Am primit de la Ioan Barb, cândva, o epistolă:




UN ARISTOCRAT AL BUCURIEI



Am răscolit somnul zăpezilor mahmur şi resemnat şi m-am lăsat ademenit de trâmbiţa secretului anotimp, într-un spaţiu fără sfârşit. Seminţe de umbră risipite în somnul zeilor, într-un anotimp al uitării, unde „iarba îşi
pune oasele verzi pe un sentiment migrator,/izvoarele curg spre inima
cosaşilor/într-un echilibru albastru,/sunt vechi inscripţii amorţite în
creierul de nisip al pietrei,/iarba, ca o galaxie,/iveşte în noi elipse pentru
sufletele noastre.” (Vremea coasei)


Acolo, mă aştepta Constantin Stancu, să reluăm o poveste pe care nu o începusem niciodată şi să împodobim o noapte care ne va ţine mereu aripile suspendate de o parte şi de alta a păsării condamnate la nemurire.


L-am regăsit pe poetul Constantin Stancu descifrând amprentele paşilor ce au deschis porţi în zăpezi şi am încercat să înţeleg de ce PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI. Mi-am amintit că sunt tributar aceluiaşi altar al
poeziei şi am realizat că apariţia acestei cărţi este o sărbătoare: aşa cum un
monument se dezvoltă pe un soclu din dragostea pentru care a fost creat. Dacă
aripile spiritului poetului au fâlfâit cândva, în evul mediu, cu siguranţă
acestea au plâns la cântecul zăpezilor lui Francois Villon.


Constantin Stancu este unul dintre puţinii poeţi care se exprimă aşa cum trăieşte şi creşte în adânc, în miezul cuvintelor ce necontenit se deposedează de substanţă ca să recreeze acest univers altfel, încât orice
început de mişcare devine o posibilă sărbătoare: „Plouă, ca gestul tău între
două cuvinte,/plouă şi lumea e un potop de ferestre,/priveşte prin ele/până în
memoria de sfârşit a lumii.” (Ferestre)


Poetul Constantin Stancu cunoaşte poteca tainică pe care se aude tropotul inconfundabil al cailor înaripaţi ce se dăruiesc doar celor ce au descoperit lecţia rară a depersonalizării. Din tropotul lor de cristal se sparg
poemele în culori infinite, adăstând dimineaţa la curţile poeţilor autentici.
Un aristocrat al bucuriei, acest poet hunedorean a scos una dintre cele mai
echilibrate cărţi de poezie contemporană. Şi cred că acesta nu e decât un reper
şi mai cred că poetul Constantin Stancu va modela o piatră rară în salba de aur
a poeziei româneşti. „Aştept ca primul fulg/să se aşeze pe gândurile tale,/să
aud sunetul pur al începutului de lume …” (Meduza
de aur)


Citind această carte, cu fiecare poem încep să doresc liniştea primordială în care îl descifrez pe Constantin Stancu si să simt propriile mele cuvinte pe care adesea le condamn să fie gheare …



Ioan Barb


Călan – Deva, epistolă, decembrie 1998.



Vizualizări: 10

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor