*          *          *

 

-Rosalba, pregăteşte-te şi vino, dădu doamna Mandy ultima poruncă fetei în casă.

Apoi trecu din bucătărie în salon, în foşnetul plăcut al jupoanelor de mătase de sub rochia de tafta. Urma să ia cea dintâi cafea a zilei, împreună cu soţul său.

            Franz Mandy avusese dintotdeauna o latură pragmatică, pe potriva vremurilor celor noi pe care le trăiau. Nimeni nu mai admira astăzi pictura adevărată. Marii ei protectori nu mai trăiau. Astăzi toţi admirau noul tren care circula pe sub pământ, în Londra, şi trăsura fără cai a domnului Ford. Pragmatismul acesta al lui – sămânţă sădită de nemţii inventatori din neamul său sau numai purtată de vântul marilor schimbări europene – luase prin surprindere pe tânăra doamna Mandy, la începuturile căsătoriei lor. Era ca un pojar care cuprindea pe toţi cei din jur, mai puţin pe ea.

-Bună dimineaţa, îi spuse ea, înaintând cu paşi mărunţi în faţa Rosalbei, care purta pe urmele ei tava cu cafea.

-Buna dimineaţa, răspunse Franz, zâmbind amuzat de încăpăţânarea ei de a păstra în ochii servitorilor aparenţe dintr-un veac apus.

             Purtaseră adesea discuţia despre acest salut protocolar. Franz dorea să renunţe la el, din moment ce se trezeau în fiecare dimineaţă în acelaşi pat şi se primeneau împreună pentru ziua care începea. Îşi spuneau „bună dimineaţa” la ivitul zorilor, ochi în ochi pe pernele aduse din Mediaş în urmă cu opt ani. Anna nu găsea cuviincios să facă nicio aluzie la viaţa lor intimă în faţa Rosalbei. Absenţa unui salut în salon, dimineaţa, lăsa loc interpretării că cei doi soţi s-au mai văzut deja pe ziua aceea, s-au salutat deja. Şi, pentru că nu se cădea, continua să-şi salute în fiecare dimineaţă soţul, ignorând zâmbetele lui.

-Ce frumos miroase, spuse Franz, evident ca o cerere de iertăciune pentru zâmbetul scăpat fără voie.

-Cafea făcută la ibric, răspunse Anna, zgândărind discuţii mai vechi dintre ei doi.

            Pe rafturile bucătăriei din strada Ştirbey Vodă, Anna avea un prototip al maşinii de cafea prezentate la Salonul de la Paris, la 1855.

            În luna lor de miere, Franz o dusese la Paris, spre încântarea familiei protopopului din Mediaş. Uitase însă să le pomenească tuturor, inclusiv Annei, că în acea perioadă are loc Expoziţia Universală de Produse pentru Agricultură, Inginerie şi Arte Frumoase – un titlu pompos dat unui salon care aduna inventatori de toate neamurile şi din toate clasele sociale, împreună cu invenţiile lor nefolositoare.

           Anna nu vedea cu ochi buni alăturarea unui om ca Franz – cu rădăcini printre mândrii Cavaleri Teutoni de pe văile Rinului – şi meşteşugarii de curând ridicaţi şi şcoliţi prin mila vreunui mare proprietar de pământuri din Districtul Sibiului ori al Sebeşului. Dar – tânără mireasă pe vremea aceea – s-a mulţumit doar să ia aminte cu curiozitate la toate cele ce se puteau vedea la Salonul de la Paris, păstrându-şi părerile pentru viitoare discuţii cu mama şi bunica sa.

           Înflăcărat, Franz s-a reîntors la Salon zi de zi atât timp cât au petrecut în Paris. Dintre toate invenţiile care îl entuziasmau, maşina de cafea i s-a părut lui Franz cea mai potrivită pentru stârnirea recunoştinţei tinerei lui soţii. A complotat zile în şir cu inventatorul francez al maşinăriei pe care pusese ochii, obţinând într-un târziu promisiunea că va primi una. Coletul a sosit cu poştalionul la trei luni după această neobişnuită lună de miere. Strălucind tot de încântare, Franz a petrecut toate dimineţile acelei săptămâni în bucătăria Annei, exemplificând pentru ochii măriţi de mirare ai bucătăresei şi ai fetei în casă şi pentru cei neîncrezători şi puţin îndărătnici ai soţiei sale principiul de funcţionare.

           În fiecare dimineaţă, rezultatul pe care îl obţinea era acelaşi: Anna nu se atingea de cafeaua trecută prin aburii schimbării. Franz a cedat în faţa evidenţei: valul înnoirilor nu o va lua cu el pe soţia sa niciodată. A părăsit câmpul de luptă al bucătăriei, iar Anna şi-a reluat ritualul ei zilnic: făcea cafeaua cu mâna ei, la ibric, repetând cu atenţie gesturi care o legau de străbunicele ei, oferindu-i siguranţă. Atâta vreme cât reuşea să împrăştie în casă, dimineaţă de dimineţă, aroma caldă a cafelei cremoase ieşită din mâinile ei, Anna se simţea aparţinătoare a unui grup special, puternic şi biruitor peste toate ale vieţii: grupul soţiilor de nobili mai mari sau mai mici de pe Valea Rinului. Renunţarea la acest ritual ar fi însemnat pentru ea ieşirea de bunăvoie din acest grup protector, singurul la care putuse face apel de când Franz o dezrădăcinase din Mediaşul liniştitor şi o adusese în lumea pestriţă a Bucureştiului, populată de negustori evrei ori greci fără rădăcini cunoscute, de artişti muritori de foame şi cu obiceiuri scandaloase şi mai ales de fotografii saşi cu care Franz întreţinea legături strânse.

           Din când în când ridica ochii spre poliţa de sus a bucătăriei şi întârzia o clipă cu privirea asupra maşinii de cafea. Trupul ei de metal strălucitor şi robinetele cu rozete aurite i se păreau urâte. După ce o privea, simţea nevoia să-şi treacă mai îndelung ca de obicei degetele peste marginea aurită a ceşcuţei ei din porţelan de Bavaria. Cumva, maşina de cafea din metal semăna cu vremurile lor de început în Bucureşti, vremuri care lăsaseră amintiri dureroase Annei.

            Nepricepută în treburi de doamnă căsătorită, angajase la început – ca ajutor în casă – pe prima solicitantă. Nimerise timp de vreo doi ani de zile tot felul de fete leneşe şi nepricepute, oltence sau moldovence aruncate de sărăcia de acasă în mijlocul târgului cosmopolit. Casa, şi aşa aflată în multe alte nevoi, arăta veşnic neîngrijită, aruncând pe Anna într-o disperare deznădăjduită.

            Asta până când paharul frustrărilor ei s-a umplut, şi ea a renunţat la eleganţa tăcerii, umplând într-una din zile pe fata de atunci de reproşurile adunate în timp. Surprinzător, a avut efect imediat. Fata s-a dovedit a fi tare cunoscătoate în ale casei, de pe urma acestei experienţe. Încurajată de rezultat, Anna a folosit aceeşi metodă nou descoperită a tonului autoritar şi a impunerii propriei voinţe fără prea multă eleganţă, şi a angajat pe actuala bucătăreasă, în urma unor întâlniri în care refuzase rece şi scurt alte şapte candidate. A dat afară pe olteanca de curând dată pe brazdă şi a adus de acasă pe Rosalba, care pe jumătate slujea, pe jumătate era crescută în casa din strada Ştirbey Vodă. Cu ajutorul tonului impunător şi al frunţii încruntate în momente bine alese, casa Mandy s-a transformat repede într-un loc curat şi primitor, aşa cum îl visase Anna atunci când mama sa îi aşeza vălul de mireasă pe ochi.  

-Foarte bună, doamna mea, spuse Franz, aşezând ceaşca goală pe măsuţa de cafea dintre cele două fotolii.

            În drum spre ieşire se opri pentru o clipă în faţa oglinzii celei mari, veneţiene, din vestibul. În urmă cu numai opt ani, singura oglindă din casă era aceea adusă cu mare grijă în bagaje de doamna Mayer, pe atunci tânără mireasă. Mica ei oglinjoară de toaletă de mărimea unei palme călătorise între Mediaş şi Bucureşti înfăşurată în ştergare curate, şi îşi slujise amândoi stăpânii la începuturile căsătoriei lor. Anna îşi aranja dimineaţa buclele castanii, înainte de a coborî în bucătărie pentru cafea, iar Franz îşi potrivea lavaliera înainte de a ieşi din casă către atelierul fotografic.

            Franz îşi studie atent ţinuta. Era mulţumit de felul în care evoluaseră lucrurile de atunci şi până acum. Avea succes. Pe strada Ştirbey Vodă, vis-a-vis de Marele Teatru Naţional, între atâtea alte ateliere fotografice, al lui era de departe vizitat de cele mai alese celebrităţi ale vremii. Îşi permitea chiar luxul de a-şi selecta, cumva, clientela. O făcea discret, fără să provoace niciunui client stânjeneli, şi fără să ridice preţul fotografiilor peste cel al colegilor de breaslă. Dar în vitrina lui se aflau portretele unor generali cunoscuţi sau al doamnelor din înalta societate ale căror saloane primeau toată floarea vieţii artistice a Bucureştiului. Puţini fotografi se puteau lăuda cu astfel de clienţi, şi simpla lor vedere făcea pe doritori să-şi cerceteze cuminte rangul înainte de a deschide uşa atelierului.

            Coborî în stradă, şi zgomotele vesele ale dimineţii îl înconjurară imediat. Pe caldarâmul proaspăt măturat şi pe alocuri stropit cu apă din găleţi de băieţii de pe la prăvăliile din jur, copitele cailor băteau sacadat. Din când în când, claxonul caraghios al vreunui automobil făcea toate privirile să se întoarcă. Curajoşii care le conduceau ignorau privirile amuzate ale domnilor mai vârstnici şi se hrăneau cu cele admiratoare ale tinerilor. La ora aceea matinală, doamnele cu umbreluţele lor dantelate încă nu-şi făcuseră apariţia la Capul Podului Mogoşoaiei, punctul de unde începeau plimbările. În special privirile lor le aşteptau cutezătorii conducători ai controversatelor automobile. Două tramvaie cu cai, cursele Gară–Calea Moşilor şi Gară-Lutherană, se intersectau în colţul Teatrului. Clopotele lor erau mult mai binecunoscute bucureştenilor.

            Casele familiei Mayer se aflau chiar deasupra atelierului fotografic. Franz ar fi putut lesne coborî prin interior. Prefera însă drumul ocolit prin stradă, care îi oferea bucuriile unor observaţii pe care mai apoi le folosea în fotografiile de peste zi. Spre exemplu astăzi, în faţa băcăniei de delicatese a lui Chiron grecul, oprise ca de obicei joia căruţa care aducea tocmai din Periş brânză grasă de oaie. Strada toată era plină de trăsuri care mai de care mai elegante, cu cai mândri şi harnaşamente din împletituri de mătase, numai căruţa din faţa prăvăliei grecului avea înhămat un biet căluţ, muncit şi obosit. Marginile copitelor lui erau încă pline de glodul adunat de pe drumul din Periş până în Piaţa Teatrului. Imaginea ar fi trebuit să fie ştearsă, umilă. În schimb, calul şi căruţa erau centrul momentului.

Ştiind bine cât de efemere sunt astfel de clipe, Franz se opri în mijlocul străzii, cu ochii la căruţă. Trebuia să înţeleagă ce anume o scotea astfel în evidenţă. Nu era doar simpla deosebire de pretenţioasele trăsuri din jur. E drept ca era singurul cal alb din piaţă, în acel moment. Dar părea să mai fie încă ceva.

-Săru’mâna, domnu’ Franz, bună dimineaţa! Guten morgen! Guten tag!

Glasul ascuţit, cu scăpări guturale pe alocuri - glas în schimbare – al băiatului său de la atelier, îl scoase din concentrare. Preţ de o clipă, Franz îl privi buimac.

-Bună dimineaţa, guten morgen! continua vesel nevoie-mare băiatul. Guten tag!

-Mai taci, mă! îi răspunse Chiron grecul, numărând ultimii bani în mâna ţăranului cu căruţa trasă în faţa băcăniei sale. Taci, că te-a auzit, tu nu vezi că e chiar în faţa ta?

Franz schiţă gestul de a-şi ridica pălăria în semn de salut către grec, cu un zâmbet amuzat pentru modul în care îl scăpase de insistenţele propriului său ucenic. În scârţâit de roţi de lemn, ţăranul întoarse căruţa şi porni înapoi, către casă, purtând cu el, de data acesta, misterul imaginii care îl oprise în loc pe maestrul fotograf. Data viitoare, se gândi Franz.

-Bună dimineaţa, Zamfir, răspunse el într-un târziu băiatului. Ai măturat?

-Tot am măturat, se precipită din nou Zamfir, în dorinţa lui de a face pe plac lui Franz. Tot!

            Caldarâmul din faţa atelierului arăta, într-adevăr, curat ca duşumeaua bucătăriei în care doamna Mayer îi pregătise delicioasa cafea în dimineaţa aceasta.

-Pe cine avem programat astăzi primul? întrebă Franz, intrând în atelier, cu Zamfir pe urmele lui.

-Trebuie să vină doamna Ghenadie cu copiii la orele nouă, şi domnul general Stancu la nouă şi jumătate.

            Franz îşi verifică aparatul aşezat pe trepied şi luminile din atelier.    

-Crezi tu, Zamfire, că vom reuşi noi să facem fotografiile celor mici ai doamnei Ghenadie în numai o jumătate de oră? Poate ar fi fost mai bine să fi programat pe domnul general la orele zece. Îmi amintesc că data trecută ne-a luat o întreagă oră numai să-i adunăm de pe lângă aparate şi să-i aşezăm pe scăunelele pentru fotografie. După care cel mai mic dintre ei a început să plângă. Cred că în dimineaţa aceasta te voi numi guvernantă, ce spui ce titlu de onoare ţi-am găsit?

Zamfir se foi, frecându-şi mâinile, în căutarea unui răspuns nimerit.

-Deh, domnule Mayer, începu el nesigur. O să mă ocup...

-Să te ocupi de domnul general dacă soseşte înainte să termin eu cu năzdrăvanii aceia. Pregăteşte cafeaua şi dulceaţa ce ţi-a dat doamna pentru clienţii mai de seamă. Şi să mă anunţi de îndată ce intră în atelier.

            Zamfir porni după treburile pe care le primise. Afară, în faţa vitrinei, se zărea zăbovind o doamnă cu pălărie cu voaletă închisă la culoare, aşa cum poartă dumnealor atunci când nu vor să fie recunoscute. Fotografiile din vitrină, toate aşezate acolo pentru reclamă, aveau obişnuitul passepartout cu numele şi titlul de mare onoare al fotografului:

 

FRANZ MANDY

Fotograf al Curţii Regale

Fotograf al MSR Doamnei

 

           

Vizualizări: 254

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Noiembrie 3, 2013 la 10:50pm

Sunt datoare cu un răspuns.

Sursele de inspiraţie au fost câteva fotografii din acea perioadă şi informaţiile care se pot găsi pe Wikipedia despre familia regală, Castelul Peleş, istoria oraşului Sinaia şi a Bucureştiului.

Cu toţii au fost oameni ca şi noi. Sunt sigură că simţeau ca noi. Pentru femei cel puţin aş pune mâna in foc :)

 

Mulţumesc pentru toate cuvintele frumoase.  

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 30, 2013 la 2:01am

Sunt si eu de parerea Danielei Tiger, trebuie publicat, doar sa-l termini! Spor si sa-ti fie muza mereu alaturi!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 29, 2013 la 9:29pm

Sunteti foarte buni cu mine. Multe, multe mulţumiri.

Comentariu publicat de Elena Mititelu pe Octombrie 27, 2013 la 10:01pm

Am lecturat cu mare plăcere!

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 27, 2013 la 1:32pm

Faptul ca lectura te transpune imediat in acea epoca, spune tot! Abia astept sa citesc mai departe!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 26, 2013 la 10:54pm

Multumesc pentru apreciere, domnule Katidas.

Sunt pasionată de fotografiile vechi, fără să fiu o mare cunoscătoare în domeniu. Paginile de mai sus ar fi trebuit să fie o povestire stârnită de o astfel de fotografie, dar povestea curge în alte direcţii decât mi-am propus iniţial. Înţeleg că nu pare foarte profesional ce spun şi că ar trebui să pornesc la drum cu un plan, dar nu l-am avut.

 

Aşadar, voi încerca să scriu un roman. Am mare nevoie de ajutor, dar îl voi găsi aici.

 

Comentariu publicat de Mihai Katidas pe Octombrie 26, 2013 la 5:17pm

ca lectura a fost  o placere, este atît de bine  scris încît  simți lumina și  sunetele din filmul narațiunii...am o apropiere de textele ce  ne întorc în timp,sper ca  am lecturat pagini dintr-un roman  și rog  autoarea dacă  se poate a ne atenționa  dacă acestea sunt intențiile...cu mare interes aștept  fragmente  următoare...

considerația mea !

Comentariu publicat de caterina scarlet pe Octombrie 26, 2013 la 7:12am

excelentă lectură!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor