Fata-cireș


Fata-cireș

Eu. Adânc în mine totul pare stins, lunile par să nu îngroape ce credeam de mult şters din imaginația mea. Și, iată-mă aplecat pe genunchii obosiți de plecăciunea la care îi obligam zilnic prin lipsa de putere de a înainta. Soarele lumina într-un galben pătat cu raze răcoroase, mângâindu-mi chipul, cât să îmi amintească de tine. Sunt încă nesigur dacă ai existat vreodată sau te-a produs mintea mea, ba nu, inima mea, dorința de a iubi atât de profund încât trupul tău părea învelit cu declarațiile mele sincere. Dar, banca dură îmi amintea că realitatea mea este cea care mă doare pe toată coloana vertebrală, curgându-mi până în tălpi, de parcă nervul sciatic putea fi afectat de iubirea ce ți-o port de atunci, de când te cunosc, dintotdeauna.

Ea. Fata ce fusese pictată în rozul florilor de cireș sălbatic venea zilnic în parcul în care îmi umileam genunchii. O știam deja. Avea un cățeluș mic și sprinten pe care abia îl stăpânea. Oare dorea să îl stăpânească? Veselia ei mă provoca cu nedreptatea vieții. Poate rozul timpuriu al rochiei ei căzute peste genunchi va fi acoperit de verdele crud al tinereții, petală după petală transformându-se în rochia unei alte tinere cu părul lins și prins de strălucirea stelelor. Dar, astăzi era deosebită și i-am acordat atenție. O priveam alergând când după cățelul de zăpadă, când departe de el, doar că el o întrecea și o întâmpina trântindu-și botișorul pe labele din față, nesigur ce va face fata-cireș. Ce făcea? Se bloca și râdea fără inhibiție. Oare am fost vreodată dezinhibat? Mi-am deschis gura până mă durea maxilarul obosit imitând un țipăt ca acela care cheamă ecoul în zorii unei zile de călătorie pe munte. Am renunțat. Fata-cireș știa că o privesc.

cires salbatic by dacianastefania

cires salbatic by dacianastefania.blogspot

Eu. Mi-am dezvelit pielea de pe piept să îmi privesc inima. Bătea. Încă bătea, dar era mută. Nu a mai vorbit de când ai plecat, dacă vreodată ai fost aici. Am surprins-o astăzi cu brațele ixate la piept. Inima mea era indiferentă. Ce inimă mai am şi eu… Am acoperit-o cu pieptul deschis și am apăsat cu ambele palme cât să nu mă strivesc, să nu te strivesc. Eu sunt tu, tu ești eu. Ce întrebi tu, eu-l tău deja ți-a răspuns. Până nu demult credeam că nu mai poți auzi bătaia inimii mele, dar am atins pământul și am simțit inima ta. Bate la fel de frumos. Dacă nu s-ar fi oprit câinele de zăpadă înaintea mea, cu greu m-aș fi oprit din numărat bătăi de inimă îndepărtată. M-am oprit și mi-am întins brațul către câine. A sărit atât de tare spre fata-cireș încât a surprins-o și pe ea. Dar, ea râdea.

Ea. Avea buzele pline, curate ca roşul zmeurei presate, dar nu le-am conturat cu privirea pentru că fata-cireș nu putea sta locului. Era subţire ca trunchiul cireșului, cu o rochie plină de rozul petalelor tinere și râdea. De fapt, alerga. De când am învăţat să ascult susurul inimii tale simțurile mi s-au transformat într-o antenă ce poate capta inima-ți oriunde ai fi. Când și-a deschis buzele, le-am auzit. Ai auzit vreodată deliciul buzelor ce sunt îmbibate cu pasiune? Aerul-răcoare al inimii ei inunda parcul cu o stare de bine pe care doar tu o aduci. Fata-cireș nu respira cu plămânii. Aerul ei își avea originea în inima ei. Doar tu respirai cu inima. Doar eu te inspiram cu inima. Saliva fetei-cireș a umezit iremediabil savoarea buzelor ei. Mi-am dorit să le ating. Dar ea alerga. M-am lăsat pe spate și am privit soarele. Astăzi era prins într-o pânză de păianjen ce mai avea prinsă în el și strălucirea Lunii. Știai că dragostea soarelui și a lunii este ancorată într-o pânză de păianjen în parcul nostru?

Fata-cireș

Fata-cireș (sursa foto: google)

Eu. Aș da orice să te aud din nou. Aș da orice să îmi spui că mă iubești și să mă asiguri că nu vei pleca niciodată. Aș da cerului Luna și zilei Soarele împreuna cu pânza de păianjen pe care să se formeze o nouă galaxie a iubirii noastre dincolo de timp. Mă mai iubești la fel? Te-ai așezat lângă mine, iar cățelul de zăpadă și-a lăsat obosirea pe pantofii meu. M-am întors spre ea, fata-cireș, erai lângă mine. Te iubesc. Ți-am luat palmele și am mâncat din ele cireșele negre ce creșteau din tine. Știam că te pot lua în trupul meu.

Ea. Iubirea mea pentru tine nu este în florile ce le port. Iubirea mea este mai dulce decât cireșele negre pe care le mănânci cu pasiunea iubirii de dimineață. Iubirea mea, să nu uiți, este în tine. Eu sunt în tine, să mă săruți. Buzele ei ca zmeura s-au strivit de ale mele, picurând o iubire ce se prelingea pe gât până pe pieptul meu. A râs. Tot timpul mă faci să râd, mi-a spus fata-cireș.


Te iubesc.

Vizualizări: 92

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor