea ceva tainic şi miraculos în mine. De când nu-l mai văzusem?
– Stinge lumina şi bagă-te în pat, e târziu, zise femeia.
– O sting, da’ mai lasă-mă. Nu mi-e somn, spuse el.
– Cum vrei. Dar de câteva zile îi dai înainte cu teoriile tale, cu jocul cuvintelor tale. El se îndreptă spre uşă să o deschidă. Mă cuprinse atunci o amorţeală şi am lovit geamul cu capul. Scurt. Nu m-a auzit, nu m-a văzut. Respiram adânc, lângă zid. Nu doream să fiu prinsă în curte, pândind pe la ferestre. De obicei
astfel de oameni sunt introduşi în casă de stăpân pe uşa de la bucătărie să li se dea un blid de mâncare şi un pat într-o cămăruţă, dar eu nu vroiam nici de mâncare, nici odihnă pentru că nu mergeam mai departe. Eu vroiam să intru prin uşa din faţă, să fiu primită ca un oaspe de seamă, la vreme de seară. Să fiu
primită de fiul meu.
Stinse lumina, dar eu îl mai simţeam plimbându-se prin cameră. E bine că-l frământă ceva, îmi ziceam. Peste noapte va avea un somn liniştit.
– Aşa eşti tu, şi alţii şi-au bătut capul cu probleme din astea şi tot degeaba. Au îmbătrânit şi au avut şi ei un rost până la urmă. Viaţa trebuie trăită fără prea multe întoarceri. N-ai făcut tu lumea, n-ai s-o îndrepţi tu. Hai odată în pat, că mâine dimineaţă plec, vorbi iritată femeia. Câteva momente nu am mai auzit nimic. Aveam certitudinea că au hotărât să se culce. Trăiam sentimentul de laşitate şi neputinţă de a-i bate la uşă; la uşa fiului meu, pe care nu-l văzusem de o viaţă.
Student la medicină în ultimul an, plecase în războiul din apus. După demobilizare l-am găsit într-un spital din Târgovişte, maturizat peste vreme. Privindu-l, îmi zic că pecetea maturităţii lui a persistat peste timp, rămânând acelaşi om, fără vreo vârstă anume. Mă înduioşa sentimentul că pândesc pe la ferestre şi nu am curajul să pun piciorul în pragul casei lui. Dezlipindu-mi fruntea de fereastră, geamul a pocnit. Făcusem un mic zgomot ce mă dăduse de gol.
Eram hotărâtă să plec aiurea şi să revin a doua zi pe lumină. Dar nu mai aveam putere, înlemnisem de spaimă. A ieşit în prag şi se uita în jur; murmură: Cine-i? Mă luă de mână şi mă duse în casă. Mă ajută să mă dezbrac de hainele groase şi prăfuite şi mi le aşeză pe scaun, lângă perete. Mă pierdusem cu firea. El continua să mă privească; în aceeaşi secundă începu să vorbească, dar îi tremurau fălcile de emoţie şi frică. Cuvintele îi erau fără noimă şi în rostire se încurcau în gesturi.
– Mama Maria, a exclamat el liniştit şi uşurat de vreun gând anume. Atunci mi-am dat seama că eram contrariată: m-a uitat sau nu m-a uitat?
– Mama Maria! Stai pe scaun, uite ici, lângă mine, vorbea afectat.
– Tu? Cum o duci? Văd că stai bine, îl întrebam.
– Am greşit că nu ţi-am trimis vorbă niciodată, că nu m-am întors să te mai văd.
– Nu, Pamfil, nu ai greşit
– Oare putea fi altfel? mă întrebă.
– Dacă te-ai fi întors după un an sau doi, după cinci sau zece ani.
– Sau …
Începui să plâng uşor. Mi-am scos o batistă din sân şi-mi ştergeam ochii aproape uscaţi. Bătrâneţea şi grijile m-au făcut înţelegătoare.
Mă gândeam uneori că, dacă i-aş fi spus să plece în lume, să-şi caute steaua drumului său, nu ar fi ascultat. Dacă i-aş fi spus atunci, uite, suntem la o răscruce de drumuri, unul la dreapta, altul la stânga, el mi-ar fi răspuns: dacă tu mergi la stânga, eu o iau la dreapta.
– Nu, nu putea fi altfel. Fiecare cu drumul lui, vorbeam liniştită, dar nu dezamăgită, nu cu regret.
Faţa lui se tulbura şi mai mult. Parcă era în faţa judecătorului. Apoi a tăcut, iar femeia aceea avea să-l mâne de ici-acolo, să se culce sau să se hotărască să facă ceva, dar în linişte, pentru că ea trebuie să se odihnească.
M-am întins într-un pat proaspăt aşternut. Ajunsesem oare la capătul drumului? Aşa o fi oare? Câtă oboseală! Să nu le murdăresc cumva cearşaful, mă gândeam. Ce albe!
– Mai vorbim mâine, i-am spus femeii, care nici nu s-a deranjat să se scoale de sub plapumă.
Gândurile se împrăştiau ca un stol de lăstuni speriaţi. Simţeam cum se întunecau zările, ochii deveneau reci şi
sticloşi; picioarele erau năpădite de gângănii ce se urcau odată cu sângele la piept. Alunecam spre dincolo. Spaima mi-a fost rece şi nu mai aveam putere să le spun. Perna era moale. Vroiam să mă ridic, să nu dorm. Capul se cufunda într-un strat de flori îmbătător mirositoare. Toată viaţa mea visasem să am flori la orice ocazii; flori albe, roşii, albastre, flori pentru toate drumurile lumii străbătute de fiii noştri înstrăinaţi. Vroiam să mă ridic …
Am zăcut apoi bolnavă la pat nu ştiu cât, că eram în alt anotimp când am deschis ochii. Casa era goală. Nici o voce de bărbat, nici o mână şi paşi de femeie şi cel mai rău ca toate păcatele, nici joacă şi râs de copil. Cât am bolit, am fost dusă în altă casă, la oameni necunoscuţi? Într-o zi am bănuit o vagă mişcare. Mă prefăceam că dorm şi stăteam la pândă, cu ochii abia mijiţi. O bătrână, cam de seama mea, îşi târşâia papucii
prin curte. Avea în mâna uscată şi înnegrită un blid de mâncare. Când se apropie de patul meu,
deschideam ochii şi-i şopteam că mă pot scula de acum înainte. Nu puteam şti dacă este mirată de ridicarea de pe patul de boală, în schimb îmi zise că ştia cu o zi înainte. Şi cel mai tare mă durea cu arsuri la inimă, că mă lăsa singură, fără să mai pot scoate vreo vorbă de la ea. M-am ridicat şi dus la fereastră şi-i urmăream drumul prin curte, târşâit, apoi în uliţă. Case noi construite, luau locul celor vechi, din chirpici. Se pierdu
după o cotitură, unde casele păstrau arhitectura mahalalei. Privirea mea rămânea agăţată de poarta pe unde plecase bătrâna infirmieră. Mi-am strâns lucrurile, le-am îngrămădit în traistă şi eram gata de drum. Bucuroasă că m-am însănătoşit şi recunoscătoare bătrânei că m-a îngrijit, aveam nevoie de câteva lămuriri pentru a-mi recăpăta puterea să fac primii paşi spre casa mea. Era o toamnă bogată ca asta şi vremea culesului. Nimeni nu trecuse în ziua aceea prin faţa ferestrei mele, să pot la nevoie să pun întrebări. Seara auzeam clopote bătând pentru mort. A venit apoi bătrâna cu blidul de mâncare la mine, sus în odaie.
– Piţigoi s-a dus. Dumnezeu să-l ierte
– Dumnezeu să-l ierte, am făcut câteva cruci pentru mort şi pentru iertarea păcatelor lui. Am împins mâncarea mai încolo.
– Mi-i de-ajuns cea de dimineaţă.
Mă uitam în ochii ei şi nu reuşeam să-i prind privirea întristată, să le pot da o culoare, vreo trăire interioară. Durerea mea era lipsită de cusur şi izbucnire, însă deodată lacrimile, din nişte sipete ferecate de mulţi ani, năvăliră dezordonate, inundând o disperată clipă a distrugerii, a zădărniciei umane.
Am bănuit la început că-i omul ei şi i-am spus că merg şi eu să-i ajut. Începea să-mi sărute mâinile, fără să o pot opri.
Ţi-aş povesti despre Piţigoi, de singurătatea de dinainte şi de după moartea lui, pe care am studiat-o cu o curiozitate rece, ca pe un lucru ce îl ţii în
palmă şi-l învârţi pe toate feţele; despre trupul lui aşezat într-o groapă, nu prea adâncă, ce mustea a apă. Ţi-aş povesti, dar singurătatea dusă dincolo de moarte nu o mai poate ostoi nimeni. Îmi ziceam atunci, că voi închide ochii şi eu fără să spun nimănui nimic. Dar asta înseamnă să lupt mereu cu singurătatea mea, să o înfrunt cu conştiinţa mea, fără să mai caut consolare. Între timp aflasem că femeia care mă îngrijise, îl oblojise şi pe Piţigoi, fără să i-o ceară nimeni, şi că o cheamă
Filofteia maica şi că se trage de prin părţile … Dar ce să-ţi mai spun, că mi-am dat curând seama că inima mea nu mai era în coşul de nuiele din pieptul meu. Inima părea un şobolan căzut într-un hârdău, care se arunca în sus, disperat să iasă afară. Apoi o tăcere nemărginită în faţa unei asemenea întâmplări. Peste capetele noastre se stârni o boare de vânt. Pe cine putea să mai trezească din dureri şi ofuri?
Eu că
am aflat până la urmă ce om e fiul meu, ea că … of, of … fireşte, nimic, nu-i după ea, nimic.
Sau poate că are şi nu-şi aminteşte, a fi vreun motiv venit dincolo de ea, de voinţa ei. Îi vin în amintire doar imagini
dintr-o puşcărie. Doamne, ce păcat o fi având nefericita? Îmi zise într-un târziu că, în definitiv, e fiul meu şi totul se poate ierta, pe când … Nu am mai dat ochii cu feciorul meu, cu doctorul Pamfil Bauciu. Maica spuse că-mi veghease disperat agonia şi bolirea, respiraţia şi bătaia inimii neconsolate. Până la urmă, mi-a zis printre sughiţuri bătrâna, doctorul Bauciu fusese o dată însurat şi de tânăr îşi neglijase nevasta şi copilul, la început din cauza serviciului, apoi începuse să bea, dându-se drept ratat, ca să nu fie înscris în partid şi să i se dea funcţii politice. Pe urmă, cu strămutarea în colonia asta, Mlaştina, şi-a compus singur poveşti despre el şi plecarea nevestei lui, despre moartea copilului, că ar fi avut un accident la capătul podului din Valea lui Stamate. Dar timpul acesta cine l-ar mai putea cumpăra cinstit? În favoarea noastră. Toată bunăvoinţa, toate părerile lui de rău, erau acum prea târzii. Apoi boala aceea urâtă, căreia i se mai spune ciroză, ca o plantă otrăvitoare. Aflase de venirea mea, că-i calc urmele, îmi spunea maica Filofteia. Oricâtă intuiţie şi bunăvoinţă a avut, nu a scăpat de agerimea minţii mele încă neadormite. A doua zi i-a făcut papucii femeii închiriate ca un obiect cu ora, bine plătibil. A recunoscut, cred, în mintea lui că nu mai are nevoie de aceste ultime înscenări. La ce-ar fi folosit osteneala? L-am învăţat să iubească adevărul cât de păros şi de urât ar fi, viaţa cu frumuseţile şi dihoniile ei, înainte de a iubi sensul ei. L-am avertizat că, dacă dragostea de adevăr şi de viaţă piere, nici el, ca om şi ca medic, nu va avea nici un sens. Dar a presimţit că-i voi cere socoteală şi-i voi aplica sentinţa. Şi a plecat, lăsându-mă singură din nou. Bătrâneţea, drumul meu până la el şi timpul cât am zăcut sub îngrijirea lui, chiar dacă nu am ştiut, mi-a dat dramul de lumină şi înţelepciune pentru a înţelege firea şi menirea unui medic, să se îngrijească mai mult de bolnavi, decât de familia lui. Dar acest medic este şi fiul meu şi lacrimile mele de dor şi aşteptare, de singurătate şi îndoială le pot numi şi lacrimi de mulţumire pentru că şi-a urmat destinul. Maica Filofteia sughiţă, mai spuse ceva gângăvit, neînţeles, şi mă lăsă singură până la urmă. Bătrâna Maria îmi vorbi până aproape de ziuă. Se scula la marginea patului, se închina şi mulţumea lui Dumnezeu că a lăsat oamenilor speranţă şi cale de întoarcere. Se băga în pat şi ofta că uitarea nu ar trebui binecuvântată de Dumnezeu.
Am lăsat uşa deschisă şi am ieşit în ogradă; mi-am desfăcut rucsacul şi mi-am aşternut în pâlcul de romaniţă, pentru somn.
– Vei fi având şi tu multe păcate. Şi cred că nu dorinţa găsirii mamei te mână la drum, ci zadarnica zbatere de a regăsi prima formă a prieteniei şi dragostei pe care tu, ca orfan, nu-mi închipui să le fi realizat vreodată, să le fi avut. Sau poate personalitatea ta rănită undeva, accidental, din vina cuiva sau a ta...
Dacă mâine, mă gândeam, în loc să o iau pe cărările câmpiilor, m-aş opri din drumul meu, n-aş muri din asta, ba dimpotrivă, aş simţi nevoia să împlinesc unele tablouri, să clarific unghiul şi jocul de linii din alte câteva crochiuri. În pictură timpul de creaţie se împarte în două: unul de contemplare, altul de execuţie. Dar orice meditaţie trebuie să producă un rod material, altfel pictura ar rămâne un vis, o iluzie şi nu o împlinire. Nu pot hoinări la infinit, astfel aş trăi într-un infantilism estetic, iar maturizarea înseamnă să ajung la o înţelegere a subiectului înainte de a începe un tablou. Şi observ că tocmai maturizarea estetică este treapta care îl înalţă pe pictor şi-l deosebeşte de un turistîmbătat de frumuseţile naturii.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Decembrie 1, 2010 la 3:15pm
Omul nu poate fi liniştit, nu-şi poate considera destinul împlinit, până ce nu-şi recuperează din trecut acele fragmente de timp care au constituit o deviere de la cursul firesc al vieţii sau care, pur şi simplu, au rămas inexplicate.
Odată înţelese şi acceptate, cu "frumosul" şi "urâtul" lor, tabloul vieţii capătă coerenţă, unghiurile şi jocurile de linii se clarifică, omul poate trăi sau poate muri împăcat cu sine şi cu lumea.
Aceste lucruri mi le sugerează povestirea d-voastră.
Metafora drumurilor închide în sine drame şi tragedii împletite în jurul unor personaje bine conturate, veridice, care ar putea "călători" cu succes...într-un roman. Dacă nu cumva au şi fost proiectate deja astfel...
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Decembrie 1, 2010 la 2:38pm
Intotdeauna va citesc cu placere:

"Dacă visurile mele apar din necesitatea prezentului de a comunica cu viitorul, fără îndoială că amintirile poartă amprenta fiecărei clipe trăite. Amintirile năvălesc afară din mine, ca nişte izbucuri, rupând echilibrul. Ce-ar însemna oare, un lan de grâu fără ciocârlii şi adieri de vânt, iar seva trecută şi adunată mirific în bob, înainte de împlinire să aibă agonia scurgerii iminente şi implacabile prin firul de pai, înapoi în tină? "

La multi ani, de ziua Romaniei!
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Decembrie 1, 2010 la 1:12am
Interesanta maniera prin care stapaniti si reusiti sa creionati acest tablou in care personajele, dincolo de zbuciumul lor, îşi caută identitatea, prin timp, trecutul, acea filă desprinsă, uitată, răpită din sufletul şi inima lor.
"L-am învăţat să iubească adevărul cât de păros şi de urât ar fi, viaţa cu frumuseţile şi dihoniile ei, înainte de a iubi sensul ei. L-am avertizat că, dacă dragostea de adevăr şi de viaţă piere, nici el, ca om şi ca medic, nu va avea nici un sens.
...cred că nu dorinţa găsirii mamei te mână la drum, ci zadarnica zbatere de a regăsi prima formă a prieteniei şi dragostei pe care tu, ca orfan, nu-mi închipui să le fi realizat vreodată, să le fi avut"

Felicitari!

Cu admiratie pentru ceea ce ne daruiti, Irina Lucia Mihalca

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor