Totul în viaţă este o problemă de echilibru, de la vorbire la dragoste, de la război la pregătirea micului dejun. Dacă ai zbârcit-o şi te dedai la excese, s-a terminat. Eu am ales literatura, ca să n-o zbârcesc. În literatură sunt permise toate excesele. Poţi să o iei într-o parte, n-ai decât să o ţii tot aşa, e aiurea dar s-ar putea să fie un curent literar. De fapt, numai excesele te pot făcea să devii literat. Le încerc des şi uneori am succese. Alteori am succesuri. Scriu cu ochii închişi. De la dreapta stânga. Odată mi-a ieşit un text foarte bun pe care l-am scris, efectiv, cu picioarele. Scriu şi cu substanţe neconvenţionale, urât mirositoare sau toxice, deşi apropiaţii mi-au cerut în repetate rânduri să nu o fac. Poate că se tem pentru viaţa cititorilor. Fraţilor, nu aveţi decât să vă îndepărtaţi! Vă iubesc pe toţi. Vă admir. (Clipesc des din pleoape.) E un curent literar. Printre alte curente ale căror toxine s-au mai evaporat, un curent literar care poate ucide va fi apreciat de mulţimea flămândă de literatură. În plus, aici e vorba de cuvinte, o ciorbă deasă care îmi mai alină suferinţa. Eu m-am născut cu o problemă neurologică pe care, spre deosebire de ceilalţi, o recunosc public. Când tac şi îi privesc pe oameni cu înţelegere, când le spun lucruri plăcute, de fapt mă încearcă sindromul Tourette, în cazul meu bine temperat. Am reuşit, exersând singur în pădure, să îmi pecetluiesc buzele, astfel încât totul se petrece numai în cap. Nu veţi auzi de la mine nimic care să fie urât, care să fie căcat. Exerciţiile m-au făcut  să par că gândesc pozitiv şi, în general, de bine. Dar în capul meu este iadul. Propoziţiile pe care le alcătuiesc sunt de nepronunţat. Însă când deschid gura, iese câte un cuceritor: „Sunteţi fermecătoare, doamnă!” sau „Cât vă invidiez pentru rezultatele dumneavoastră, domnule!” Nici urmă de coprolalie. După care alerg la masa mea de lucru unde scriu dintr-o suflare ceva îngrozitor, de nesuportat. Literatură. Când vorbesc cu oamenii, însă, o fac cu mult calm, punând în aplicare figurile repetate de mii de ori în pădure. O fac mecanic şi aproape perfect, doar o chestie nu îmi iese prea bine. Nu pot să-mi stăpânesc ticurile, chiar dacă sunt din ce în ce mai rare. Le fac trecătorilor cu ochiul. Ridic un umăr. „Eşarfa se potriveşte grozav cu şoşonii.” (ridic umărul) sau „Păreţi mai tânără cu şase ani şi opt zile!” (zmucesc brusc din cap şi îmi pocnesc degetele). Aici este o zonă în care mai am de lucru. Când totul va fi gata, când îmi voi controla perfect şi limbajul mimico-gestual, voi da acestui comportament opus sindromului Tourette un nume care să sugereze flori de câmp şi boboci de trandafiri. Îi voi spune sindromul Laurette, ceea ce va restabili echilibrul în domeniul neurologiei. Atunci eu mă voi considera vindecat şi, în consecinţă, voi renunţa la literatură.

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor