În mine zace liniștea

unui mormânt nedeschis.

Inima mea ar vrea

să nu fie deranjată de nimeni.

Oricine se așază cu lobul urechii

pe pietul care nu-mi aparține,

 e alungat afară imediat.

Inima mea s-a făcut rea,

a devenit aspră la vorbe

și cuvintele ei

sunt din ce în ce mai scurte.

Uneori îmi rămân

doar niște vocale prelungi

și apăsate.

Tu, dacă ai fi oricine,

ai îndrăzni să-mi lovești

pieptul cu pumnii,

să-mi săruți sânul stâng,

în speranța că el se va îndupleca

și se va certa cu inima,

în favoarea ta.

Uneori mi-e frică

să nu te înlocuiesc

cu oxigenul,

dar apoi știu

că nimic nu poate lua locul

sufocărilor mele,

nici măcar mâna ta

care zace convinsă,

chiar deasupra inimii mele,

în timp ce învăț

să te respir.

 

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor