Stefano Elio D'Anna

Stefano Elio D’Anna – Scoala Zeilor 

 9. „Fă doar ceea ce-ţi place!”

„Munca reprezintă răsfrângerea unei psihologii imature.”

Rolul pe care un om îl ocupă în lume este cel mai evident simptom de nedesăvârşire, cea mai simplă cale de întoarcere la miezul tuturor bolilor lui.

„Poţi face numai ceea ce eşti. Când acest lucru îţi este clar şi îţi intră în sânge, vei şti cum să descoperi cauza.” Să te schimbi, înseamnă să intervii în orice clipă în modul tău de a simţi, aducând lumină în viaţa ta. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai elevate vor fi rolurile tale. Cu cât vei fi mai responsabil, cu atât mai puţin vei fi dependent. Acest lucru îţi permite să înlături suferinţa inerentă din fiecare rol şi să transformi sudoarea muncii în vis.


„Munca va fi sublimată, până când va dispărea din activităţile umane.”


De milenii întregi munca este reflectarea unui blestem… efectul căderii. Prin studierea şi observarea sinelui, omul reduce distanţa dintre el şi lumea pe care a proiectat-o şi, implicit, vindecă nedesăvârşirea stărilor fiinţei lui şi, ca urmare, a realităţii lui.
  Visătorul mi-a explicat că, de-a lungul timpului, în toate culturile, munca a fost percepută drept un efort, până când a devenit sinonimă constrângerii şi strădaniei. În limba acelor civilizaţii antice, definiţiile biblice ale durerii, ce caracterizau munca omului şi travaliul femeii la naştere, se împleteau şi îşi dezvăluiau originea comună. În accepţiunea termenului franţuzesc „travail” şi în anglo-saxonul „labour” era ascuns şi inclus, pentru totdeauna, un singur înţeles. La fel se întâmplă şi în spaniolă. La fel şi în dialectele antice, care sunt moştenitoarele directe şi continuatoarele invizibile ale viziunii greceşti.
„E vremea să transformăm munca în vis!” , a anunţat Visătorul, cu putere. Cuvintele Lui răsunau ca un strigăt de război, gata să înalţe sufletele şi să adune armate nesfârşite subdrapelul aceleiaşi cruciade.


„Folosiţi-vă toată puterea, timpul, energia şi tot ce aveţi la îndemână, pentru a concretiza ceea ce vă doriţi cu adevărat!”


Discursul Visătorului era îndreptat spre o audienţă planetară, către milioane de oameni care, asemenea mie, uitaseră zborul magic, visul.


„Arta de a visa, înseamnă să-ţi iubeşti sinele” , mi-a spus El, „Însă durează ani buni de autoobservare şi atenţie, pentru a-ţi redescoperi voinţa şi a-ţi redobândi integritatea pierdută.”

 A mai afirmat că tinerilor le este mai uşor să redescopere ceea ce îşi doresc cu adevărat. Voinţa, visul tinerilor nu sunt pe deplin îngropate.


„O şcoală adevărată înlătură toate obstacolele din calea visului. În loc să impună falsitatea şi concepte nefolositoare, o şcoală adevărată îi eliberează pe tineri de temeri, superstiţii şi de somnul hipnotic care îi izolează în ghetoul periferic al umanităţii dependente.”


Tatăl meu, în felul lui, încercase să mă încredinţeze unei şcoli care să-mi hrănească fiinţa, după ce analizase toate instituţiile religioase. Însă barnabiţii, pe acea vreme deja încarceraţi în povestea despre lume, încetaseră să mai pregătească oameni responsabili, o elită conducătoare. Până şi ei uitaseră.


„Cei ce iubesc ceea ce fac, nu sunt dependenţi. Cei ce iubesc, nu au timp de vândut. Numai cei ce nu iubesc pot fi recrutaţi şi plătiţi. Cel ce iubeşte este nepreţuit.”


„Printre marile iluzii ale celor ce muncesc” , a spus El „se numără şi aceea că primesc o retribuţie. De fapt, ceea ce este considerat a fi răsplată, plată sau salariu, reprezintă doar o compensaţie parţială şi modestă, pentru pagubele induse de condiţia de dependenţă.”


Acea definiţie, pe care am subliniat-o de mai multe ori în carneţelul meu, se situa la ani-lumină distanţă de tot ceea ce eram obişnuiţi să credem şi să gândim. Durerea „benefică” a unei răni ce se vindecă este însoţită de conştientizarea acelei decăderi morale şi fizice pe care oamenii o îndură sau pe care şi-o produc atunci când muncesc fără creativitate, fără dragoste, în medii poluate psihologic.


În alcătuirea ei, viziunea Visătorului anticipa înălţarea unei omeniri mult mai fericite, eliberate şi responsabile, descătuşată de dependenţă şi devotată doar activităţilor pe care le iubea. El a prezis că această înălţare va fi însoţită, inevitabil, de o economie mai profitabilă, de o reducere persistentă şi progresivă a efortului, a muncii trudnice şi de un declin al educaţiei tradiţionale.
  Economia nu se bazează pe muncă, ci doar pe fericire. Fericirea înseamnă economie. Şcolile vechii omeniri se clădesc tocmai pe conceptul opus. Ele sunt mugurii unei atitudini psihice, ai unei întregi civilizaţii care încă receptează munca drept o caznă, o pedeapsă şi ai unei societăţi care pe vremuri folosea sclavii şi astăzi trebuie să educe o armată de rataţi, oameni capabili să accepte durerea insuportabilă a dependenţei.


„La vârsta de şapte ani, spartanii nu mai depindeau şi erau educaţi într-o şcoală a curajului, unde deveneau războinici invincibili şi geniali, eroi, în timp ce astăzi, la aceeaşi vârstă, copiii sunt integraţi în armata tristă a adulţilor. Transformarea lor este lesne de observat. Bucuria jocului, emoţiile frenetice, entuziasmul, adaptabilitatea, curajul sunt tot mai des înlocuite cu inocularea unei emoţii aparent umane: invidie, gelozie, ranchiună, anxietate, teamă şi cu dobândirea unor obiceiuri nesănătoase, autocompătimirea, vorbăria, disimularea şi minciuna, împreună cu imitarea acelor grimase care sunt măştile degradării lor. Încarcerarea libertăţii copiilor, frângerea aripilor visului lor sunt acte imorale, pe care umanitatea în stadiul actual este neputincioasă să le perceapă, pe care însă le plăteşte cu miile de boli sociale care o năpădesc şi cu o economie întemeiată pe dezastre.”
Pauza care a urmat a fost excesiv de lungă. Imensul Huangpu fusese absorbit de negura nopţii şi numai traficul maritim, încă aglomerat la acea oră, cu faruri mişcându-se înainte şi înapoi, ne îngăduia să-i ghicim prezenţa. Sub un felinar de pe malul Bundului mi-am răsfoit notiţele cu această lecţie de neuitat şi am notat toate cuvintele de încheiere.

„Ca şi o zdruncinătură a trenului, cu care te obişnuieşti la un moment dat, durerea dependenţei devenea o parte a existenţei noastre, o constantă firească şi, în mod absurd, o prezenţă plăcută în viaţa noastră. Abandonarea ei ar fi fost, pentru un adult, o acţiune imposibilă.” 
Linkul este acesta:
 http://portalspiritual.com/lectura-zilei/8-9-fa-doar-ceea-ce-ti-pl...

vezi si

Energia magnetica sau feminina
 
UN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU
                                            Magda Isanos
Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.
…Când erai mic, cu ea, eu te ştergeam întruna,
Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă…

Când tot repet o frază, nu te-amărî pe mine
Că-ndrug aceleaşi vorbe, până ce oboseşti.
…Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvinte, să-nveţi ca să vorbeşti…

Ştiu că te enervezi, când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă tin, pierdut,în urmă.
…Când erai mic, băiete, te căram în spinare,
Şi nu ştiam, atunci, că trupul meu se curmă…

Ştiu că nu mă suporţi, să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.
…Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie…

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare, acuma, bătrâneţea.
…Când erai mic, băiete , dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea..

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere… hai, mergi şi te-odihneşte,
....Şi să nu uiţi, băiete… îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă, se trece, îmbătrâneşte !

Vizualizări: 686

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Ianuarie 26, 2015 la 9:48am

Dezertează satul din ţărani
Şi bate câmpii prin Munţii Carpaţi ,
Din veacurile ţării, lipsesc nişte ani,
Ciocăniţi mai întâi, apoi seceraţi!

Binecuvântarea spaţiului
Omul sfinţeşte locul

Prezenţa noastră poate constitui o binecuvântare, prin emisiile energetice delicate, asemenea unor adieri parfumate 
şi unor raze scânteietoare


Spaţiul fizic este aidoma unui burete, absorbind radianţa tuturor făpturilor care îl cutreieră. Şi, cel mai probabil, incintele prin care ne deplasăm, în fiecare zi, au fost străbătute de numeroşi oameni. Nu avem cum să ştim dacă dârele energetice ale antecesorilor noştri ne vor înviora sau ne vor secătui. În schimb, deţinem controlul asupra propriilor emisii energetice, care îi vor influenţa pe semenii noştri. Prin invocarea Graţiei şi protecţiei Divine asupra fiecărui lăcaş în care ne poartă paşii, noi orchestrăm o transmutare, o transsubstanţiere a energiilor, sublimându-ne nu numai propriile trăiri, ci şi ale celor care ne vor urma. Deşi s-ar putea să nu percepem noi înşine efectele propriilor binecuvântări, ne putem mângâia şi bucura, la gândul că am invocat Graţia, ce îi va învălui pe cei care ne vor urma.

Atunci când binecuvântezi o încăpere sau chiar o întreagă clădire, tu transmiţi, realmente, un mesaj de Iubire şi Lumină, tuturor celor care îţi vor urma. Binecuvântările tale exercită, prin urmare, miriade de efecte binefăcătoare asupra mediilor pe care le străbaţi. Energia reziduală, stagnantă, este purificată şi eliberată, creând un vid, în care poate pătrunde şi prin care va circula energie proaspătă, revigorantă. Spaţiul îşi va regăsi, aşadar, armonia şi încărcătura energetică pozitivă, devenind o sursă din care se propagă simţăminte luminoase. Intenţia reprezintă componenta esenţială a binecuvântărilor pe care le emiţi, în stare de trezie. Împletirea intenţiei cu lumina propriei conştienţe, drept mijloc de a-ţi răspândi graţia, harul, cu dragoste şi abnegaţie, va conferi forţă şi precizie, binecuvântărilor tale. Indiferent dacă preferi să-ţi reverşi binecuvântările, de unul singur, sau dacă doreşti să-ţi invoci ghizii spirituali, cu scopul de a te inspira şi susţine, vizualizează purificarea de toxine, haos şi negativitate, a oricărui spaţiu în care păşeşti, pe când invoci Graţia şi protecţia lui Dumnezeu. După aceea, imaginează substituirea vidului rezultat, cu o lumină albă, pură, tămăduitoare şi cu energia iubirii. Un singur gând, emis conştient, în numele dragostei, este suficient pentru a binecuvânta un lăcaş.


Acest fel de binecuvântare este cumulativă şi se va intensifica, cu fiecare nou gest binevoitor. Invocă Graţia şi protecţia divină, asupra oricărui cămin, birou sau a fiecărei companii, prin care te poartă paşii, urmărind repercusiunile actului tău de bunăvoinţă. Transmisia ta energetică pozitivă îţi va însenina clipele existenţei, pe când vei contempla impactul binecuvântărilor, atât asupra semenilor, cât şi asupra mediului.

http://absoluteinsideyou.blogspot.ro/2015/01/lupta-ta-cu-tine-insut...

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor