Uscatu, după ce s-a făcut bine, a ajuns la un orfelinat în afara Bucureștilor. Doctorul Streașină, cel care îl operase, era prieten cu directorul acestui așezământ pentru copii abandonați și îl trimisese pe băiat aici, unde știa că va fi în siguranță.

Directorul Bojdeucă se implica total în acest proiect. De altfel, fiind neînsurat, locuia în incinta orfelinatului și supraveghea orice activitate. Deși era o instituție a statului, obținuse foarte multe fonduri din sponsorizări și crease condiții pe care nu le aveau mulți copii cu familie. Nu avea cum să suplinească lipsa părinților naturali, însă mulți dintre copii îl considerau tatăl lor, în ciuda faptului că nu ezita să-i pedepsească atunci când situația o impunea. Aici nu era tolerată bătaia, nici din partea institutorilor, dar nici între oaspeții centrului. Așa erau numiți acești copii, oaspeți, deși, după împlinirea vârstei de 18 ani, aveau posibilitatea de a rămâne aici. 

Directorul Bojdeucă obținuse câteva hectare de teren în apropiere și amenajase o fermă de animale, o livadă și o grădină de legume. Pentru întreținerea și exploatarea fermei nu folosea copiii din centru, avea oameni angajați, pe care îi plătea din vânzarea produselor. Majoritatea alimentelor folosite în bucătăria centrului proveneau din această fermă. Nu făcuse afaceri în viața lui, însă dragostea pentru acești copii și dorința de a le oferi o viață cât mai bună îl ajutaseră să dezvolte extrem de profitabil mica lui întreprindere. 

Înființase și un atelier de artă meșteșugărească, beneficiind de sprijinul unui bun prieten, profesor de etnografie și folclor, sculptor pasionat, unde îndrumase mulți dintre copiii centrului. 

Aceste ființe ale nimănui, exceptându-l pe Dumnezeu, erau înzestrate cu mari abilități artistice. Numai unele aveau șansa de a fi salvate și îndrumate de oameni ca directorul Bojdeucă. Produsele ieșite din atelierul de creație și artă populară participau la expoziții internaționale, unde, nu de puține ori, obțineau și premii, apoi erau vândute sau schimbate pe aparatură electronică, sporind astfel dotările centrului. Prin rotație, la aceste expoziții, participau micii artiști care le realizaseră.

Oaspeții trebuiau să fi împlinit vârsta de 6 ani pentru a putea merge la școala amenajată aici, unde aveau asigurați cei 12 ani de învățământ. Examenul de bacalaureat trebuia să îl susțină la un liceu de stat, dar nu se întâmplase până acum să nu obțină cineva diploma.

Erau 80 de locuri, jumătate fete, jumătate băieți, însă directorul spera să mai construiască un dormitor pentru a spori numărul oaspeților. Acum aveau o clădire cu două etaje, pe fiecare etaj existând zece dormitoare în care locuiau câte paru copii. La parter erau bucătăria și sala de mese. Școala funcționa într-o clădire aparte, unde erau și atelierele de creație. Din lâna celor 50 de oi, prelucrată în propriul atelier, fetele învățaseră să croșeteze șosete, mănuși, fulare și pulovăre, obiecte de vestimentație ecologice și foarte călduroase pe timp de iarnă. Încă de mici, acești copii se pregăteau pentru diferite meserii. Cei mai înzestrați își dezvoltau aptitudinile pentru muzică, pictură, sculptură sau literatură. Alții confecționau obiecte de artizanat. Unele fete învățau croitorie. Câtorva copii le plăceau animalele și învățau zootehnie. 

Aceste activități nu le erau impuse copiilor. Singuri și le alegeau, iar dacă se-ntâmpla să se plictisească, puteau alege alt domeniu.

Dacă un institutor observa că un copil nu avea deloc aptitudini pentru domeniul ales, încerca să-l îndrume spre altceva, fără să-i interzică îndeletnicirea la care nu se pricepea.

Cei care controlau răul mers al orfelinatelor din țară, văzând cât de bine dezvoltase directorul Bojdeucă această activitate, vruseseră să-l demită și să aducă un om de-al lor.

O făcuseră, chiar, însă noul director constatase că, fără Bojdeucă Centrul nu însemna nimic. Directorul avusese inspirația să înființeze o societate comercială privată, pe numele căreia trecuse toate bunurile și activitățile ce nu erau subvenționate de către stat. Așa că noul director nu putea beneficia de cele câteva hectare de teren din jurul centrului, de ferma de animale, livada și grădina de legume.

Toți angajații acestei ferme precum și institutorii sau personalul de la bucătărie erau plătiți de societatea lui Bojdeucă. Mai mult, toate dotările atelierelor de creație erau proprietatea societății, fiind numai împrumutate spre folosință Centrului.

Statul nu oferea acestor orfelinate mai mult decât era necesar pentru a supraviețui. Din acest puțin mai furau și angajații jumătate. 

Noul director fusese nevoit să renunțe la funcția care nu-i aducea nimic din ceea ce sperase. Nici măcar nu era în București. 

De atunci îl lăsaseră în pace pe Bojdeucă, însă îi tăiaseră și puținele fonduri care îi erau alocate de către stat. Se poate spune că acest orfelinat devenise totalmente independent. 

Uscatu nici nu ajunsese bine în această nouă comunitate și deja se gândea cum să fugă. Se obișnuise să trăiască liber pe străzi și mai avea și grija lui Șchiortu. Printre loviturile încasate îl văzuse cu câtă ură și curaj mușca din picioarele celor care îl băteau, dar văzuse și cumplita lovitură care îi zdrobise capul. 

Stătuse aproape o lună în spital, timp în care câinele putea să fi murit. Realiza că erau puține șanse să fi scăpat, însă nu-l putea abandona. Trebuia să-l caute. Avea această datorie față de prietenul lui. 

Directorul Bojdeucă l-a întâmpinat cu brațele larg deschise și cu o expresie de bucurie pe chip, de parcă-și revedea propriul fiu întors dintr-o lungă vacanță.

- Bine ai venit, dragul meu! Cum te simți după operație?

Copilul se uita năuc și neîncrezător la bărbatul nu pre înalt, cam rotofei și cu o mustață stufoasă sub nas, de parcă-ar fi picat de pe altă planetă. Nu mai fusese nimeni atât de atent cu persoana lui și asta îl făcea temător. Directorul a sesizat reținerea copilului și a adoptat o atitudine la fel de prietenoasă dar ceva mai reținută.

- Uite, eu am să-ți arăt micul nostru sat în care trăim și am să-ți povestesc despre viața pe care o ducem aici. Este bine să cunoști locurile și oamenii unde alegi să trăiești, pentru că tu ești singura persoană care hotărăște dacă vrei să trăiești aici sau nu. 

Auzind aceasta, Uscatu s-a gândit că-i va fi simplu să plece, dar s-a abținut să-și exprime gândurile. Directorul îi văzuse, însă, luminițele din ochi.

- Ei, ce zici? Ești pregătit pentru o plimbare de două ceasuri? Cam atât le ia oaspeților noștri să viziteze mica insula de fericire. Dar tu poți să umbli? Ești refăcut după operație? 

Copilul dădu din cap că da și porniră. 

 

Vizualizări: 190

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 19, 2012 la 10:52am

Vă mulțumesc pentru lectură și prețuire, doamnă Corina!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 19, 2012 la 10:52am

Valea plângerii a rămas undeva în urmă, domnule Gordan. Acum are munți de urcat spre soare. Cineva are grijă ca poteca să fie mărginită de flori.

Vă mulțumim pentru gândurile dumneavoastră!

Numai bine!

Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Martie 18, 2012 la 7:32pm

Emoționant! Cînd anormalitatea va fi înlocuită de normalitate, vom învăța că omul se asociază cu omenia.

Am vrut să comentez pe Wordpress, dar nu mă descurc pe acolo:

După trecerea prin Valea Oaselor (plîngînd?. Eram curios și de compararea cu Nichita) cred că o să treacă și prin Valea Florilor, să culeagă un buchet din grădina lui Ploeșteanu!
Felicitări!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 18, 2012 la 12:51am

Vă mulțumesc, doamnă Zadic!

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Martie 17, 2012 la 6:26pm

                      Draga tizule cu ceea ce ai scris aici ai devenit pentru mine un om special. Nu te mai critic nici daca ma bati si nu te mai contrazic cu nimic. Ti-ai castigat independenta in fata mea. Esti meritoriu nu numai pentru viata pe care ai dus-o si care nu te-a stricat ci pentru faptul ca desi ai dus o astfel de viata simtamintele tale sunt de OM cu 3 perechi de parinti. Sa ai noroc mai mult de aici inainte.

Comentariu publicat de zadic ioana pe Martie 17, 2012 la 5:07pm

Este bine când pui suflet în toate...Dacă ajuţi doar un copil atunci aduci raiul mai aproape...dar când ajuţi mai mulţi...frumos text.

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 17, 2012 la 12:06pm

Sărutări de mâini, doamnă Lenuța!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 17, 2012 la 12:06pm

Vă mulțumim, doamnă Danaela!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Martie 17, 2012 la 12:05pm

Domnule Nicolae, bucurie și tristețe am găsit în cele scrise de dumneavoastră. Mă bucur că povestea mea nu este chiar fantasmagorică. Tata Tibi a câștigat. Omagiul domniei voastre îl bucură acolo, în cer.

Vă salut cu tot respectul!

Comentariu publicat de Danaela pe Martie 17, 2012 la 7:07am

Cele două povestiri , a ta şi şi a lui Nicole sunt impresionante.  Oriunde s-ar  afla, omul este cel care sfinţeşte şi sufletele şi locul.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor