Camelia se întinse în pat, respira cuprinsă de emoţie. O mai consultară şi alţi medici, dar niciodată doctorul Bauciu, tatzăl ei. El o rugă să se relaxeze printr-o respiraţie normală. Îi luă tensiunea arterială, pulsul, îi ascultă ralurile plămânului, examină prin palpare ficatul, splina şi rinichii. Palpă şi abdomenul inferior, zona pelviană. Bucuros şi luminat la faţă, îi întâlni privirea întrebătoare, dar uşor retrasă în sine că secretul ei a fost descoperit.
- Ştii că eşti gravidă, în patru luni? Alexandru ştie? Din cauza asta ai plecat după Varolomei?
- Nu i-am spus. Doar dacă ochiul Grigoriţei să nu fi văzut ceva.
- Ai fi putut avea răbdare, fără să-l pui pe Vartolomei pe zbucium. Cum te va ajuta el să-ţi intri în drepturi, de soţie a lui Alexandru?
- Nu eram chiar disperată, dar simţeam că relaţia lor se reface. Am fost întâi pe la mama, la Târgovişte. Ea mi-a spus să-l aduc pe Vartolomei acasă, la Buzău.
- În seara asta plecăm spre casă. Mâine nu vor mai circula nici trenurile. Du-te şi vorbeşte cu Vartolomei. Ştiu că poţi să-l învălui cu vorba.
Într-o oră au fost în gară. Vartolomei primi cu înţelegere rugămintea celor doi. Se anunţă prin difuzor formarea unui tren cu destinaţia Bucureşti Nord. Peronul se aglomera. O şleahtă de ţigani, printre pasageri, traversa gălăgios. Un om sudui cu năduf, că de unde au apărut atâţia ţigani?
La sosirea trenului în staţie, ţiganii au năvălit la uşile vagoanelor. Doctorulş, Camelia şi Vartolomei nu au urcat printre primii, dar nici printre ultimii călători, pentru că s-au ajutat unul pe altul repede, în minutul acela de zăpăceală generală. Au găsit compartimentul, dar locurile erau ocupate şi era întuneric. S-a încercat aprinderea becului, dar instalaţia de iluminat nu funcţiona. Doctorul le ceru ţiganilor de pe locurile lui să se ridice şi să plece din compartiment. Fiecare pe vocea şi puterea lui, ţiganii au sărit cu scandal, că au luat bilete încă de dimineaţă, când încă nu era anunţată întreruperea circulaţiei feroviare. Unul clămpănea că e însoţitor de handicapat, cu drept la un loc, că ei au suferit mult pe vremea dictatuirii. Erau doi bărbaţi, unul de vârstă mijlocie, care nu auzea nimic, numai belea ochii când la unul , când la altul, celălalt care-i dădea cu fleaca era mai tânăr, zicea că-i însoţitor şi purta un dialog pe mai multe voci cu ţigăncile de pe bancheta dinb faţă, un schimb batjocoritor de cuvinte la adresa intruşilor. Costache Vartolomeiu ajunse la geam, Camelia în mijloc, iar doctorul rămas la uşă. Bagajele puţine le-au pus fără dificultate deasupra. Culoarul se aglomerase şi nu se mai putea trece nici înainte, nici înapoi.
S-au prins cu mâinile de tăblia portbagajului, stăteau atârnaţi, pe o rână. Doar Camelia, fiind mai scundă, se sprijinea când de Vartolomei, când de tatăl ei, doctorul Bauciu.
Trenul se zgâlţâia, se smucea când înainte, când frâna. Am ieşit în câmp, se răspunse. Când prinse puţină viteză, se auzi semnalul de alarmă tras şi trenul se opri brusc. Camelia căzu în braţele tânărului ţigan. Până se agăţă de ceva să se ridice, acesta o pipăi fără jenă pe toate rotunjimile şi formele mai moi, la îndemână. Ea gemu de greaţă şi umilinţă şi îl strânse pe doctorul Bauciu în braţe. Costache Vartolomei se răsti la cei doi ţigani, să elibereze locurile, că el este bătrân şi veteran de război. Ţiganii au înteţit din nou gălăgia. Femeile lor de vizavi le răspundeau ardeiat pe mai multe voci. Cel tânăr scoase cuţitul şi se dădu la Vartolomei, apoi la doctorul Bauciu, că el a început toată tărăşenia cu locurile.
- Că îţi tai gâtul, măi boşorogule, cum de nu stai pe vremea asta acasă? Ai dus-o bine până acum, văd că te ţii, nu glumă, ia stai ţeapăn colo, să ne lăfăim şi noi, c-a venit şi timpul nostru. Ia zi ceva, că ...
Vartolomei privea încremenit lama cuţitului pusă la gâtul lui, stupefiat de tupeul ţiganului. Era scund, de înălţimea Cameliei, dacă s-ar ridica în picioare; ochii lui aveau o culoare greu de definit, un cafeniu spălăcit, murdar sau cărămiziu, cu o privire roşie, de animal turbat. Speriat îşi roti privirea în altă parte.
- Taie, mă căpăţână, beregata. Dar cum îţi închipui că vei scăpa de aici?
Se uită în jur şi culoar. De geamul uşii erau lipite o mulţime de chipuri jimbate, ce aştzeptau înfierbântate un deznodământ scontat de ei. El se văzu singur, deşi mai era doctorul, Camelia şi doi bărbaţi din colţ, care nu mai ziceau nimic, de frică. Îşi făcu sindur curaj şi-l privi adânc în ochi pe ţigan-
- Măi băiete, stai locului colo. Pe parcurs vom schimba locurile. Până unde nergeţi?
Ţiganul se aşeză şi-şi ascunse cuţitul sub haină.
- Din Dolhasca venim, de la rude şi mergem la Bucureşti.
- Nu bă, din Bucureşti veneam şi ne duceam la rude, la Dolhasca, dar s-a blocat trenul şi ne întoarcem acum. Vezi, bă, răspunde corect şi civilizat la oameni, că te-a stresat boşorogul. Mânca-i-aş pensia şi să pun crucea de veteran la cap, pe o movilă de pământ. Aşa bă, ca un domn ce este, meliţau din gură strident şi colorat ţigăncile.
Doctorul Bauciu îi făcu semn lui Vartolomei să se aşeze pe stinghia de la geam. Pe Camelia o strânse la piept, iar cu cealaltă mână scoase sticla de pepsi şi o pungă de alune americane. Îi şopti să mănânce alune şi să bea din sticlă cu convingere, că are el un plan. Folia de plastic fonăia enervant. Lichidul pleoscăia, gâlgâia, stârnind setea. Îi întinse sticla şi lui Vartolomei, apoi doctorului.
- Deşi am băut înainte de urcare aproape o sticlă, mi-e sete, dar mă abţin, că ştii tu, am probleme cu prostata, făcu cu ochiul conspirativ Cameliei.
Ţiganii înghiţeau în sec, se foiau şi se uitau la sticlă. Le lăcrimau ochii urduroşi, uitându-se în sus. Camelia îl îndemnă întâi pe cel mai în vârstă, despre care se zicea că-i handicapat.
- Ia alune, că ţin de foame la drum.
Ţiganii au rânduit când sticla, când punga cu alune. Să aşteptăm străluciţilor, gândea ea.
De pe hol venea fum iute de ţigară şi miros de rachiu contrafăcut. Şătrarii aveau un casetofon mare, aproape cât o valiză, cu două difuzoare şi puneau aceaeaşi casetă, de zeci de ori, cu muzică lăutărească; urlau, ţipau, chiuiau istetici. Aceeaşi muzică stridentă, traumatizantă, acompaniată cu gălăgie, miros de haină înăcrită şi soioasă, de râgâieli şi duhoare de bere cu rom, îi torturau neîncetat.
Se trăgea semnalul de alarmă şi trenul oprea în câmp, în afara staţiilor, de coborau navetiştii sau câte o şleahtă de ţigani.
- Ceferiştii s-au obişnuit. Halta ori gara e mai încolo cu câteva sute de metri, zise cineva.
- E democraţie, nu tataie? sări ţiganul cel tânăr.
Trenul se punea în mişcare. Când prindea viteză, încetinea la macazul îngheţat. Când nu era macazul, era semnalul de alarmă. Costache Vartolomei, la un zgâlţâit mai puternic, alunecă de pe pervazul ferestre, pe genunchii ţiganului handicapat. Voia să se scoale, dar nu putea. Picioarele îi amorţiseră. Rămase trântit pe ţigan, într-o rână, uşor speriat de de neprevăzutul situiaţiei şi de iminenţa unei agresiuni din parteaeluilalt. Dar ţiganul nici că-şi mişca picioarele în vreo parte, ba chiar îi făcu loc să se aşeze de-a binelea. Apoi el o trase pe Camelia şi-i făcu semn să se aşeze pe genunchii lui. Picioarele pasagerilor era încâlcite, ca iţele unui război de ţesut. Handicapatul se ridică şi încercă să treacă spre coriodor. Avea un băţ în mână. Nu părea folosit. Se vedea că a fost făcut în pripă. Ieşi până la urmă pe hol, îl sprijini de geam şi-şi scoase ţigările din buzunar. Fumul îl sufla prin deschizătura uşii, în compartiment.
- Şi ce handicap are tat-tu? îl întrebă doctorul Bauciu pe tânărul ţigan.
- La cap, săracul. E surdo-mut şi şchiop. Nu vezi că are baston?
Ţiganul de pe hol începu să vorbească cu ceilalţi de-ai lui, iar în răstimpuri sufla fumul de ţigară în compartiment prin deschizătura uşii blocate de piciorul lui. Urină de bere cu rom, de rachiu şi pepsi şi vânturi de ţigan şi alune americane. Se răcorea calul sau boul de om. Doctorul, când îl văzu vorbind, făcu ochii mari, dar se linişti singur. În lumea asta de nespălaţi, trăieşti o nouă viaţă, în mod democratic, se consolă el. O dictatură a democraţiei debordante şi originale. Se uita la Camelia, cum stătea rezemată de Vartolomei şi-i urmărea respiraţia sincopată de mirosul de spurcăciune şi hazna. Geamul nu se putea deschide, era îngheţat. O călătorie de infern, gândea el.
Ţiganul cel tânăr ieşi pe coridor. Se auzea cum se pişa pe podeaua culoarului, apoi cum dădu drumul unui vânt înflorat şi paralizant. Nici cu masca de gaze nu poţi suporta, se frământa indignat Vartolomei.
- Că am plătit bilet ... Ia mai dă-l încolo, se auzi pe coridor.
- Ce bilet, bă, ce bilet?
- Că tot am dreptul, că-s însoţitor de handicapat.
Muzica lăutărească a casetofonului spărgea timpanele. Către ziuă, se auzi că au intrat în Focşani. Coridorul se străbătea anevoios, iar ţiganii se destrăbălau fără ostenire. Bărbatul din colţ se ridică, îşi trase geamandanul din portbagaj şi îl împinse pe culoar. Îşi mişca picioarele ude şi amorţite.
- Am pantofii uzi leoarcă. Sigur, afară îngheaţă în câteva clipe, spuse el, scuzându-se într-un fel de putoarea ce o emanau.
- Ai vărsat vreo sticlă de băutură pe picioare? întrebă unul. Nu? Atunci spurcăciunile astea s-au pişat prin deschizătura uşii.
În gară trenul stătu mult. În locul celui plecat, veni o tânără ce urcase din Focşani. Era îmbrăcată în haine lungi, negre. Doctorul Bauciu ocupă şi el un loc după ieşirea tânărului ţigan pe culoar. Le dăduse pepsi, să le producă diureză, să-i poată scula de pe locuri, dar până la urmă ieşi mai prost, ei îşi făcură nevoile sub nasul lui, pe hol.
Trenul se smuci din loc. Costache Vartolomei se trezi din amorţeală. Gheaţa de pe geam se topise şi se vedeau luminile oraşului care rămânea în urmă. Forţă clempuşul şi deschise fereastra. Aburi în vălătuci reci şi aspri năvăleau înăuntru. O lăsă mult descchisă. Aerul din compartiment se primenea anevoie. Era comprimat şi umed şi încărcat de miasme de hazna. Când se simţi parfumul discret al domnişoarei în negru, închise geamul. După câteva minute îi mai dădu drumul o dată, de se primeni de-a binelea.
- Acum putem respira şi noi ca oamenii, zise Vartolomei şi se învioră.
Tânăra în negru scoase dintr-o geantă mică de voiaj trei biblii, le împărţi celor din compartiment, una lui Vartolomei, una ţigăncilor, a treia Cameliei. Ţigăncile au refuzat, motivând că nu iau cărţi de la sectanţi. Bătrânul Vartolomei o ascunse sub haină.
Viscolul răscolea zăpada şi o împingea în rafale în geam. Controlorul de bilete se auzea apropiindu-se pe coridor. Luă la întrebări grupul de ţigani, aşa mai domol, că era singur printre ei. Întinse mâna, dar nici unul nu se arătă binevoitor, în schimb îi răspundeau agresiv, că ei au scos bilete la celălalt tren, dar cum se anunţase că pleacă unul mai devreme, s-au urcat în vagoane, că erau mai mulţi. Dar unde-s biletele acelea, insista controlorul. La pirande, înăuntru, răspundeau ţiganii de pe coridor.
Ceferistul trase uşa compartimentului. Mirosul de hazna năvălea înăuntru odată cu el. Întinse mâna spre ţigănci, acestea au început să facă gălăgie, că biletele-s la ţigani, pe hol, ori vai, doamne fereşte, la ţiganul care a rămas de tren, neputându-se urca. Începură să bocească, să se vaite, să blesteme, că le-a rămas ţiganul cu biletele în frig. Controlorul se lăsă păgubaş, ştia el placa de patefon a ţiganilor şi le dădea celorlalţi pasageri un sfat:
- Să aveţi grijă de voi, oameni buni, că pe o vreme ca asta ...
Păşi apoi, ferindu-se de ceva moale de pe coridor şi dispăru. Bătrânul Vartolomei deschise din nou fereastra şi zăpada viscolită năvălea înăuntru, formând şi scoţând afară vălătuici de abu umed. După ce închise geamul, se ghemui în colţ şi în câteva minute adormi.
Trenul prinse viteză, în sfârşit. Câteva zeci de minute se păstră liniştea. Fiecare moţăia în felul lui, ghemuit, pe o coastă, într-o rână sau cu gura căscată, sforăind. Îşi relaxau picioarele umflate, ori îngheţate. Bătrânul Costache Vartolomei gemu şi într-un spasm, o strânse la piept pe Camelia. Dădea din picioare, necontrolat, apărându-se de ceva. Camelia se trezi.
- Ce-i, Vartolomei? întrebă ea îngrijorată.
- Ai păţit ceva? Poţi să te mişti? îl întrebă doctorul, care se gândi la un accident vascular.
- Pot să deschid ochii, nu s-a întâmplat nimic? întrebă Vartolomei.
El deschise ochii încet, cu neîncredere şi teamă. Se uita în jur mirat.
- A fost cutremur? întrebă el.
- Pesemne că aţi visat, îi zise tânăra în negru. Aţi păţit ceva?
- Nu, zise Vartolomei. O aveam pe Camelia mică şi am luat-o în braţe, să o protejez în timpul unui cutremur de pământ. Se făcuse întuneric şi linişte de mormânt. Am întrebat-o, respiri, auzi, vezi fata mea? Şi auzeam: trăiesc. Şi s-a făcut lumină, de am ieşit afară în curte. M-am uitat roată în jur, să văd ce stricăciuni a făcut cutremurul, dar am observat câteva neînsemnate. Trăieşte, trăim, strigam. Şi am văzut-o pe Margareta mea, aşteptând în poartă să o chem în ogradă. Asta a fost. Vă cer iertare dacă prin som,n am vorbit.
- Dacă va fi cutremur, nu veţi păţi nimic. Asta înseamnă, zise enigmatic tânăra îmbrăcată în negru.
Nimeni nu o băgă în seamă. Se vorbea mult pe seama cutremurului , că va avea loc în curând; nici specialiştii nu-şi puteau permite să spună cu precizie, uite în ziua şi ora cutare va fi un cutremur de atâtea grade; escroci, clarvăzători, misionari apocaliptici şi sectanţi, au năvălit şi ieşit pe toate drumurile, stresându-te, gândea doctorul Bauciu şi se uita cu atenţie la tânăra din faţa lui, stuidiind-o. Nu părea sectantă. Dacă ar fi fost, până acum ar fi reuşit să ne îndoctrineze, dar e de bun simţ. îşi continua idseea doctorul.
După o jumătate de oră au coborât în gara Buzău. Vântul nu mai bătea, în schimb era o ceaţă groasă şi geroasă de dimineaţă. Stratul de zăpadă se întărise la crivăţul de peste noapte. Au luat un taxi şi au traversat oraşul. Apoi au mers pe jos, pe străzile de la periferie, nedesfundate de zăpadă. Au intrat în uliţa ce duce la casa din livadă. S-au înşirat câte unul, pe urma unui autoturism de teren, care se încumetase să pătrundă până acolo. Ajunşi în faţa porţii, au văzut maşina poliţiei.
Doctorul Bauciu grăbi pasul şi trecu înainte. Camelia rămase între ei, ca la schi. Un tânăr sergent era la volanul maşinii, în aşteptare. Îl întrebă cu ce treburi pe aici.
- Alexandru Dioganu este chemat de urgenţă la anchetă.
- Şi nu eşti singur, nu? Mai ai ajutoare? Au şi intrat în casă? Cine e? întreba rar doctorul.
- Sergentul major Evghenie.
Costache Vartolomei când auzi de Evghenie, i se întunecă privirea. Acelaşi scenariu, cu mulţi ani în urmă, în faţa porţilor, dar acum la casa mea, gândea el. Îl dădu încet la o parte pe doctorul Bauciu şi tăcut, deznădăjduit păşi dincolo de poartă, în curte şi înainta pe aleea curăţată de zăpadă, spre casă. Ajuns la jumătatea drumului, văzu cum iese din casă, cu cătuşe la mâini, Alexandru, însoţit de un poliţist. Rămase pe loc, în aşteptare. Îşi încordă atenţia, să desluşească bine chipurile celor doi, dar o pojghiţă de gheaţă i se aşeză pe ochi. Îşi întoarse capul spre poartă, dar aici vedea clar, o vedea pe Camelia cum se desprinde de lângă maşină şi înaintează pe alee; îl vedea pe doctorul Bauciu lângă şoferul maşinii. Îşi retrase privirea şi se uita înainte, spre cei doi care se apropiau.
- Cine vei fi, dă-te la o parte. Pentru ăsta am mandat de aducere la anchetă.
Doctorul observă încordarea lui Vartolomei, dar şi nesăbuinţa poliţistului, care îl smucea şi împingea pe Alexandru. Se apropie de maşină şi-l întrebă pe sergentul de la volan, de cât timp este în poliţie, dacă a mai avut cazuri ca acesta şi dacă îi place să fie poliţist. Nu aşteptă, ci îi atrase preivirea asupra sa, distrăgându-l. Îl privi în ochi adânc şi cu blândeţe.
- Fii cuminte, băiete. Fii cuminte, îi zise.
Îl lăsă şi se duse după Vartolomei. Camelia nu ajunse încă în mijlocul aleii. Poliţistul băgă mâna sub haină, vrând să-şi scoată pistolul. Alexandru se smuci şi îl dezechilibră. Vartolomei se repezi şi-i trase haina în jos, blocându-i mâinile la spate. Pistolul căzu în zăpadă.
- De când sămânţa neamului tău a prins rădăcină la toate porţile mele?
Îl buzunări şi scoase cheia cătuşelor; le desfăcu de la mâinile lui Alexandru şi i le puse sergentului. Camelia vru să se apropie să ridice din zăpadă pistolul, dar Vartolomei o opri categoric.
- Nu te băga, fato. E problema mea.
Glasul îi tremura. Îl împingea pe sergent spre poartă. Deschise portiera maşinii şi îl băgă înăuntru. Îi spuse celuilat de la volan:
- Vezi că pistolul lui e în zăpadă, pe alee. Ia-l şi du-l la secţie.
- Şi eu sunt înarmat. Nu te temi?
- De ce m-aş teme de-acum? Aproape am făcut pe mine toată viaţa de frică, în faţa voastră. Ultima dată am fost un laş, în tren, în faţa unui mucos de ţigan. Dacă faci un gest greşit, te calc ca pe un vierme. Îl vezi pe acesta, şi-l arătă pe celălalt din maşină, să-i spui şefului tău, că dacă îl mai prind pe hotarul meu, îl luaţi de aici numai în patru scânduri.
Vorbea fără emoţie şi patimă şi fără năduf, doar cu o detaşare provenită dintr-o eliberare interioară de proporţii atomice, care îi dădea acea siguranţă şi fermitate de la începutul drumurilor lui.
Alexandru şi Camelia erau pe alee, uitându-se îngrijoraţi în urmă. Vartolomei se întoarse şi cu fiecare pas şi mişcare de înaintare, sufletul lui se încălzea, fierbea să dea în clocot, în momentul când ajunse la doi paşi de ei. Îi îmbrăţişă pe amândoi deodată, păşea cu ei de braţ spre casă. Nu se uita în urmă.
Maşina poliţiei întoarse şi se depărta încet. Doctorul Bauciu porni şi el pe alee, la pas, gândindu-se la ceva anume.















Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 30, 2010 la 2:49pm
Scene veridice de realism crud, încărcate de dramatism şi tensiune. Final deschis...
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Septembrie 29, 2010 la 9:26am
Va urmaresc scrierea. O calatorie cu trenul, ca in Iad, bine scrisa.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor