ESSE EST PERCIPI


Percepţia nu poate fi abordată, teoretic, decît in relaţie cu obiectul ei – care, în imediatul existenţei, este chiar lumea, condensată într-o prezenţă habituală (masa, şemineul, ghiveciul cu flori, pisica, etc.). Ţintă a întrebărilor noastre cotidiene (de tipul „ce-i asta?”, „la ce foloseşte asta?”, etc.), această prezenţă, ne asigură Husserl, încurajează, deopotrivă, interogaţia gravă, „filosofică”.
Prima întrebare cu „iz” filosofic pe care o putem formula în legătură cu obiectul percepţiei este dacă el există real („în carne şi oase”), ori dacă nu cumva este o simplă fantasmă, o plăsmuire a ego-ului. Răspunsul la această întrebare ar arăta dacă percepţia este o facultate reflectantă sau creatoare (restitutivă sau constitutivă). Dar la întrebarea aceasta nu se poate răspunde raţional. Argumentele care ar putea fi invocate pentru a justifica un răspuns sau altul nu pot fi extrase decît din cîmpul percepţiei înseşi, or, pentru a evita viciul circularităţii, ele ar trebui căutate în afara acestui cîmp. În mod obişnuit, luăm drept reale lucrurile care au pregnanţă perceptuală. Un simplu „iată!” e suficient pentru a arăta că nu ne îndoim cîtuşi de puţin de existenţa celor percepute.
Atunci cînd percepţiile noastre sunt vagi înclinăm să le punem pe seama unui vis posibil. Ca să ne convingem de solida noastră impostare în real ne pipăim (sau ne muşcăm limba), deşi gestul nu se motivează logic: în fond, şi în vis se poate întîmpla să ne pipăim (şi să ne muşcăm limba!).
Cel ce doreşte să afle adevărul se găseşte în permanenţă în situaţia lui Zhuang Zhou: Zhuang Zhou nu e sigur dacă el e Zhuang Zhou, care a visat că e un fluture, sau dacă nu cumva e un fluture, care a visat că e Zhuang Zhou. Zhuang Zhou se îndoieşte de propria-i identitate. Singurul lucru de care nu se poate îndoi este că el percepe. Însă nu are certitudinea că percepţiolor sale le-ar corespunde ceva în ordinea existenţei obiective.
Noi, oamenii obişnuiţi, trebuie să recunoaştem, suntem scutiţi de astfel de nelinişti. Noi ne bizuim pe simţurile noastre. Procedăm corect? Desigur, nu. Dar am proceda mai corect dacă am proceda invers? Fără îndoială, nu. Am putea comite răul (inclusiv crima) fără să avem certitudinea că l-am comis. Nefiind siguri că fiinţa care l-ar suporta are o existenţă reală, ne-am îndoi de gravitatea culpei noastre. Am simţi cam ce simte un copil atunci cînd chinuie o gîză. Copilul care prinde gîze pentru a le smulge elitrele nu e sigur că el comite un foarte mare rău...

Mihai PAMFIL

Vizualizări: 349

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 21, 2013 la 4:08pm

Domnule Grauenfels, să omori e păcat. Porunca e limpede: să nu ucizi! Atunci când omorîm ţânţari, încălcăm porunca. Ţânţarii, deşi nu cunosc porunca, nu ne omoară, doar ne sâcâie. În ochii lor,  noi reprezentăm probabil NATURA, dealul sau valea mănoasă din care ei îşi extrag hrana, aşa cum noi scoatem cartofi din pământ. Noi, când săpăm pământul, nu ne gândim că pământul ar putea să fie o vietate gigantică pe care o chinuim...

Căt despre regi, ei au conştiinţa asemănării dintre creaturile lui Dumnezeu, fie ele oameni sau ţânţari, de aceea omoară ţânţari cu aceeaşi uşurinţă cu care omoară şi oameni...!...

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Septembrie 21, 2013 la 1:58pm

interesant e ca si Sf . Augstin discuta daca este un pacat sa omori un tzantar (lucratura Domnului) care te sacaie. Polemica a durat cateva secole, in care regii omorau tantarii fara jena , iar filosfii disecau justita faptului. Solutia gasita e simpla: sentinta o pune existenta constiintei de sine a agresorului. Care ne irita perceptia , indiferent de epoca sau cultura in care ne aflam.

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 21, 2013 la 1:06pm

Domnule Boris Marian, in acest mic text am exprimat un gând pe care am vrut să-l ilustrez cu o parabolă la fel de cunoscută ca parabolele din Noul Testament. Am ales pentru exemplificare această parabolă tocmai pentru popularitatea ei. Puteam, ca să pară nouă, să pară chiar născocirea mea, să-l înlocuiesc pe faimosul Zhuang Zhou cu un anonim din Păcurari şi în locul fluturelui s-o  intoduc pe Portocala, pisica visătoare şi melancolică, iubită de şoricei şi câinii cu care împarte părculeţul din faţa blocului meu...

Noul? În viaţă, în gândire, în artă, noul se amestecă întotdeauna cu vechiul, prichindeii cu copiii mai mari, ca mine şi ca dumneavoastră...

Întrebaţi dacă am de gâd să dezvolt textul de mai sus. Despre percepţie, dar nu despre percepţie în general, ci despre percepţia estetică, eu am scris o carte, apărută la editura ARTES, în 2007. Dacă voi avea timp, o voi rescrie,  în nădejdea că voi obţine un rezultat mai bun.

Vă mulţumesc!

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 20, 2013 la 11:48am

Domnule Petru Solonaru, vă mulţumesc! Vizita dumneavoastră mă onorează. Când găsesc timp, vă contactez!

S-auzim de bine!

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 20, 2013 la 11:38am

Domnule Apetroae, mă bucur că aţi putut decela, în mica mea compunere, scrisă simplu, şcolăreşte,  axele unei hermeneutici astuţioase, gerontic-savante, susceptibilă să umilească întreaga şcoală husserliană, pe Heidegger, pe Sartre, pe M.Merleau Ponty...!... Gândurile exprimate aici mă frământau în primii ani de viaţă, când nu ştiam că în politropia culturii maşinăria conceptuală trebuie să dobândească o însemnătate mai mare decât întrebările puse. Întrebările se năşteau spontan, la contactul cu universul virgin, în totala ignorare a sferei noetice, lustruite asiduu de titanii distincţiilor categoriale. Nu ştiam nimic despre inducţie, deducţie, subducţie, transducţie, nu ştiam atunci că poţi rotunji un orizont valid pornind de la palide remanenţe, de la insignifiante cioburi mnemotehnice, printr-o rece şi trufaşă inginerie. Nu ştiam nimic despre riscurile gândirii, de pildă despre riscul de a intersecta nivelul psihopatiei triontice... Nu-mi dădea prin minte să purced la cercetarea sistematică a interacţiunilor multifactoriale dintre nivelurile onticului şi despre felul în care onticul se reflectă  în ontologic. Simţeam că realitatea şi visul sunt interşanjabile pentru subiectul care vrea să ştie ce e cu el, dar nu-l citesem pe Descartes, care m-ar fi călăuzit în căutările mele. Nu aveam la îndemână un instrument eficace care să mă ajute să disjung între Homer şi un holomer, între fluturii care bântuiau conştiinţa lui Zhuang Zhou şi ţânţarii care odihneau pe tavanul odăii mele, aşteptând să adorm, ca să pornească asaltul asupră-mi...!....

Închei, înainte de a deveni posac! Multumesc, Domnule Apetroae, putem face filosofie şi aşa, adică fără să ne pierdem bunadispoziţie...

Comentariu publicat de Petru Solonaru pe Septembrie 19, 2013 la 11:33pm

 Frumoasă înmirare!....Scrieți-mi la: petru.solonaru@yahoo.com

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Septembrie 19, 2013 la 6:43pm

În provocarea aporeică a lui Mihai Pamfil "ESSE EST PERCIPI" este vorba de nivelul distincţiilor categoriale existential - obiective ale unei anumite entităţi ontologice pe limaxul sensibilităţii senzitive  psiho-umane, în receptarea , perceperea , inducţia şi în  cercetarea intelectivă a  interacţiilor multifactoriale de fond, reale, unanime şi nu riverice dintr-un anumit mediu  natural, fie el, şi cel psiho-uman. Acestea sunt argumentele  care îl condiţionează şi îl poziţionează definitiv,  tipologic, pe entiv în orizontul percepţiei noetice, actele proprii validării unei cunoaşteri sentenţiale!.... Sunt acestea  determinante cerebrale intinseci, logico-intuitive,  care certifică  existenţa şi extind libertatea divagaţiei cognoscibile - conştiente şi sindinamice  în oricare ar fi acel mediu existential-uman. Se  relevă , dar, " imediatului" valorile axiologice şi prezenţele aletheice în plăsmuiri metaforice estetizate,  sufficient de reuşite - ale autorului  acestui scurt şi consistent eseu , cu totul subiectiv  şi se constituie, în acelaş timp,  ca o încercare de epistemologie  despre existenţă.... Felicitări!... G.A.S.

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 19, 2013 la 3:53pm

 Domnunule Adrian Grauenfels, chiar dacă nu l-ar conţine pe Zhuang deghizat, ţânţarul nu tebuie chinuit, torturat, ci tratat cu multă omenie, adică eutanasiat! Însă pentru liniştea cugetului nostru cel mai bine ar fi să-i cruţăm viaţa, să nu răspundem cu aceeaşi monedă! Măreţia noastră, a oamenilor, stă în aceea că ne putem imagina până şi ţânţari, deşi nu văd nici un fel de eroism într-o astfel de identificare, pentrucă viaţa are o singură esenţă. Diferenţa dintre un ţânţar şi celelalte vietăţi o fac masca şi dimensiunea. Durerea şi plăcerea de a trăi sunt atribute comune. 

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Septembrie 19, 2013 la 2:53pm

Domnule Grecu Constantin, de acord, e bine să  gândim simplu, dar nici atât de simplu încât  să ajungem la concluzia că ştim care e realitatea! Mulţumesc pentru opinia exprimată.

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Septembrie 19, 2013 la 11:27am

Daca omoara tzantzari face un foarte mare bine ! Cu conditia ca tzantarul sa nu contina pe Zhuang deghizat !

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor