Nici măcar nu e greu: ascut bine creionul, rup o coală din caiet şi încep să desenez un trotuar. Apoi, câţiva copaci scheletici – încălzirea globală îşi spune
cuvântul! Colorez jumătate din partea carosabilă cu şotroane. Voi desena copiii
mai târziu, întâi să treacă maşina de gunoi. Până atunci schiţez două femei cu
bagaje. Le las să alunece pe o coajă de pepene. Ca să mai treacă timpul, vie
ambulanţa. Hop şi poliţistul de cartier cu amenda minimă în 24 de ore. Le
eliberez câte un certificat de deces ca să poată călători mai departe.



Jean-Marie Gustave Le Clézio iese hotărât în stradă, unde totul se scrie ca-ntr-un proces-verbal. Oraşul întreg este o arhitectură a scriiturii, ne anunţă el şi îngeri
cad orfani pe edificii de cuvinte intonând laudatio
florentinae urbis, lamentatio sanctae matris
şi alte cântece de pierzanie.
Ce caut aici? Nu mai ştiu drumul de ieşire din acest desen, m-am pierdut în
sistemul său sanguin, sistemul său limfatic mă vânează ca pe un infractor, mă
ascund în subterane uitate ale urbei născătoare de prunci obezi, dar nici un
uter nu mă mai expulzează la timp din această bibliotecă de cadavre, rămân
prizonier al unui câmp de luptă după o bătălie pierdută.



Ascut creionul, rup o coală din caiet şi încep să desenez acest oraş inundat de lichid amniotic. Alături de mine vine Joseph K. purtând dovada că merită să
trăieşti, o strânge la piept, lângă rana de glonţ sau de pumnal care-i
traversează viaţa ca un fir roşu. Desenez un parc plin de gândaci, Joseph K. e
un oaspete de onoare! La intrare dormitează Meursault, rezemat de
spânzurătoare, e o poartă a destinului aici şi el nu putea să lipsească.
Mormăie-n barbă: ca un câine, ca un
câine, ca un câine…
şi ne compostează abonamentele la eşafod. Spectacolul e
complet. Mulţimile violează legile firii, turme de mistreţi umplu plajele,
vânătorii se-mpuşcă-ntre ei cu ardoare, cerşetorii bat scurt în hubloul
nenorocirii şi el se deschide larg şi flămând, cum burta chitului pentru pierdutul
pescar.



Totul e curat lună. A trecut maşina de gunoi. Le-am dat o litră de ţuică băieţilor în salopete verzi ca să cureţe cum trebuie. Singurătatea e starea de bine. Cineva mă
desenează cu un zâmbet lipit pe faţă. Mă spăl de farduri şi adaug o lacrimă. În
ea se odihnesc icrele chitului. Se-nalţă
vântul!... Viaţa-şi cere partea!

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor