(Sabia lui tata)

            Cei doi vânzători ambulanţi de petrol lampant îşi strigau marfa de-a lungul străzii Ştirbey Vodă, bătând pasul alene pe caldarâm. Ori de câte ori ajungeau în Piaţa Teatrului încetineau pasul şi ridicau glasurile. Negustorii de delicatese din zonă le erau clienţi fideli şi le cumpărau marfa cu galonul, spre deosebire de târgoveţele din mahalalele mărginaşe ale Bucureştiului, care abia dacă luau câte o litră la o săptămână.

-Petrol de lampăăăăă! Petroooool, doamna!

            Ultimul cuvânt îl rosteau atât de încet încât îţi venea a crede că era de fapt menit mai degrabă echilibrării pe mai departe a suflului pierdut în timpul reclamei strigate, decât o invitaţie către vreo doamnă reală.

            Băieţii purtau pe umeri câte o cobiliţă de capetele căreia atârnau gamele de tablă de câte două galoane fiecare. Umbrele dimineţii erau încă prelungi. Mergeau cu soarele în spate, astfel încât siluetele care le porneau de la picioare se întindeau pe trei metri în faţa lor. Îi amuzau propriile lor umbre. Erau doi copii, nu aveau mai mult de paisprezece ani. Cunoşteau însă bine toate ascunzişurile meseriei de vânzător ambulant. Arătau, cu şiretenie, mult mai multă răbdare negustoreselor sau cucoanelor de pe Ştirbey Vodă sau mai departe, de pe Calea Victoriei, decât gospodinelor de prin cartierele de margine. Armenii cu prăvălii de cafea, grecii care vindeau măsline sau saşii fotografi le făceau vânzare uneori, în zilele bune, cât trei mahalale laolaltă.

-Petrooool de lampăăăă!

Chiron grecul ridică parmalâcul umbrarului de deasupra vitrinei. Sunetul rostogolit al rulourilor de lemn atrase atenţia celor doi vânzători şi ei întoarseră capetele în acelaşi timp.

-Mâine, că astăzi am alte socoteli, le spuse Chiron, întâlnind întrebarea din ochii lor.

            Băieţii trecură mai departe. Din faţă se vedeau venind doi vânzători de ziare.

-Timpuuuuul! Luaţi Timpuuuul! Holeră la Cairo şi Port Said! Zece bani numărul, luaţi Timpul!

            Când îi mai despărţeau numai două prăvălii, vânzătorii de petrol de lampă şi cei de ziare se opriră dintr-o dată, faţă în faţă, ca două armate care au ajuns la distanţa suficientă de dinaintea unei confruntări. Vendetele dintre ei erau mai vechi decât ţinerea lor de minte. Nimeni nu mai ştia astăzi obârşia duşmăniei. De regulă îşi fereau căile unii de alţii, îşi ţineau socoteala orelor şi erau deja pe părţi diferite ale străzii. Se vede treaba însă că astăzi se luaseră cu vorba şi iată-i unii în faţa celorlalţi. Pentru o clipă, toţi cei patru băieţi avură impresia că s-au oprit şi trăsurile pe drum.

            O domnişoară apărută din spatele băieţilor cu ziarele îi întinse unuia dintre ei o monedă de aramă de zece bani şi luă un ziar de pe braţul băiatului. Profitând de neatenţie, vânzătorii de petrol se strecurară imediat pe lângă stâlpii felinarelor şi ieşiră din situaţia care ameninţa să nu se termine bine. Domnişoara se oprise să citească ziarul chiar acolo, în mijlocul străzii, spre mirarea băieţilor şi a puţinilor trecători de la prima oră a zilei.

-Băăă! strigară cei cu ziare pe urmele fugarilor. În Timişoara sunt luminate străzile cu curent electric! V-aţi ars, băăă!

Apoi porniră mai departe, strigând din toţi plămânii:

-Timişoara, primul oraş din Europa iluminat electric! Luaţi Timpuuuuul!

            Despina Agopian, fiică unică a lui Spiru Agopian, negustor de cafea în centrul capitalei, ieşise din nou din casă neînsoţită, spre disperarea şi marea ruşine a bietei ei mame. Fire năvalnică şi complet străină într-ale răbdării, Despina îşi înconjurase umerii cu un şal şi ieşise în întâmpinarea vânzătorilor de ziare. Inima ei nu putuse aştepta până când băieţii ar fi ajuns în faţa ferestrelor caselor părinţilor săi.

            Căuta între foile ziarului cu mişcări febrile. Buzele ei se mişcau ca ale copiilor atunci când abia deprind tainele literelor:

-Ştiri, Biserica Română despre MSR Regina, Cronica, şoptea ea titlurile pe măsură ce ochii ei le enumerau. Numiri în Guvern, Raportul...

            Ochii domnişoarei Despina Agopian se măriră deodată. Găsise ceea ce căuta în ziar. Îndoi paginile până când le aduse la o dimensiune comodă pentru citit, se întoarse pe călcâie şi porni încet înapoi spre casă, citind.

 

                        „Poruncile sunt pe lume numai zece.

                        Niciuna nu spune că nu trebuie să ating sabia lui tata pentru că nu se cuvine unei fete. Dintre

                        lucrurile care nu se cuvin unei fete mai putem enumera: să meargă singură oricând, oriunde pofteşte,

                        să se poată bucura, neînsoţită, de o piesă de teatru, să joace într-una, să publice articole în ziar, să

                        practice orice va fi studiat, să amâne data unei căsătorii până în momentul în care admiraţia şi

                        respectul sincere pentru un bărbat îi va dicta aceasta, şi nu vârsta fetei care a ajuns la un prag

                        considerat nimerit, să ia parte la discuţii legate de soarta unei ţări în care s-a născut, să aibă păreri

                        personale şi un glas cu care să le emită în lume.

                        Poruncile sunt pe lume numai zece.

                        Nu ucid dacă spun că o Casă Regală ce se trage din marii regi ai Europei este soluţia pentru

                        România.

                        Nu fur dacă practic meseria pe care am învăţat-o la şcoli înalte.

                        Nu mint dacă le spun tinerilor armeni care se adună în fiecare joi acasă la mama că probabil nu

                       mă voi mărita mulţi ani de acum înainte.

                       Ce poruncă încalc?

                       Cunosc de asemenea şi Legea Ţării. Aş putea demonstra într-un articol viitor că nici pe aceea nu o

                       încalc.

            Cu mulţumiri domnului Director al ziarului Timpul pentru găzduirea în paginile acestuia,

                                                                                                              Despina Agopian.”

 

            Inima Despinei era mică după ultimul cuvânt. Credea că ştie ce va urma. Mama se va speria, tata o va pedepsi uitând că tocmai o pregăteau de măritiş, ceea ce însemna că pedepsele nu mai erau tocmai nimerite pentru fiica sa, casa întreagă va fi în devălmăşie câteva zile. Totul, ba încă şi mai mult decât atât, merita până la ultima pedeapsă.

            Agopienii se ţineau descendenţi drepţi ai mândrului Emanuel Mârzaian, numit şi paharnicul Manuc, ridicat de domnia Moldovei la rang de bei acum aproape o sută ani. De pe urma lui Manuc bei rămăseseră zvonuri că ar fi fost spion al curţii domneşti de la Moldova, şi că pentru multele dumnealui foloase aduse acestei curţi se alesese cu averi însemnate. Averile le cheltuise mai apoi în Ţara Românească, unde îl aduseseră treburile cele de taină care erau acum îngropate împreună cu beiul. Ridicase vestitul Han al lui Manuc pe cincisprezece pivniţe boltite, iar la parter lua chirie nenumăraţilor negustori pe care îi convinsese să-şi deschidă prăvălii acolo. Deasupra prăvăliilor erau camerele de oaspeţi ale beiului, iar spre interior se deschidea cârciuma cea mai mare a vremii aceleia. Căruţele, poştalioanele şi trăsurile de tot felul trăgeau chiar în interiorul hanului, în mijlocul curţii împrejmuite de balconul comun al camerelor de oaspeţi, unde zeci de băietani abia aşteptau să se ocupe de caii obosiţi.

            Fata aceasta, toată numai inimă şi luptă, Despina Agopian, ar fi venit nepoată după părintele său a fratelui beiului Manuc cel din vechime. Cum dar să nu se explice şi să nu se ierte mult mai lesne pornirile sale belicoase? Părintele său, înţeleptul negustor de cafea armenească, o numea „băiatul tatii”. Domnul Agopian părea să manifeste mai multă înţelegere pentru fată decât doamna Agopian.

            Cu mândria zgândărită de laudele nesfârşite ale profesorilor aduşi acasă pentru Despina încă de pe când avea doar zece ani, domnul Agopian a convins pe doamna să lase fata să urmeze la Universitatea din Paris, Facultatea de Drept, măcar că negustorimea de un leat cu el a Pieţii Teatrului nu a văzut cu ochi buni hotărârea aceasta. Domnul Agopian însă a tocmit o cucoană scăpătată şi de vârstă mai înaintată ca să aibă cheile cămărilor pe mână acasă, în Bucureşti, şi a pornit pe doamna Agopian împreună cu fata la Paris, pentru patru ani.

            Întoarsă de la sfârşitul acestei primăveri, licenţiată cu diplomă, Despina făcea zile amare părinţilor săi. Voia să practice avocatura în proaspăt înfiinţatul Barou bucureştean. Voia să publice la gazeta domnului Ioan Slavici, la Timpul. Lua în râs încercările mamei sale de a aduna în casa lor toată crema tinerilor armeni cu ceva poziţie socială, pentru că la avere nu prea îi căuta doamna Agopian, mulţumind lui Dumnezeu că nu este nevoie. Curat „băiatul tatii”.

            Cu ziarul împăturit sub braţ, Despina intră în prăvălia mirosind oriental, se strecură printre butoiaşele cochete, micuţe, căptuşite cu pânză curată de cânepă, aşezate de domnul Spiru drept în mijlocul prăvăliei, cu dichis în calea clientului. Boabele de cafea luceau întunecat în lumina dimineţii din ce în ce mai puternică. În fiecare butoiaş se găsea alt soi. Boabele erau negre-tăciune sau ciocolatii, unse ori uscate, cum fuseseră fierte în lapte sau numai prăjite. Despina le ocoli ca una care le ştia locul cu ochii închişi şi dispăru în spatele draperiei care ascundea scara interioară.

            Ştia că se va stârni furtuna de pe urma articolului semnat de ea în ziar. Se mira numai că trecuse vama întregii redacţii a ziarului, care se opusese până acum cu tărie. Cel puţin să nu-l semneze, îi propuseseră la una dintre vizitele ei. Ameninţase atunci că se va duce la Adevărul, care va fi astfel cel dintâi ziar din ţară care va publica un articol semnat de o femeie.

-Sau mergeţi la revista doamnei Maria Rosetti, cu articole despre gospodărie şi cu sfaturi pentru tinerele mame, zâmbi şăgalnic redactorul, stârnind încă şi mai abitir ambiţia Despinei de a publica într-un ziar „de bărbaţi”.    

            Ajunsă în camerele spaţioase de deasupra prăvăliei de cafea, se feri cu paşi iuţi din calea mamei sale, pe care o auzea în salonul mare, şi se ascunse în salonaşul ei cel mic. În răsfăţul lor pentru fata care altfel le era lumina ochilor, soţii Agopian îi meniseră în loc de o singură încăpere în casa părintească, trei, dintre care una era un salonaş mai mic, copie fidelă a celui mare al doamnei. Despina dorise ca mobilier numai un fotoliu alături de fereastră şi un scrin înalt, un ecrivain utilat cu cele trebuincioase scrisului.

            Aici se ascunse din calea doamnei Agopian. Voia să apuce să mai aştearnă pe hârtie încă o seamă de gânduri, toate lipsite de cuminţenia care se cerea de la ea, înainte ca ştirile zilei să ajungă la urechile mamei sale. 

 

            Începuturile sunt atrăgătoare.Toată lumea iubeşte colile albe de hârtie. Un început nu are niciun trecut, nu poartă haina grea a niciunei vinovăţii. Ne-am născut dornici de a aparţine şi ne facem loc cu coatele spre înainte căutând mereu în jur oameni sau situaţii în care să ne regăsim.

            Regăsirea alungă singurătatea. Căutările acestea neobosite fac ca orice început să aibă atâta farmec. Sperăm că ne vom regăsi aici, în ceea ce începe. În povestirea aceasta. Nu din nestatornicie căutăm noi şi noi începuturi, ci din teama de a nu fi străini de tot şi de toate.

            Teama de a nu fi înţeleşi de nimeni, de a nu ne regăsi în trăirile nimănui, ar trebui să ne dea de gândit. Poate fi dovada că suntem rupţi din ceva mai mare, care a fost întreg şi acum este spart în sute şi mii de „eu”, „eu”, „eu”.

 

        Tocul îi rămase o vreme în aer, în aşteptarea inspiraţiei. O trezi o uşă care se auzi în apropierea micului ei salonaş de domnişoară răsfăţată. Ca să nu i se usuce peniţa, puse repede tocul înapoi în călimară şi suflă peste literele îndrăzneţe. Doamna Agopian schiţă un ciocănit superficial şi intră înainte să primească răspunsul Despinei.

-Nu eşti Iulia Haşdeu, să ştii, spuse dumneaei cu reproş, înţelegând dintr-o privire că fata scria.

Vizualizări: 242

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 29, 2013 la 10:00pm

Mulţumesc tuturor pentru lectură şi aprecieri.

Comentariu publicat de Maria Vo pe Octombrie 29, 2013 la 8:23am

... Începuturile sunt atrăgătoare.Toată lumea iubeşte colile albe de hârtie. Un început nu are niciun trecut, nu poartă haina grea a niciunei vinovăţii...

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 27, 2013 la 3:46pm

Despina este personaj fictiv, ca şi doamna Mandy.

Sunt convinsă că postarea textelor aici nu face decât să ajute la o publicare ulterioară în volum,pe hârtie.

Eu sunt cea care trebuie să-ţi mulţumesc pentru cuvintele tale.

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 27, 2013 la 3:01pm

Am cercetat deja pe Mandy, eu sunt o fire foarte curioasa si voiam sa te intreb daca personajele sunt reale sau fictive. n-am gasit nimic despre Despina Agopian, sau ceea ce gasisem nu era ce cautam, dar imi pare ca ai abandonat povestea de la inceput a doamnei Mandy, care imi placuse nespus. Mi-ar placea sa le continui... sunt egoista, dar ard de nerabdare sa citesc mai departe. Spor la scris sau daca sunt scrise deja, curaj! Desi ma intreb, daca publicam aici ceea ce scriem, vom mai putea sa le scriem intr-o carte pe care s-o publicam? Intreb si eu asa ca omul prost. Eu imi scriu doar gandurile, dar daca as vrea sa le public,... are ceva ca le-am publicat deja aici?

Poate ca nu esti persoana potrivita ca sa-mi raspunzi, dar poate cei care stiu, trecand pe-aici, pentru ca sigur vor trece, o sa vada si-o sa-mi raspunda. Multumesc din nou pentru lectura frumoasa!

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 27, 2013 la 10:44am

Fotograful Franz Mandy a existat. Totuşi, nu toate fotografiile ataşate acestor texte îi aparţin. De asemenea, unele evenimente au baze reale, pe care le găsesc pe Wikipedia. Dacă sunt necesare detalii, pot da link-urile.

 

Mulţumesc mult pentru fiecare impresie sau comentariu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor