" Hai să conjugăm realitatea: tu încă mă dori. "

    Întotdeauna am crezut că tu te-ai născut în mine, în fereastra larg deschisă a pântecului meu, pentru prima dată şi pentru totdeauna.Totdeauna al meu, nu al tău.Al meu se limitează doar la tine în timp ce al tău n-are nicio limită. E o lume întreagă şi un timp fără margini..

    Şi-n ignoranţa mea am crezut că tu faci parte integrală din corpul meu. Că acolo ţi-e locul, că acolo e lumea ta de carne şi sânge la care visezi şi nimeni nu-mi va altera mie fierea şi ţie trăirea.

    Dar mi-ai fost amputat. Forţat. Fără să vreau...

    Te-au amputat poate cocorii, când au început să migreze de pe creasta umărului stang pe-ntinsul coapsei drepte. Când vântul bătea în valuri, nebun, alergandu-mi prin corp, ţi-a ridicat poate ancora ce-ţi stătea înfiptă adânc în urechea mea, aproape de timpan. Poate mi te-au deşirat ploile când mi s-au scurs amalgam de durere pe piept şi mi-au udat şi piele şi suflet. Te-au şters din mine bărcile ce pluteau în derivă pe marea obrajilor mei. Şi-aş fi vrut...să-mi ia mâini şi picioare. Coaste şi ochi. Să-mi ia din măduva spinării şi  tâmple.Să-mi ia sângele tot, să mă sece. Să-mi fure tot aerul şi să-mi interzică să mai clipesc, numai să mi te lase pe tine...Să mă smulgă pe mine din mine ca să nu faci tu spre noapte primul pas.

    Creierul a reţinut se pare, pe scoarţă cerebrală, o anumită reprezentare a sufletului pierdut. Asta ar putea să explice de ce am impresia că mă doare un suflet de fapt inexistent. Nu,nu am impresia. Chiar mă doare. Sunt convinsă. Mă doare sufletul acela mult mai mult acum când el nu mai există. Nu mai există în mine.

    Dacă îmi adâncesc degetul în locul în care obişnuiai să-ti acordezi chitara buzele se arcuiesc şi-mpreună cu limba articulează un ţipăt cu un ecou fad de durere. Dacă îmi duc mâna în partea mea de corp unde exersai gamele mi se învineţesc pleopele şi pupilele mi se-ntind până spre genunchi lăsând în urma lor două dâre de haos primordial. Şi dacă mă ating, involuntar, de partea în care tu îţi închideai ochii şi te adânceai într-o sinuoasă reverie uit să mai respir...

    Faptul că mă doare ceva ce nu există  îmi anunţă tulburător căderea în dramatica stare de om.

    Se numeşte durerea sufletului fantomă...

    Ştiam, ştiam că sufăr de tine.

    Hai să conjugăm viitorul. Tu o să mă dori permanent, neîmplinirea noastră o să ardă etern în mine, iar absenţa ta o să-mi aducă de-a pururi cianură fiecărui surâs. Şi-n loc de inima o să-mi bată-n scârbă o luna.

    Niciun doctor şi niciun medicament nu o să mă vindece vreodată de tine. Iar dacă prin abstract o să mă vindec înseamnă că nu te-am iubit cu adevărat niciodată...

Mai multe articole gasiti pe blogul personal, Scars and Souvenirs .

Vizualizări: 369

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Lxi pe Septembrie 22, 2013 la 2:10pm

Multumesc! :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor