FEMEIA-AISBERG

Rezemată de pervazul ferestrei, urmăream cu privirea valurile născute în orizontul cenuşiu, care se  apropiau apoi vijelioase şi se spărgeau de stabilopozii de la baza malului, transformându-se într-o spumă dantelată desăvârşită de o creatoare pedantă. Uimitoarea prefacere se făcea însoţită de un vuiet puternic al apei, în care, bătaia valurilor dădeau o reprezentaţie demnă de urmărit.

La umbra crepusculului, se zăreau pescăruşii albi care străbăteau marea cu reflexii cenuşii şi verzi-întunecoase. În liniştea serii, acompaniată de zgomotul mării, realizasem că niciodată nu îmi făcusem un serios bilanţ afectiv cu momentele de fericire, mâhnire sau disperare..

Ce mă apucase tocmai acum? Da... era telefonul cu urarea de “La Mulţi Ani” pentru Nicolae, pe care trebuia să îl dau şi care acum, mai mult ca niciodată mi se părea o corvoadă...

Făceam asta de 17 ani în continuu. Vocea nu îmi mai tremura de emoţie aşa cum era odinioară. Totul se estompase în timp, de la fiorul pe care mă cuprindea atunci când îl vedeam, până la auzul vocii sale la telefon, perfect timbrată,  asemănătoare cu a unui  crainic de televiziune. Convorbirea se terminase repede, presărată cu stereotipii verbale. “Azi se împlinesc…”. Am ţipat apoi ca o eliberare şi odată cu ţipătul, s-a stârnit şi vântul.

 

Marea aceasta care simţeam că îmi fusese leagănul vieţii, reuşise să îmi reînnoiască trupul şi sufletul. Dar mai ales, sclipirile apei, declanşase adânci transformări interioare şi mă învăţase ceva de nepreţuit: sentimentul de a fi nesupusă şi descătuşată odată pentru totdeauna fără a-mi mai ascunde simţirile.

După ce pasiunea din tinereţe trecuse, după o platonica şi frumoasă poveste de dragoste, fiecare o luase pe alt drum. El, optase să se căsătorească cu o fată fără trecut, ca un crin alb, imaculat  în faţa societăţii, poate şi puţin încurajat de mine, de teama unei frici de a nu avea oprobriul celorlalţi....

Măritată de cinci ani, cu un copil de un an, gândeam că e nepotrivit sa stârnesc o furtună, şi să mă duc după o iubire care mă devasta. Era poate, o toană de moment. Cert e că jucam un rol jalnic, de femeie fericită.. Dragostea însă, urmează propriile ei reguli şi legi, sfidând orice tipare impuse arbitrar de perceptele omeneşti.

Simţeam că e ceva foarte serios între mine şi Nicolae, ca un uragan care mă va urmări o viaţă întreagă, însă la acel moment nu eram pregătită să îl urmez. Balanţa ca şi mine, cu o dispoziţie schimbătoare, nu era genul de bărbat puternic care să fie stăpân pe propriul lui destin, asumându-şi-l în totalitate.

            Fratele lui, vizitându-mă la birou, ghicindu-mi forţa iubirii mele, mi-a vorbit în termeni cei mai nefavorabili cu putinţă de o eventuală alianţă, însă neexcluzând-o în totalitate. Acea discuţie mi-a produs atâta tristeţe…atât de mult chin, simţind apoi o nevoie acută, ca zbaterea mea interioară să o reduc la tăcere... Privind în gol de pe balustrada balconului clădirii, un gând mi se rostogolea prin minte că ar dura numai câteva secunde şi aş scăpa aşa de uşor de atâtea probleme existenţiale la care nu vedeam rezolvarea. Mai era doar o uşoară urmă de părere de rău, că nu îmi voi mai vedea copilul crescând, însă în acele momente, doar gânduri egoiste legat de propria-ţi suferinţă erau cele care îţi inundau trupul. Doar un mic impuls şi totul se sfârşea.

            Vocea unei colege de birou, m-a făcut pentru o clipă să tresar, ca dintr-o transă, îndepărtându-mă de abisul tenebros al minţii care mă făcea să mă aplec în afară balustradei. M-am întors în direcţia sunetului şi nu am văzut pe nimeni. Fusese real strigătul colegei sau poate era un înger providenţial trimis  să mă salveze într-un  moment al nopţii minţii? Au trecut atâţia ani de la acea întâmplare si nu încetez să mă întreb de ce am fost salvată atunci, până într-o zi, când am înţeles  totul, peste ani, cum nu se poate mai clar...

            Cu trăiri intense mai mult decât puteam îndura, i-am povestit lui Nicolae, într-un moment de sinceritate despre această intenţie, întreruptă cumva de un glas necunoscut pe care l-am asemănat cuiva din interiorul clădirii. A fost foarte supărat pe mine, şi mi-a reproşat cu glasul stins:”Tu nu îţi dai seama ce ai fi făcut? M-ai fi distrus pentru toată viaţa”, a zis el strângându-mi cu putere mâinile şi gândindu-se probabil doar la el şi viitoarea nevastă, nicidecum la adâncimile suferinţei mele.. După această întâmplare, devenise mai ceremonios şi gânditor, inducându-mi ideea că aş fi labilă psihic şi că aş avea nevoie de o pauză în relaţia noastră. Mă vizita la locul de muncă, din ce în ce mai rar, reducându-şi problemele la minimum-ul de colaborare posibil cu societatea la care eram contabil sef... 

            Apoi, într-o zi de toamnă, la terminarea programului, m-a luat cu maşina la o plimbare prin împrejurimile oraşului. Mă privea cu mult senin izvorât din iubire, fără puterea de a articula ceva. Simţeam că după ce voi coborî din maşină, va fi sfârşitul. O avalanşă de gânduri, îmi picurau în suflet ca o lacrimă, şi nu ştiam cu ce să încep şi de unde să termin. La plecare am zis doar atât: ”Nu cred că va putea cineva egala dragostea pe care o port pentru tine. Am sa te iubesc mereu”. A răspuns doar atât:”Ştiu”.

            An de an, pe 16 octombrie de ziua lui de naştere îi transmit urările mele şi de fiecare dată mor câte puţin.

            Acum trei ani a fost altfel. După 14 ani ne-am întâlnit la Paris la un târg de turism…Mi s-a adresat spunându-mi direct cine este, altfel ar fi fost de nerecunoscut.  Îşi schimbase mult înfăţişarea. Nu am zâmbit. Nici măcar atât. Dintr-un impuls puternic, am acceptat să ies la terminarea programului să bem o cafea. Mi-a povestit destul de jenat că divorţase acum cinci ani, pe când era managerul unui hotel din Italia, şi soţia îi fugise cu un alt bărbat. Îmi spunea că o mână providenţială a destinului făcuse să se întâlnească cu mine, aici, în oraşul Îndrăgostiţilor şi al Luminii.

La rândul meu şi eu mă separasem de soţul meu de mai mult timp, după ani în care încercasem diverse tehnici de supravieţuire. Iubirea mea pentru Nicolae, crease acea falie care nu mai putea fi astupata nici de uitare şi nici experienţele ulterioare de viaţă.

            Ca să-mi astup un gol din  mine însămi, am acceptat să ne vedem şi în zilele următoare. Acum aveam prilejul de a recrea acele legături sufleteşti rupte cândva. Voiam ca acea tristeţe care mă urmărise toată viaţa de a fi trăit pe sfert lucruri  fireşti pentru un cuplu de îndrăgostiţi, să se consume acum…

            Ne-am mutat împreună şi mi-am luat o vacanţă prelungită.

            Încercam să găsesc umbra bărbatului de care m-am îndrăgostit acum mulţi ani în urmă. Era stângaci în a mă iubi, nesigur pe el, zgârcit până la patologic, neîndemânatic, şi veşnic în opoziţie cu tot ceea ce auzea.  Îl priveam şi nu înţelegeam  ce mă determinase să fac o mare pasiune pentru el. Ba chiar să doresc să mă sinucid din dragoste. Unde era desăvârşirea, splendoarea, magia din el?

Mă trezeam înaintea lui şi îl priveam intens în somn, cu minţile liniştite şi tot nu înţelegeam ce se întâmplase cu noi în toţi aceşti ani. Evoluasem diferit în acest palier de timp, cu situaţii distincte pe care viaţa ni le pusese în faţă.

Eram ca doi oameni care s-au regăsit printr-o întorsătură a destinului, încercând să înseilăm, o iubire frântă acum 14 ani…Doi actori pe o scenă a vieţii, care doreau să construiască o căsnicie viitoare, pe baza unei poveşti de dragoste de demult, dintr-un alt timp şi spaţiu…Simţeam cum gesturile noastre nu erau tocmai fireşti şi tămăduitoare. Imitau iubire, asemeni unei mărfuri contrafăcute. Mişcări teatrale- jalnice aduceri aminte ale unei poveşti expirate şi cu retrăirea în amalgam a unor stări psihologice din relaţiile pasagere cu foşti parteneri.

Nicolae îşi dorea o nouă nevastă, iar eu eram fiinţa  cea mai potrivită. Mă cunoştea de mulţi ani şi mă pliam cu brio pe standardele pe care şi le făurise în timp. Am sugerat că trebuie să o luăm încet, viaţa schimbându-ne mult în toţi aceşti ani. El însă, ignora esenţialul: dragostea care trebuia renăscută.

Acum eram plină de forţă. Ca un zbor de pasăre spre lumină, după o săptămână, am realizat exact situaţia care mi se întâmplă. Cu toate strădaniile noastre de a redeştepta o poveste demult apusă, efectul era contrar. A învia un mort era o încercare poate mai nobilă decât a readuce la viaţă o iubire trăită la un moment dat. Era mai bine să o laşi acolo unde îi era locul. În trecut.

Cu un tremur îndrăzneţ, am decis să mai rămân alături de el, ca să sorb până la capăt cupa de amar şi de adevăr pur. Îi urmăream reacţiile şi eram din ce în ce mai  decepţionată. Sau poate aşa fusese tot timpul iar eu nu vedeam nimic atunci... 

Învăţasem în viaţa asta odată pentru totdeauna, ce trebuie lăsat şi ce nu. Ştiam cine sunt. Eram ca un iceberg care arăta puţin, însă sub apa, ascundeam o mare forţă. Aparent eram fragilă şi extrem de sensibilă, însă cea mai mare parte era complet tăinuită. Partea vizibilă de deasupra, nu poate estima aparenta dimensiune a formei din interior, lipsită privirii. Deşi gheţarul, ca şi mine de altfel, pare veşnic în derivă, libertatea şi frumuseţea de a-mi alege propriul drum, îţi conferă sentimentul că alergi pe căi numai de tine  hotărâte. Simt mai mult ca oricând respiraţia oceanului şi a vânturilor care trec peste mine, întărindu-mi descătuşarea. Nesupusa care devenisem, se simţea prin faptul că părăsisem demult zona de confort familială. Ceva în mine crescuse şi se acumulase ca la un aisberg, dincolo de privirile tuturor.

Îmi dădusem sufletul pentru Nicolae şi acum trebuia să mi-l iau înapoi. Eram aisbergul pe care îl întâlnise fără să ştie, îndepărtată demult de trecutul pe care îl ştia el …Decât captivă pe undeva, mai bine dispersată de soare, în albastrul zărilor, veşnic zâmbind morţii.

            Ani şi ani îl purtasem în gând ca o imagine a unui ideal de fericire. Deseori mă întrebam retoric dacă este împlinit în căsnicie. Îmi permiteam să îi transmit,  cât fusese căsătorit să îi spun acel “La mulţi ani” doar printr-un mail sau un mesaj pe telefonul mobil. El, însă, arareori îmi răspunsese, întorcându-mi urarea vag:”ştiu că şi tu eşti balanţă. A fost şi ziua ta în perioada asta. La mulţi ani şi ţie ...”

Într-o noapte, simţind un ger albastru trecând peste mine, nu am mai rezistat. M-am trezit şi mi-am făcut bagajul să plec… I-am lăsat un mesaj pe o hârtie găsită la întâmplare:” Te rog să nu mai cauţi niciodată. Te-am iubit foarte mult ATUNCI. Mă întorc la familia mea.”.  Pe naiba ghem… Aisbergul din mine, mă ducea unde trebuie, fără teamă, acolo unde voia marea, oceanul şi vântul.

Vizualizări: 75

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor