Munţii creşteau ca visarea în ochii statuilor
reci şi descompuşi
eram cu sufletul gol şi tânjeam după acoperământ 
mă agăţam cu vinovăţie şi mintea goală ajungea mai sus ca îngemănarea dintre ultimul punct al pământului şi gura ta
era o goliciune la altitudine maximă 
mă tăram în tăplile descoperite şi 
măsuram cerul cu unitatea în care inima se descarcă de hematii
pe alb

dacă ţi-aş fi putut pipăi sufletul, cu ochii închişi, aş fi putut să jur că Sagarmāthā
e nimic în comparaţie cu efortul de a-ţi urca 
emoţiile până sus, 
acolo unde toate legile fizicii sunt făcute praf, 
şi haosul e studiat fără algoritmi 
la cel mai înalt grad al iraţionalului

atunci am ştiut că
singura şansă să înţeleg e să pun de-o parte tot ce ştiu 
până la mine
şi de la tine încolo.

Vizualizări: 62

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Zavalic Antonia pe Octombrie 31, 2013 la 5:55pm

ultimele patru versuri sunt poemul în sine, restul balast; am înţeles asta la ultimul meu recial de poezie; e ca şi cum te chinui să urci un munte întreg şi când ajungi acolo sus, nu mai contează nimic (efortul, transpiraţia, greutatea, sacrificiul) totul e spulberat de priveliştea minunată care îţi pune la încercare toate senzaţiile; ridici ochii şi îţi spui în sinea ta: DA, a meritat! Cu recunostinta, pentru efort :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor