fereastra

[Ioan Barb]

tania a recunoscut că a gândit nopţi/ani în şir
la răzbunare/mi-ar fi aruncat vitriol în ochi
faţa s-ar fi transformat
într-o lună nouă mâncată de vârcolaci
în orbite două umbre
mai tăcute decât cei doi ucenici
în drum spre Emaus

n-aş fi înnebunit de la început
la fel cum încă o vreme îţi simţi braţul intact după amputare
aş fi continuat să mă simt atrăgător
nu doar o rană într-o bucată de carne
m-aş fi străduit să ocolesc obstacolele
aşa cum un orb îşi deschide ochii în vârful degetelor
nici chiar Dumnezeu n-ar fi observat că sunt mutilat
El se uită în inimă şi nu la faţa omului
aşa cum la ecograf se văd doar oasele puternice
susţinând corpul
m-ar fi ascuns în strălucirea Sa
să nu se vadă când cad

tania a recunoscut că aştepta
să-mi culeagă cenuşa din ochi
să-şi încălzească tălpile spulberând-o când dănţuia
din fiecare scânteie să nască în sânge un fachir

să nu mai învie nici un vis din trecut

apoi ar fi depus în loc de coroană
pe partea lipsă din viaţă
o mască de ceară

[Ionel Petrisor]

     O razbunare cruda,gandita mult, nepusa insa in fapta cu gandul la trecut. Este ceva bun si in asta ca fereastra!

[Liviu-Ioan Muresan]

Faină. Uite că asta e şi de epocă:) Şi se pliază pe ziua de azi.