Elefantul care spune poveşti cu îngeri

            În marea masă a cerşetorilor din cartierul de sud el era unul cu totul special. Era, pe de o parte vorba de diformităţile multiple care-l diferenţiau. Fusese de mic un copil al străzii, dar unul născut pe stradă, aşa cum se lăuda el, iar nu unul care venise pe strada şi sublinia cuvântul venise de parca ar fi fost unul ruşinos. Nu-şi cunoştea părinţii, nici măcar mama nu şi-o cunoştea. Probabil fusese şi ea o vagaboandă a străzilor, o nefericită a oraşului care se lepădase de copil sau murise la naşterea lui. Oricum, copilul fusese găsit şi adoptat de cerşetori încă din primele zile de viaţă ale micuţului. Îl găsise unul dintre ei, bătrânul Manolo, într-o pubelă de gunoi. Era înfofolit într-o mulţime de ziare, aşa că, la început, Manolo crezu ca a găsit un mare ghemotoc de hârtie, iar sperietura lui fu cu atât mai mare când auzi, din mijlocul paginilor mototolite de ziar un scâncet de copil, încât scăpă ghemotocul pe asfalt. Grosimea ziarelor atenua şocul izbiturii cu asfaltul şi copilul abia născut nu păţi nimic din această brutală căzătură. Un şoc şi mai mare ar fi avut Manolo când, atunci când, dând la o parte ziarele, dezvelind trupul plăpând al nou-născutului, ar fi privit cu atenţie corpul şi faţa acestuia. Dar Manolo era aproape orb, iar ceea ce văzu, ca printr-o ceaţă foarte deasă îi fu de ajuns.

Un prunc pe care Dumnezeu il trimisese lui, la bătrâneţe, ca unui alt Avram, un prunc pe care şi-l dorise, pentru care se rugase, pentru care suferise şi îndurase atâtea şi pe care Dumnezeu il aducea în dar, într-un dar final.

            Manolo şi-a scos zeghea pe care o purta şi a învelit pruncul în ea. Poate că din cauza căldurii care l-a învălui sau poate din cauza oboselii, oricum, după câteva clipe pruncul s-a oprit din plâns, iar asta, a considerat Manolo ca este tot un semn, ca adică acel copil era al lui, îi era lui hărăzit, era crucea cu care Dumnezeu urma să-i încerce credinţa.

            Manolo însuşi era un cerşetor special. Poate că nu era neapărat cel mai bătrân dintre ei, dar era respectat ca şi când ar fi fost. O barbă albă şi lungă şi părul care părea că nu fusese niciodată tuns sau periat, îi dădeau o aură de patriarh căzut în mizerie, de apostol în pustiu, de schimnic în mijlocul oraşului. Părea cumva defazat faţă de lumea din jur, dar tocmai această defazare îl urca pe el pe un piedestal, deasupra lumii mizere din jurul lui. Pe de altă parte, locul special pe care-l avea în cadrul tagmei eteroclite a vagabonzilor şi-o datora misticismului său aproape habotnic. Această aplecare către misticism, îşi aduceau aminte din ce în ce mai puţini vagabonzi, era de dată destul de recenta, asta însemnând maxim zece ani. Înainte de a cădea în misticism, despre Manolo se spunea că săvârşise toate, dar absolut toate păcatele contra cărora predica acum. Este adevărat, pe de altă parte, că despre Manolo se povesteau foarte multe lucruri şi numărul prea mare al acestor poveşti te făcea să te gândeşti că multe dintre ele nu aveau cum să fie adevărate, căci nu-ţi ajungea o viaţă de om pentru toate. O legendă spunea că Manolo, înainte de a deveni vagabond, avusese o familie, cu o bună situaţie financiară. Singura problemă fusese, se spunea, că nu avusese, cu soţia lui, copii, deşi îi-i doreau foarte tare. De aici povestea se bifurcă în mai multe variante. O variantă vorbeşte despre existenţa unei alte femei care apăruse în viaţa lui. Această femeie fusese o aventură pentru Manolo, una din multele pe care le avusese, dar femeia refuza cu încăpăţânare să accepte acest rol şi nu voia cu nici un chip să iasă din viaţa lui. Apoi, se spune că femeia a început să-l ameninţe, să-l şantajeze. Spunea că va da totul în vileag, ba, mai mult, chiar că ar fi însărcinată. Se certau des, ajungeau chiar la violenţe, dar sfârşeau de fiecare dată tăvălindu-se în patul din mijlocul camerei pe care, cu mult timp în urmă, special o închiriase pentru astfel de întâlniri. Numai că, una din întâlnirile lor nu s-a terminat aşa, într-o beţie de îmbrăţişări, gemete şi extaz sexual, una, numai una din întâlnirile lor s-a terminat altfel. Oamenii spun că, din nou, ea a fost cea care a început, spărgându-i în cap vaza în care Manolo îi adusese florile împăcării. Se spune că Manolo, ud şi cu două flori rupte ce i se agăţaseră în părul cârlionțat, ar fi ridicat pumnul şi ar fi lovit. O singură dată, doar o singură dată. Dar asta a fost de ajuns. Femeia a căzut, s-a izbit cu un zgomot sec de podea, a rămas întinsă, nemişcată. Manolo însă nu a priceput nimic, era prea enervat de gestul femeii pentru a mai putea fi atent la altceva în afară de furia care clocotea în el şi care, ştia, într-un fel tainic dar sigur, îi alimenta sexualitatea, şi, în momentul în care se vor prăbuşi îmbrăţişaţi pe cearşafurile albe ale patului, îl transforma într-un zeu al sexului, într-un fals primordial prin care, din îmbrăţişarea lor, se va naşte din nou lumea. Dar de data aceasta femeia nu s-a mai ridicat de jos, deşi Manolo a continuat să se certe cu ea, descărcându-şi furia. Foarte târziu a înţeles Manolo că se întâmplase ceva grav de femeia nu se mai ridica de jos, iar, atunci când a îngenuncheat lângă ea pentru a vedea ce se întâmplă, era prea târziu. Femeia era moartă. Era moartă şi atât. De aici, povestea e lungă. Manolo a fost închis o perioadă foarte lungă de timp, nu se ştie cu exactitate câţi ani, dar, atunci când a ieşit din închisoare, nu mai avea nimic. Soţia îl părăsise şi luase tot ceea ce aveau, iar despre angajat, e limpede că nimeni nu-şi doreşte să angajeze un fost puşcăriaş, şi nu unul oarecare, ci un criminal. Astfel încât, inevitabil, casa sa devenise strada, iar, în locul aventurilor sexuale adultere, Manolo pusese această credinţă habotnică în Dumnezeu, credinţă ce-i adusese atâta respect printre oamenii străzii.

            Asta e o variantă a poveştii. Cealaltă variantă, la fel de puţin verificabilă şi, în definitiv, de ce ar dori cineva asta, vorbeşte tot despre o crimă, dar, de data aceasta, este vorba despre un bărbat. Căci, în a doua variantă a poveştii, Manolo nu mai este un heterosexual în căutarea fără sfârşit a jumătăţii lui feminine. De data aceasta Manole este îndrăgostit de un bărbat, un ţigan tânăr pe nume Milano. Îndrăgostit nu e tocmai cuvântul potrivit, căci nu e vorba doar de dragoste, nu e vorba doar de pasiune devoratoare, nu e vorba doar de focul ce-i arde măruntaiele în fiecare secundă, ci e vorba de mult mai mult. Manolo are sentimentul că şi-a descoperit fratele geamăn, că se descoperă pe el în celălalt, că sunt una şi aceeaşi fiinţă, că simt şi gândesc la fel. Este o boală şi un foc care-l mistuie şi care îl împuţinează treptat, căci el are senzaţia că se topeşte înăuntrul unui întreg din care el face parte şi geamănul lui. Până şi numele lor i se par predestinate, căci doar o literă diferă. Nu au importanţă nenumăratele diferenţe dintre ei, vârsta, culoarea tenului, temperamentul, ... El se găsea   scufundat într-o metafizică ce plonja între întreg şi dual descoperind o voluptate nouă a fratelui geamăn, a întregului recompus a regăsirii substanţelor primordiale. Pasiunea lui este, evident, posesivă, sufocantă. Celălalt, tânărul ţigan Milano, încearcă să-şi păstreze o urmă de libertate, dar, aflat în mijlocul vârtejului pasiunii stârnite de Manolo, bietul de el are foarte puţine opţiuni. O alege pe cea mai simplă, pe cea mai la îndemână şi anume fuga. Fuge într-o noapte din braţele amantului său, dar nefericitul nu părăseşte oraşul ci se ascunde în rulota femeii balaur de la circul ce se afla atunci în oraş. Timp de aproape o lună cât a stat circul în oraş, Milano nu a părăsit rulota. Mai mult chiar, foarte rar a îndrăznit să se apropie de geamurile rulotei pentru a privi afară. Simţea că furia amantului său nu cunoaşte margini. Şi chiar aşa stăteau lucrurile, căci Manolo turbase în clipa în care, după câteva zile de la dispariţia tânărului ţigan înţelesese că acesta plecase definitiv şi nu urma să se mai întoarcă. Dar ăsta nu era un lucru pe care Manolo să-l accepte fără luptă, aşa că a pornit să-l caute peste tot pe unde îşi imagina că Milano s-ar putea ascunde. Şi, cu fiecare zi, în loc furia să se domolească iar rana pe care i-o provocase fuga amantului să se închidă, să se cicatrizeze, furia creştea, ajungea să-i dicteze fiecare gest, fiecare mişcare, în timp ce durerea pierderii devenea din ce în ce mai puternică, o durere fizică, durerea pierderii unei bucăţi din trup. Apoi, într-o zi de decembrie, în ziua ultimei reprezentaţii a circului  din acel an, s-a întâmplat nenorocirea. Nefericitul ţigan, închis de aproape o lună în rulota femeii balaur, începuse să înţeleagă că fugise dintr-o închisoare pentru a ajunge în alta. Simţea că, relaţia cea nouă, aparent atât de diferită, cu femeia imensă ce era una din atracţiile circului, începea să devină, cu timpul, o pasiune la fel de bolnăvicioasă ca şi cea din care fugise, căci femeia, stimulată pe de o parte de diferenţa mare de gabarit dintre ei, iar pe de altă parte de instinctul matern ce se trezise în ea, o făcu să-l posede aproape incestuos căci, în timpul când nu se găseau înlănţuiţi pe podeaua rulotei, ea îl privea ca pe un copil, ca pe copilul pe care nu-l avusese. Îl ridica în braţe şi-l ridica până-n tavanul rulotei, îl gâdila şi îl pupa ca pe un copil şi, mai mult ca sigur, daca relaţia lor ar mai fi durat, l-ar fi înfofolit în scutece, i-ar fi dat să sugă din ţîţele ei imense, i-ar fi relevat secretul tinereţii veşnice întorcând timpul cu capul în jos, făcându-l să întinerească cu fiecare an care ar fi trecut, ducându-l spre copilărie, spre perioada de sugar, spre starea de fetus. Dar, în acea zi de decembrie, nefericitul ţigan a încercat să fugă din nou din calea destinului său, a încercat să evadeze pentru  a doua oară fără să ştie că din faţa destinului nu avea unde fugă, nu avea unde să se ascundă. În focul pasiunii, când cărnurile asudate ale Femeii-Balaur se revărsaseră ca un val uriaş peste el, mâna dreaptă a nefericitului ţigan cotrobăia febril pe sub hainele aruncate pe jos căutând buzunarul în care era ascunsă cheia rulotei. Dar hainele femeii ce-l călărea hîţînînd rulota erau nesfârşite precum pânzele de pe catargul unei corăbii, mâna lui căuta disperată în timp ce trupul îi era strivit în ritmul tangajului pe care-l căpătate corabia-rulotă, gemea şi el subţirel, ca un şoarece strivit de trupul elefantului, în timp ce mâna, neobosită, căuta. Şi reuşi să găsească cheia chiar în momentul în care, deasupra lui, femela imensă slobozi un chiot lung, subţire, anunţând momentul în care orgasmul se revărsase peste ea, peste femela imensă ce-şi devora, în timpul actului sexual, masculul.

            În acea seara, în timp ce Femeia care înghiţea săbii îşi făcea numărul obişnuit în aplauzele mulţimii, tânărul Milano părăsea pe furiş rulota în care fusese captiv timp de o lună. Părăsea rulota îmbrăcat în haine femeieşti, căci hainele lui îi fuseseră ascunse şi nu reuşise să le găsească. Fugea aşa, travestit cu nişte haine imense, atât de largi încât ar mai fi putut încăpea încă trei ca el, nişte haine care atârnau pe el, ajungeau până la pământ şi măturau strada ca o trenă. Era o apariţie tare ciudată şi, dacă n-ar fi fost ora târzie care făcea ca foarte puţini trecători să fie la acea oră pe stradă, probabil că ar fi fost o apariţie care ar fi stârnit ceva vâlvă într-un oraş atât de liniştit la al nostru şi, cine ştie, poate că ar fi apărut chiar pe prima pagină a ziarelor locale. Acest din urmă lucru s-a întâmplat cu adevărat, dar în cu totul alte circumstanţe. Povestea spune că, în acea noapte, Milano a dispărut. Nu se ştie cum, nu se ştie unde. A dispărut şi, de atunci, nimeni nu avea să-l mai vadă. Aparent, pur şi simplu se evaporase. Cu un singur mic amendament şi anume că, spre dimineaţă, o patrulă de poliţie îl oprise pe numitul Manolo care rătăcea pe străzi şi părea cu mintea pierdută şi care, la un control sumar s-a dovedit a fi plin de sânge pe mâini şi pe haine, sânge ce s-a dovedit ulterior a fi sânge uman. La anchetă Manolo a declarat că el îl ucisese pe ţiganul Milano, dar anchetatorii nu au reuşit cu nici un preţ să scoată de la el locul unde acesta ascunsese cadavrul. Ca şi în prima variantă a poveştii, detenţia şi, mai apoi, izolarea şi respingerea pe care a suferit-o la eliberarea din închisoare, l-au făcut să descopere cu uimire, iar apoi să se agaţe de această lume nouă, o lume mistică care-i oferea lui, un proscris, mult mai mult decât ceea ce lumea reală îi refuza.

            Dar oricare dintre variante ar fi fost cea reală, toate astea se întâmplaseră cu mult timp în urmă, erau deja istorie în clipa în care Manolo, căutând într-o pubelă de gunoi găsi, desfăcând un mare cocoloş de ziare, trupul firav al unui nou născut. Arăta bătrân şi, chiar dacă nu era, unele din simţuri începuseră deja să slăbească şi, dintre ele, cel mai tare văzul. Ajunsese, în acea vreme, să nu mai distingă conturul clar al lucrurilor. Toate câte le vedea se scăldau într-o ceaţă deasă care le transforma în umbre şi asta, spunea Manolo, era tot un dar de la Dumnezeu, căci aşa, umbre colorate cum le vedea el, lucrurile păreau cu mult mai bune şi mai frumoase decât erau în realitate. Nu se ştie cât adevăr conţineau aceste vorbe, dar în cazul boţului de carne ce plângea înfăşat într-un ghemotoc de ziare vorbele acestea s-au verificat întru totul. Căci vederea slabă a lui Manolo îl împiedică să vadă atunci, şi să accepte mai târziu, hidoşenia chipului copilului pe care tocmai îl găsise. Vederea slabă îl împiedicase atunci să vadă nodulul imens ce crescuse pe nasul pruncului şi care se lăţea spre partea dreaptă a feţei acestuia.

            Faţa copilului părea, iar acest lucru se va accentua odată cu înaintarea în vârstă, faţa unui elefant a cărui trompă fusese retezată, iar ciotul rămas, negru şi cangrenat, atârna nefiresc într-o parte, acoperind buza şi o parte a obrazului drept. Mai târziu, acest nodul crescând, diformitatea a devenit şi mai grotescă căci, dacă în partea de jos el a ajuns să atârne mai jos de bărbie, acoperit în totalitate gura, în lateral s-a lăţit de asemenea, pornind chiar de sub ochiul drept şi acoperind în totalitate obrazul. Din cauza greutăţii imense de sub ea, pielea de sub ochi a coborât mult, lăsând la vedere pielea din interior, albă şi acoperită de vinişoare roşii. Tot din acesta cauză, ochiul drept a devenit neobişnuit de mare în comparaţie cu cel stâng. Şi de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, faţa copilului şi a adultului de mai târziu nu va fi acoperită niciodată nici măcar de un fir de păr. O boală necunoscută făcu ca, pe capul micuţului, întocmai ca şi pe corpul acestuia, să nu crească nici urmă de păr. Nici măcar un fir, şi când spunem asta ne gândim , bineînţeles la părul axial, la cel pubian, la cel de pe braţe şi picioare, la cel căruia i se spune îndeobşte barbă, la gene şi sprâncene, la părul ce ar fi trebuit să-i acopere capul. Nici măcar un fir. Era absolut neted şi absolut lucios ca o bilă de la bowling. Şi aşa urma să rămână până în ziua morţii lui când, spălându-l aşa cum era obiceiul, cei doi bărbaţi ce îndeplineau acest ritual aveau să constate cu groază că talpa piciorului îi era acoperită în întregime cu un puf galben şi foarte moale. Dar, dacă e să vorbim de infirmităţile de care suferea, nu trebuie să uităm de lipsa piciorului stâng, picior ce-i fusese amputat la nivelul şoldului. Această amputare îi fusese făcută în copilărie, în urma unei cangrene ce urcase de la un deget înţepat într-un cui ruginit. Dar amputarea nu lăsase un gol, aşa cum te-ai fi putut aştepta. În primul rând, lipsa fizică a piciorului nu era întotdeauna atât de evidentă. Chiar şi astăzi, la zeci de ani distanţă, piciorul amputat încă îl mai durea anunţându-l că se va strica vremea şi, în nopţile călduroase în care transpira mult în mica lui colibă din mlaştină, încă mai avea senzaţia că simte mâncărimi în talpa piciorului lipsă. Pe de altă parte, această infirmitate căpătată la o vârstă atât de fragedă îl făcu să aibă un succes şi mai mare în a stârni mila cetăţenilor oraşului astfel încât, în fiecare seara deşerta buzunarele pline de mărunţiş.

            Nu în ultimul rând, trebuie menţionată cocoaşa pe care o căra în spate încă de la naştere.

..............................................................................................................................................

Lacrimile se scurgeau grele pe obrajii copilului. Se rostogoleau fierbinţi, una după alta, dizolvând treptat crusta de noroi ce-i acoperea obrajii. Două şanţuri deschise la culoare începură a se contura, doua şanţuri ce se adunau dedesubtul bărbiei, în locul de unde, lacrimile cădeau în abisul întunecat al canalului. De departe, era doar un copil ce stătea pe marginea canalului unui pârâu, dar, dacă te apropiai, îi vedeai faţa, îi vedeai privirea pe care durerea o maturiza cu fiecare secundă, în fine, începeai să înţelegi că sufletul unui copil este cu mult mai complicat decât te-ai fi putut gândi.

            Locuia într-una din vilele de pe malul râului. O casă mare, veche, o casă cum mai rămăseseră destul de puţine în oraşul nostru. Şi mai ales, o casă veche dar bine întreţinută. şi, lucru cu adevărat rar, era una din puţinele case care mai deţineau o grădină în adevăratul înţeles al cuvântului. O grădină reală, cu pomi, arbuşti, liane, alei, bănci pe care să te aşezi şi chiar o apă curgătoare, de fapt un torent a cărui albie canalizată trecea chiar prin mijlocul acestei grădini înainte de a se vărsa în râu.

            Toţi copii îl invidiau pentru grădina care ara doar a lui, pentru acest spaţiu magic care-i aparţinea în totalitate. Dar ei nu ştiau, se gândi băiatul şi nici el nu avea să le dezvăluie asta, că acea grădină nu-i aparţinea, ba chiar mai rău, era ispita unui lucru la care nu avea voie să acceadă. Grădina era înconjurată de un zid în înalt de mai mult de doi metri care avea în vârf o extensie de sârmă ghimpată. Înconjurase de nenumărate ori grădina, grădina lui, dar nu reuşise să găsească nici o poartă, nici o intrare, nici măcar o mică spărtură în gard. Iar el era, în acest fel, condamnat să se joace doar în curtea mică şi plină de praf din faţa casei, încercând să rămână surd la îmbierile aventurii ce se lăsau deduse de dincolo de gardul înalt.

            Părinţii săi, foarte severi, lăsau foarte rar să le scape un gest de tandreţe pentru unicul lor fiu şi atunci, în rarele momente când o făceau, erau atât de stângaci încât gesturile lor duioase  păreau brutale, dureroase. Modalitatea lor de a-şi arăta dragostea era, i se părea lui, exclusiv aceea de a-i cumpăra tot ceea ce îşi dorea. În rest, între ei, părinţii lui şi el, copilul lor, nu se putu stabili acea relaţie, acea chimie a filiaţiei, acea legătură indestructibilă ce leagă părinţii de copii. Mai mult, în privinţa grădinii, lucrurile stăteau chiar mai rău de atât. Orice vorbă, orice aluzie, uneori chiar un simplu gest care trimitea către această grădină închisă în interiorul ei avea darul, observase copilul, să-i facă pe părinţii săi să se crispeze, buza de jos a tatălui începea să tremure iar el încerca să mascheze asta acoperindu-şi maxilarul cu palma, ochii mamei se tulburau şi, de multe ori, fu convins că reuşise cu mare greutate să-şi stăpânească lacrimile. Reacţia părinţilor săi îl făcu să evite acest subiect, deşi tare şi-ar mai fi dorit să-i întrebe, să lămurească misterul, să afle cum se poate intra.

            Încercase de multe ori să privească peste gardul înalt, dar cele trei geamuri ale casei ce dădeau spre grădină fuseseră zidite cu mult timp în urmă şi în toată curtea el nu reuşi să găsească decât o scară foarte, forte lungă şi grea pe care, oricât se forţă, nu reuşi să o ridice, darmite să o care şi să o proptească de gardul de beton. Pe de altă parte, necunoscutul din grădina secretă şi dorinţa de a afla cumva ce e dincolo, funcţiona ca un magnet pentru gândurile lui, căci ...

            Singurele momente în care el putea să uite de magia grădinii secrete era atunci când, încălcând promisiunea pe care o făcuse părinţilor lui, părăsea curtea şi, aventurându-se pe poteca de atât de puţini cunoscută, îl vizita pe el, pe prietenul lui din mlaştină. Era un drum dificil, trebuia să evite smârcurile în care s-ar fi putut îneca în noroiul urât mirositor, plesnindu-se mereu cu palma pentru a alunga miile de ţânţari ce roiau în jurul lui, să-şi învingă groaza cu care înainta prin acel hăţiş de sunete, prin lumina care, făcându-şi cu greu loc prin vegetaţia pe de o parte moartă şi putrezită, ia pe de altă parte verde, abia născută, lumina  se colora într-un galben vâscos, aproape că o puteai apuca în palmă. Iar sunetele ... Trosnetul ramurilor sub paşii lui de copil, broaşte şi orăcăitul lor , sunete nedefinite, animale bizare ce păreau a-şi fi făcut culcuşul în mijlocul mlaştinii de la marginea oraşului, toate astea îl îngrozeau. Dar înainta încordat pe fâşia de teren sigur, pe poteca pe care atât de puţini oameni o ştiau, înainta căutând cu ochişorii lui îngroziţi în toate părţile, dar picioarele călcau ferm, până când, într-un luminiş, vedea coliba. Era, pentru el, repetarea unui drum iniţiatic, era aproape o urcare ciclică a unei noi Golgote, căci drumul, deşi ajunsese să-l cunoască foarte bine, era de fiecare dată complet nou, sub privirile sale îngrozite de copil, vegetaţia murea şi putrezea pe pământul  mustind de apă în timp ce o vegetaţie nouă, verde, aproape luxuriantă îi lua locul, astfel că, aproape în fiecare zi, înfăţişarea drumului se schimba, devenea altul, dar tot atât de înfricoşător. Aici trebuie să ne oprim puţin pentru a explica că nu dificultatea şi nici teama de a călca greşit , prăbuşindu-se în zmîrcurile fetide ale mlaştinii, nu acestea erau cauza principală a groazei cu care băieţelul acesta de 10 ani parcurgea drumul ce-l despărţea de civilizaţie pe cel ce locuia în mijlocul mlaştinii şi pe care-l căuta. Nu, teama, groaza lui venea mai curând din ceva nedefinit, din noţiunea generală de mlaştină mai mult decât din această mlaştină concretă, iar faptul că, de multe ori, ţinea ochii atât de mari, cu sprincenele mult arcuite era nu atât pentru a nu greşi drumul, cât pentru că, dacă i-ar fi închis, imaginile închise dincolo de cortina pleoapelor l-ar fi îngrozit în aşa hal că nu ar mai fi putut înainta nici un centimetru.

            Dar frica asta, groaza asta uneori atroce pe care, de multe ori o resimţea mai puternică înainte cu mult de a porni efectiv pe cărare, atunci când doar se gândea că va trebui să facă acest lucru, teroarea asta avea, la final, o lumină caldă, fierbinte care răscumpăra totul. Căci la capătul cărăruiei, pe o platformă de bârne ce se părea că pluteşte la jumătate de metru deasupra mlaştinii, sprijinită fiind pe piloni mari înfipţi adânc în nomolul mlaştinii, acolo locuia el. Nu-i ştia numele, nu ştia dacă ii spusese vreodată, dar asta nu conta, aşa cum nu conta înfăţişarea monstruoasă a celuilalt, toate acele diformităţi care, pentru ceilalţi erau esenţiale şi care  făcuseră ca celălalt să poarte porecla de om-elefant. Copilul nu vedea toate astea şi, dacă ar fi fost întrebat, i-ar fi fost foarte greu să descrie pe omul pe care, cu regularitatea, îl vizita în mlaştină. Pentru el toate acele diformităţi nu existau, era, la o distanţă de patruzeci de ani, la fel de orb ca bietul nebun Manolo, doar cauza era alta. Iar cauza erau ... îngerii. Da, căci, în micul bordei ce plutea, ca o veritabilă locuinţă lacustră deasupra mlaştinii, în atmosfera aceea irespirabilă în care mirosul de hoit al smârcurilor se amesteca cu mirosurile, mai puţin dense, dar mai multe şi mai amestecate ale mulţimii de gunoaie răspândite peste tot prin bordei, da, în acest spaţiu insalubru, paradoxal, sub ochii uimiţi ai copilului, se desfăşurau epopei incredibile cu balauri, monştri şi, evident, arhangheli şi cete de îngeri ce erau condamnaţi să învingă de fiecare dată. Nimic nu se putea compara cu magia ce se petrecea de fiecare dată, aproape de la sine, acolo, în mijlocul mlaştinii, ca într-un creuzet în care, miraculos, cuvintele căpătau consistenţă, erau acoperite de carne, iar, pe sub pielea subţire şi roză, vinişoarele se puteau ghici cum palpită.

            Băieţelul mai avusese contact cu ficţiunea, în primul rând, dar cel mai puţin prin intermediul poveştilor pe care mama lui, uneori, destul de rar e adevărat, i le citea înainte de culcare. Dar acelea erau monotone, liniare şi, mai important decât firul epic al poveştii, copilul recepta mai curând tonul poveştii, vocea caldă a mamei, vocea aceea care avea darul de a-l face să picotească, auzind doar zumzetul vocii, între vis şi trezire. Adormea apoi şi povestea se ştergea din minte. Rămânea doar vocea, timbrul ei monoton, liniştea ce venea după.

            Lacrimile se uscaseră pe fata copilului.  Două şanţuri deschise la culoare rămăseseră mărturie, doua şanţuri ce se adunau dedesubtul bărbiei, în locul de unde, lacrimile căzuseră în abisul întunecat al canalului. Nu mai plângea acum. Privea undeva în gol şi din nou valul de durere se abătu asupra trupului său micuţ. Înţelegea foarte bine că el era singurul vinovat, că doar din cauza lui se întâmplaseră toate. Fără să vrea, se gândea mereu ce-ar fi fost dacă deciziile lui ar fi fost altele, cât de mult s-ar fi schimbat lucrurile. Niciodată însă nu fusese conştient ca acum că nişte simple gesturi şi acţiuni de copil pot schimba atât de mult soarta altor oameni. Durerea şi remuşcările îl făceau să se înconvoaie de parcă o durere ascuţită i-ar fi străpuns brusc măruntaiele. Şi chiar aşa stăteau lucrurile, căci el simţea cum centrul durerii se localiza undeva, la mijlocul corpului şi de acolo radia până la creier, până în vârful degetelor, până în inimă. Nu înceta să se învinovăţească şi doar faptul că ochii săi nu mai aveau lacrimi făcea ca cele două canale săpate prin praful uscat de pe faţa lui să rămână în continuare secate.

 

 

Vizualizări: 171

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Albu Marinela pe Ianuarie 9, 2013 la 9:23pm

Domnule Damian sper sa nu fiu "impuscata"pentru nestiinta mea dar sunt un biet pamantean cu scapari si lipsuri si m-am straduit enorm sa-mi dau seama cat de judecata trebuie sa fiu pentru folosirea "nepermisa"a cuvantului "acest"....Sper ca d-voastra sa nu fiti apasat de pacatul de-a nu-l fi citit pe Sabato iar eu imi port pacatul spasita si incerc sa rezolv problema in cel mai scurt timp cu putinta,mai ramane de vazut daca aici,in Germania,pot intra rapid in posesia acestor carti....Cu respect si iertare...

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 7, 2013 la 8:10pm

Ernesto Sabato...

Dacă-mi dai voie, o să-ţi recomand cele patru romane ale lui (nu-s multe). Eu am început cu Abaddon, Exterminatorul, dar ţie îţi recomand să le citeşti în ordine:

-Tunelul

-Despre eroi şi morminte

-Raport despre orbi

-Abaddon, Exterminatorul

Comentariu publicat de Albu Marinela pe Ianuarie 7, 2013 la 7:55pm

Trebuie sa fie minunat acest Ernesto Sabato iar mie nu-mi ramane decat sa-i multumesc ,in gand,pentru misterul acelui "mult mai mult"insa cu ceva n-am sa fiu de acord,nu!!!!!,autorul nu trebuie sa moara...ar fi triste zilele fara voi,autorii...

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Ianuarie 7, 2013 la 7:42pm

Eu îţi mulţumesc pentru lectura. Textul de mai sus e un fragment dintr-un roman la care lucrez de mai bine de un an şi nu am nici o idee cînd o să-l termin. Despre acel "mult mai mult" nu pot spune mare lucru. De fapt pot, dar nu vreau. De fapt vreau, dar nu e corect să o fac. Ernesto Sabato, unul din idolii mei, spunea (şi eu cred că am mai scris asta undeva pe site) că autorul ar trebui să moară dupe ce termină de scris un text pentru că, inevitabil, are tendinţa de a explica,de a se explica. Iar asta distruge textul, îl sufocă, rupe aura lui de mister.

Comentariu publicat de Albu Marinela pe Ianuarie 7, 2013 la 7:19pm

"Era moarta si ATAT"sau,intr-o alta "pagina"a gandurilor tale "era vorba DOAR de viata noastra si de dragoste"......de parca ai anunta o banala stire,de parca ceva precum moartea,viata sau dragostea sunt ..nimicuri de toata ziua.Ai farmecul tau si atunci cand transformi handicapul orbirii in avantajul de-a vedea "lucrurile cu mult mai bune si mai frumoase" sau cand aproape am auzit "geamatul subtire al unui soarec strivit de trupul elefantului".Dragostea personajelor tale copleseste uneori pozitiv alteori pasiunea nascuta din ea starneste mila si"bietul de el are foarte putine optiuni"...esti atat de complex,de misterios...m-ai introdus in dorinta de-a afla ce-i dincolo de zidul gradinii secrete imprumutandu-mi curiozitatea personajului,incerc sa gasesc latura comuna a creaturii din mlastina cu durerea si remuscarile copilului,ma faci apoi sa oftez de dorinta exemplificarii afirmatiei:"nu e vorba doar de focul ce-i arde măruntaiele în fiecare secundă, ci e vorba de mult mai mult."Ma intriga atat de mult acel"mult mai mult"cand ma gandesc ...cat de sarac au ars maruntaiele mele.November spune ca "mult mai mult"inseamna a iubi mai puternic si total asa cum o fac homosexualii iar afirmatia ei ma face sa regret mai putin faptul ca nu-i cunosc semnificatia...insa tu,autorule,tu ce spui,ce semnificatie dai acelui"mult mai mult"care mi-a bulversat mie seara????

Am terminat povestea de citit si parca nu-mi vine sa ma misc,e ca si cum gestul miscarii ar inlatura emotiile pe care le simt,stau cu privirea pierduta si caut gradina,revad chipul hidos al pruncului din ziar,as lua in brate baietelul coplesit de vinovatie si ....incerc sa aflu ,intr-o zi,ce inseamna "mult mai mult".....Multumesc!!!!!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 9, 2012 la 1:12pm

November, e întotdeauna o plăcere să citesc comentariile tale. Mulţumesc mult.

Comentariu publicat de November pe Decembrie 9, 2012 la 3:08am

 Un "Quasimodo" modern, acest copil gasit de Manolo. Manolo, cel care a trăit pe străzi...a iubit femeia, chiar dacă numai ...fizic!  "Această femeie fusese o aventură pentru Manolo, una din multele pe care le avusese"...dar şantajul femeii l-a facut un criminal. A ucis femeia care îl "transforma într-un zeu al sexului, într-un fals primordial prin care, din îmbrăţişarea lor, se va naşte din nou lumea. "Frumos descrisă dragostea fizică! A urmat perioada în care l-a iubit pe Dumnezeu (poate pe Dumnezeu l-a iubit mereu), misticismul său fiind un intermezzo între heterosexualitate şi homosexualitate. Ca homosexual, se pare a iubit mai puternic...aşa cum, se spune că iubesc homosexualii.....total! ... "nu e vorba doar de pasiune devoratoare, nu e vorba doar de focul ce-i arde măruntaiele în fiecare secundă, ci e vorba de mult mai mult." "Pasiunea lui este, evident, posesivă, sufocantă".  Dar se pare că Milano nu era făcut pantru o astfel de dragoste "devoratoare", nici din partea lui Manolo...nici a "Femeii-Balaur"..."Evadarea"  i-a adus(se pare) moartea. Spunea cineva că "realitatea se realizează cu persoane, ficţiunea cu personaje. După cum spuneai şi tu într-o alta discuţie "oamenii îşi construiesc din suferinţă propriile fantezii". Încerc prin tine, să m apropii de ficţiune. Hegel spunea că: "Ficţiunea priveşte însă moartea cu respect, deoarece pentru ea moartea este o limită, care este cu atât mai mult depăşită cu cât este mai conştientizată, întrucât, de îndată ce a fost determinată o limită, aceasta a fost deja depăşită". [Citind asta ...am înţeles ,într-o oarecare măsură, obsesia ta ( literară, evident!) pentru moarte].  

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Decembrie 8, 2012 la 8:36pm

Multumesc mult pentru timpul pe care, cu generozitate, mi l-aţi oferit.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor