Pregătirea cafelei de dimineaţă nu putea fi lăsată pe mâna bucătăresei - o moldoveancă plinuţă, trecută de vârsta a doua, care râdea cu poftă din orice, sprijinindu-şi linguroaiele mari din lemn de burta care se cutremura toată în asemenea momente. Cafeaua ar fi împrumutat din aroma de pământ a bucătăresei, aromă sănătoasă de altfel, dar nepotrivită cu cea a licorii celei simandicoase. Nu putea fi lăsată nici pe mâna fetei în casă, un copil de saşi dintr-un târg din răsăritul ţării, primit de doamna şi stăpâna casei în serviciul dumneaei mai mult de dragul rubedeniei de naţie decât din nevoia unei fete în casă. Doamna Mandy – săsoaică şi dânsa - îşi închipuia cum superficialitatea şi nestatornicia de vrăbiuţă obraznică a acestei slujnicuţe ar contamina preţioasa cafea, şi numai gândul acesta o făcu să strâmbe din nasul cu o tăietură dreaptă, acvilină.

            Nu găsea nicio vină nici bucătăresei şi nici fetei în casă că sunt aşa cum sunt. Credea cu convingere că fiecare este lăsat de Bunul Dumnezeu pe pământ conform unui plan căruia nu avem noi a-i căuta pricină. Dacă Dumnezeu o plăcea pe bucătăreasa din casa ei aşa, plinuţă şi cu râsul bărbătesc, dacă aşa avea nevoie de ea pe lume, atunci doamnei Mandy îi era suficient.

            Nu păcătuia punând la îndoială voia Domnului, dar pregătea singură, cu mâna ei, cafeaua de dimineaţă a casei. Pentru domnul Mandy o cană mare, cu adevărat de stăpân, pentru ea însăşi o ceşcuţă mai mică din porţelan de Bavaria cu buza aurită discret. Ba chiar şi cele două slujnice îşi aveau porţia lor, în fiecare dimineaţă. Doamna Mandy le lăsa de poftă, pe zaţul din ibric, câteva înghiţituri, cât să îşi cunoască locul şi să nu-şi ia nasul la purtare, dar să ştie că sunt apreciate şi munca lor este preţuită.

           Încă neînvăţate cu adevărat la licoarea Orientului, sau poate doar nepotrivindu-se cu gustul doamnei – care pregătea o cafea pentru cunoscători, amăruie şi cremoasă – bucătăreasa de la Moldova şi fata din Ardeal sorbeau în fiecare dimineaţă cafeaua ca pe un medicament scump. Se apropiau amândouă uşor intimidate, umăr lângă umăr, ştergându-şi mâinile de poale, cu gesturi inconştiente, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că sunt suficient de curate ca să se facă demne de aşa o onoare. Rămâneau pentru o clipă la distanţa la care aroma care pusese deja stăpânire pe întreaga casă le învăluia într-un abur cald, ademenitor.

           Rosalba, fata în casă, se înroşea toată, ruşinată de gândurile dulci pe care i le stârnea aroma caldă. În mod normal, ea nu ar fi trebuit să cunoască astfel de ruşinări, fiind încă prea tânără şi oricum sub straşnica ascultare a doamnei. Numai că fetele în casă nou sosite în Bucureşti erau amarnic vânate de feciorii de negustori, de studenţii cei petrecăreţi, de băieţii care serveau în prăvăliile evreieşti aflate de-a dreapta şi de-a stânga atelierului domnului Mandy sau chiar de actorii de la teatrul cel mare de peste drum. Neştiutoare şi dorind atâta doar: să calce pentru o singură dată cuvântul doamnei, Rosalba a învăţat într-o seară mai mult decât îşi dorise de la un actoraş de vârsta ei, iar acum, speriată, lecuită pentru foarte multă vreme de evadări în libertatea capitalei, se surprindea gândind la actoraş şi ruşinându-se, din pricina unei nevinovate de cafele.

          Amândouă ca una singură, cele două slujnice ridicau ceştile cu cafea în acelaşi timp şi beau aşa, aflate în picioare în faţa plitei din bucătărie, cafeaua domnească. Se strâmbau puţin din cauza amărelii, mai căutau pentru o clipă gustul pe cerul gurii cu limba, căzute pe gânduri de parcă ar fi încercat să-şi amintească ceva uitat, apoi răspundeau repede privirilor doamnei:

-Foarte bună, sărutăm mâna, să vă vadă Ăl de Sus pomana.

-Poate e prea amară pentru voi, dar cafeaua aşa se bea, le spunea doamna Mandy.

         Apoi îşi depărta puţin mâinile de corp, ferindu-şi-le de atingerea lucrurilor din bucătărie, pentru că tot acest ritual zilnic de pregătire a cafelei epuiza dorinţa ei de a-şi petrece timpul cu treburile gospodăreşti. Odată ritualul încheiat, bucătăria îşi pierdea pe loc farmecul pentru doamna Mandy, redevenind locul în care nu-i stătea bine unei cucoane de rangul ei.

-Rosalba, pregăteşte-te şi vino, dădea ea ultima poruncă fetei în casă.

         Rangul doamnei Mandy era de curând recăpătat. Bunicul său - căruia nu-şi amintea să i se fi uitat în ochi vreodată, dintr-un respect amestecat cu teamă care era întreţinut cu sfinţenie în casele vechi săseşti din Mediaş şi Biertam – fusese protopop al Bisericii Lutherane. Fetele familiei fuseseră crescute cu mare atenţie de bunică, mamă şi guvernante. Mai ales nu li s-a permis acestor vlăstare ale protopopului săsesc de Mediaş amestecul cu copiii de negustori ori de meşteşugari, măcar că erau de acelaşi sânge, după naţie.

          Fetele au crescut în admiraţia artelor şi în respectul celor sfinte. Sufletele lor înălţate de studiul exclusiv al picturii, al muzicii şi al literaturii erau comoara cea mai de preţ a familiei Dieter. Planurile pe care bunica şi mama fetelor le făceau pentru măritişul lor erau măreţe. Toate aceste planuri au fost însă spulberate odată cu alipirea Transilvaniei la Imperiul Austro-Ungar. Maghiarii, în războiul lor împotriva a tot ceea ce nu era unguresc, au limitat imediat libertăţile saşilor. Cei mai curajoşi, sau poate cei care aveau cel mai puţin de pierdut, au luat drumul pribegiei. Mulţi s-au regăsit după scurtă vreme în Regat, în târgul Bucureştilor, unde meşteşugurile lor erau la mare căutare.

           Protopopul de Mediaş însă nu putea pleca, aşa cum nu poate pleca un bun căpitan de pe vasul lui care se scufundă. A petrecut o noapte întreagă în rugăciune, iar la ivirea zorilor hotărârea lui era luată: Biserica Lutherană îşi va găsi rostul în luptele mici de zi cu zi pentru ca săsimea să dăinuiască în Districtul Sibiului. Mai avea însă nevoie de încă o noapte pentru a se lămuri ce este mai bine de făcut cu fetele. Lupta tăcută dar îndârjită pe care se hotărâse să o înceapă nu era un mediu potrivit pentru ele.

            Astfel stând lucrurile, protopopul a fost plăcut surprins când Dumnezeu i-a trimis în casă la peţit pe tânărul Franz Mandy, student strălucit la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase. A arvunit repede pe cea mai mare dintre fete, pe Anna. Băiatul picta mai mult decât bine, iar în visele optimiste ale protopopului el reuşea într-un an, doi, să câştige respectul şi protecţia vreunui membru al Curţii Regale de la Bucureşti, ferind pe Anna de deznădejdile unui trai sub asupritori.

             Pentru că toată lumea în jurul ei era fericită şi toţi se purtau cu ea ca şi cum ar fi făcut un lucru de mare mândrie, Anna s-a bucurat şi ea. Pe dânsul, tânărul domn Mandy, l-a putut privi în voie de după viţa sălbatică ce urca încolăcit pe cerdacul larg al casei părinteşti. De-a casei, viţa a ascuns privirile curioase ale fetei. Franz era cel dintâi bărbat la care Annei îi era îngăduit să se uite pe de-a dreptul. Şi s-ar mai fi uitat încă multă vreme, dacă cele mici nu ar fi pufnit în râs pe lângă stâlpii cerdacului, atrăgând atenţia peţitorului şi a tuturor celor din curte, unde se bea aldămaşul. În foşnet de frunzuliţe mărunte de viţă sălbatică, Anna şi-a dus obrajii roşii tocmai în ultima încăpere a casei, ascunzându-i în braţele bunicii.            

-Să fie într-un ceas bun, Doamne ajută! a ridicat pentru a doua oară paharul madam Dunăreanu, peţitoarea care însoţea, după bunacuviinţă, pe tânărul Franz în acest demers.

-Doamne ajută, au răspuns într-un glas toţi cei prezenţi, fiecare cu altă rugăminte în gând.

Protopopul ruga pe Domnul ca tânărul Franz să-şi găsească repede rostul în Regat, doamna Dieter cea tânără se ruga să-i aducă des fata pe acasă, domnul Dieter cel tânăr voia nepoţi mulţi şi repede, îngrijorat de situaţia din Principat şi nădăjduind că o populaţie cât mai numeroasă, formată din familii cât mai cuprinzătoare, ar putea speria cu ceva pe ungurii cotropitori.

            Ochii lui Frantz străluceau de fericire. Acceptarea cererii lui de către însuşi protopopul îl ridica în proprii lui ochi mai mult decât vreun fapt de vitejie. Pornise îndrăzneţul peţit cu inima îndoită: social, familiile lor erau umăr la umăr în protipendada din Mediaş şi Biertam, dar averile îi despărţeau cu multe trepte. În plus, Franz ştia că este prea tânăr pentru Anna. Cuminte ar fi fost să mai aştepte, dar avea de gând să-şi ducă arta la Curtea Regală de la Bucureşti, şi plecarea din districtul Sibiului, lăsând în urmă pe Anna la vârsta măritişului, îl îngrijora. Cu siguranţă nu ar mai fi găsit-o acasă la părinţi după un an.

            Îşi luase deci inima în dinţi, pe priceputa madam Dunăreanu alături, şi se prezentase în curţile pline de fete ale familiei Dieter. Nu ştia că dorinţa lui împlineşte un plan al protopopului. Zavistia din ţară nu stârnea în inima lui de artist prea mare îngrijorare.

            În timp ce madam Dunăreanu, tânărul domn Dieter şi protopopul începură o discuţie ocolită despre zestrea Annei, Franz căuta cu priviri cutezătoare către viţa care ascundea cerdacul. Ar fi dorit să vadă mai mult decât pete frânte de culoare din rochia Annei. Ar fi dorit să-i vadă ochii. Ultima oară când i se putuse uita deschis în adâncul lor fusese în urmă cu mai bine de patru ani, pe vremea când încă nu le ţinea nimeni socoteala, pentru că nu erau încă la varsta la care privitul ochi în ochi să constituie un pericol şi să necesite supraveghere.

            Franz nu era îndrăgostit. Cel mai aproape de acest sentiment fusese în cei dintâi ani de studiu, când o balerină din trupa Teatrului de Revista Bavarez îi oferise cele mai albe şi mai fierbinţi nopţi din viaţa lui. Pictase în anii aceia dumnezeieşte. Se făcuse cunoscut în întreaga Academie Regală, şi pentru asta Franz avea corectitudinea de a purta recunoştinţă micii balerine. Sufletul său înaripat însă avea urechi care ascultau şi de glasul raţiunii: căsătoria cu o balerină de revistă l-ar fi aruncat într-o viaţă în care Franz nu se regăsea. Către sfârşitul anilor de studiu a început să doarmă tot mai bine nopţile, până când aproape-dragostea lui nu a mai venit.

            Pe Anna o cunoştea de mică. Fetele protopopului nu veneau la joaca de pe dealurile Mediaşului, dar doamna Dieter invita acasă cu diferite ocazii copii aleşi cu grijă, pentru ca fetele să socializeze iar guvernantele să poată exemplifica lecţiile teoretice despre un comportament elegant prin studiu de caz.

            Când anii de studiu se apropiau de sfârşit şi Franz începuse a face planuri de viaţă, Anna cea mereu serioasă îi apărea tot mai des în minte. Ştia cum fusese crescută, parcă anume pentru el, de către doamna Dieter cea tânără si cea bătrână, sub ochii şi încuviinţarea temutului protopop şi a fiului său, domnul Dieter. Putea socoti şi singur, fără intervenţia unei peţitoare, zestrea care îi fusese pregătită de ani de zile. Cu ochii minţii se putea lesne vedea alături de Anna vreme îndelungată, ba chiar auzea glasuri de copii undeva, în încăperi mai îndepărtate, în acest vis al lui cu ochii deschişi. Franz se obişnuise de multă vreme să ia aminte la glasul raţiunii.

-Anna trebuie să plece de aici, rosti protopopul la masa cu peţitori, cu glas hotărât de om obişnuit să poruncească şi să fie ascultat.

-Nu va fi chiar aşa de rău, încercă să-şi dea cu părerea madam Dunăreanu, mai mult ca să nu-şi piardă poziţia până atunci centrală în discuţie.

-Dumneata nu cred că ai urmărit ultimele legi trimise de la Viena. Femeile arareori se pricep la politică, puse el punct participării doamnei Dunăreanu la stabilirea celor dintâi condiţii ale căsătoriei.

Apoi se întoarse către Franz:

-În plus, Biserica nu poate asista tăcută la toate aceste încercări de maghiarizare. Biserica va lupta, iar asta nu va fi bine pentru copilele noastre. Vor fi persecuţii, deja sunt legi date tocmai pentru acoperirea lor. Împreună cu cel cu care se va căsători, Anna va pleca de aici, mai spuse protopopul.

-Anna va pleca de aici cu mine, spuse Franz. Voi folosi zestrea aceleia care-mi va fi soţie pentru a-mi închega un atelier în centrul Bucureştiului. Cererea de portrete este mai mare decât ceea ce pot oferi, în acest moment, artiştii care lucrează deja acolo. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, am petrecut ultima vacanţă de vară printre fotografii de pe Calea Victoriei şi de pe Ştirbey Vodă, din Piaţa Teatrului.

            Ultimele cuvinte ale tânărului peţitor opriră paharele la jumătatea drumului dintre masă şi gură pentru toţi membrii familiei Dieter. Ce fotografie? Priviră la Franz ca şi cum abia acum îl vedeau cu adevărat. Ce fotografie? Cum apăruse în discuţie cuvântul acesta care desemna o activitate frivolă, nou apărută şi absolut fără nicio legătură cu cele ce se petreceau în curtea protopopului în dimineaţa aceea?

            Madam Dunăreanu fusese şi dumneaei luată prin surprindere. Nu avea cunoştinţă de planurile acestea ale tânărului pictor, speranţa Academiei Regale Bavareze de Arte Frumoase. Cu înţelepciune, adunarea fu declarată încheiată pentru acea zi de către doamna Dieter, care era pricepută în dezamorsarea conflictelor:

-Noi vă mulţumim pentru vizită şi suntem onoraţi de propunere, spuse dumneaei. Până la următoarea întâlnire, rămânem legaţi aşa cum am stabilit astăzi, şi vom vedea ce va mai fi. Acum o să vă rog să mă iertaţi, dar îndatoririle mele de mamă se împart cu încă două copile, cărora le-a sosit ceasul pentru odihna de prânz. Guvernantele nu reuşesc niciodată să le potolească pe cele mici, zâmbi doamna Dieter, dar scopul ascuns al zâmbetuui său era altul, şi anume să arate peţitorilor că rămâne cu faţa luminată de pe urma vizitei lor.

-Mulţumim cu plecăciune pentru toate cele spuse, se ridică madam Dunăreanu de la masa din curte, înţelegând toate cele nerostite de gazda sa. Mai ales mulţumim pentru răgazul dat. Cu toţii avem a ne lămuri asupra celor ce se petrec în minţile tinere. Dacă nu veţi crede că este o îndrăzneală prea mare, am să vă rog să stabilim pentru săptămâna viitoare o vizită.

-Sigur, sigur. Vă poftim cu mare drag la masa, zâmbi din nou gazda, şi lucrurile rămaseră aranjate.

Vizualizări: 369

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 27, 2013 la 2:39pm

Mulţumesc foarte mult. Mai sunt trei părţi postate aici. Restul abia acum îl scriu. Şi eu mi-aş dori să fie la fel. Fac tot ce pot pentru asta. :)

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 27, 2013 la 1:21pm

Draga Simona, eu nu ma pricep la critici literare. Eu stiu doar sa spun ca o carte sau un text imi place sau nu, asta nu inseamna ca e bun sau rau. Poate fi un text superb, dar care pentru mine e de neinteles, asa ca... Dar acest fragment m-a cucerit. Ar fi genul de carte pe care nu as mai lasa-o din mana pana nu aflu tot. Inca o data superb!

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 27, 2013 la 1:18pm

Minunat deja m-am trezit in curtea unde se petrece discutia, dar continuarea? Mi-e sete sa citesc mai departe!

Mie nu-mi trezeste nostalgii ale acelor timpuri pentru ca nu le-am trait, DAR imi trezeste nostalgia romanelor care descriu acele timpuri, romane citite de mine pe nerasuflate si daca toata povestea e scrisa asa atunci e un Bestseller draga mea, asta daca nu cumva deja ai publicat-o! Minunat!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 25, 2013 la 9:34pm

Vă mulţumesc din toată inima tuturor. Mi-aţi dat multă încredere în mine.

Comentariu publicat de iulian damacus pe Octombrie 25, 2013 la 5:53pm

o lectură foarte agreabilă, textul fiind conceput cu inspiraţie şi pricepere

Comentariu publicat de Ottilia Ardeleanu pe Octombrie 25, 2013 la 3:04pm

am citit cu mare plăcere un text scris de o mână sigură, subtilă şi delicată. un limbaj care parcă vine de demult şi nu se opreşte decât pentru o clipă, ca să putem vizualiza, ca să putem visa, ca să putem intra în pielea personajelor. un discurs de roman.

felicitări din toată inima!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor