(Sabia lui tata - partea a doua)

-Nu eşti Iulia Haşdeu, să ştii, spuse dumneaei cu reproş, înţelegând dintr-o privire că fata scria.

            Într-un fost flacon cu apă de colonie – gol acum -  pusese bere din butoiaşul domnului Agopian, din pivniţă. Închisese bine flaconul cu pulverizatorul cu pompiţă şi stropea acum, serioasă, frunzele rododendronului din salonaş. Pe Despina ar fi trebuit să o necăjească vorbele ei, dar seriozitatea cu care stropea frunzele nedumerite cu bere o îmboldea să surâdă cu un fel de drag. Cineva foarte înţelept care locuia din când în când în spatele frunţii Despinei găsea acum că doamna Agopian este o femeie bună care ar fi meritat o fiică pe măsură.

Doamna Agopian continuă înainte ca Despina să-i umple mica tăcere cu marile ei argumente:

-Ai o vârstă, domnişoară, care se cere altfel purtată prin lume decât o faci dumneata. Modelul pe care ţi l-ai ales ar fi bun încaltea, dacă l-ai şi urma. Văd însă că domnia ta, fata mamei fată, cam amesteci lucrurile între ele. Domnişoara Haşdeu a studiat şi practică acum artele, ceea ce pare lucru mai cuminte decât visele dumitale de a practica... dar nici nu vreau să mai rostesc restul. Ştim amândouă bine ce spun.

            Vorbind blând ca şi cum s-ar fi adresat unei mici sălbăticiuni gata oricând să o ia la fugă, speriată, doamna Agopian prinse una dintre frunzele rododendronului între degete iscusite şi îi şterse faţa îmbrobonită mai înainte cu bere.

-Domnişoara Iulia Haşdeu nu este modelul meu, spuse Despina, apropiindu-se de mama sa.

Şi, pentru a înnăbuşi din faşă restul discuţiei, o deturnă către zone pe care le ştia din experienţă sigure:

-De ce le faci aşa?

Doamna Agopian se uită cu atenţie la fata aceasta pe care i-o dăruise Dumnezeu. Ar fi dorit să-i poată citi pe chip dacă într-adevăr o interesează planta îngrijită de ea – ceea ce ar fi însemnat sfârşitul zilelor de chin şi împlinirea unor rugăciuni fierbinţi – sau doar vrea să abată discuţia, cu şiretenie.

-Faţa frunzelor trebuie ştearsă de praf, iar berea le hrăneşte şi le face mai lucioase.

-De ce? insistă Despina, de data aceasta cu sinceră curiozitate.

-Aşa a lăsat Dumnezeu pe pământ, dădu doamna Agopian singurul răspuns care îi fusese dumneaei suficient în viaţă, până acum. Aşa am pomenit de la măicuţa mea, cinstita dumitale bună Arsineea Zambaccian.

            Despina prinse o frunză între degete şi luă din mâna mamei sale cârpa moale de bumbac cu care le ştersese până atunci. Apropierea dintre mâinile lor domoli bănuielile doamnei Agopian. Mulţumi în gând Măicuţei Domnului pentru ascultarea rugilor şi pentru ridicarea blestemului greu pe care-l ştia căzut asupra familiei lor încă din anul în care Despinei – pruncă de numai un an – îi lua nănaşa moţul, după obicei.

             Potrivit obiceiului, tava trebuia să cuprindă peria de păr a mamei, oglijoara, o linguriţă de argint şi multe alte lucruri de trebuinţă femeiască. Nănaşei i s-a părut pesemne nimerit să încerce ursitorile, aşezând în ultimul moment şi sabia domnului Agopian pe tavă, iar ele s-au răzbunat neîntârziat, răspunzând provocării prin mâna copilei întinsă către ea. Degeaba s-au învălmăşit mai apoi către pruncă toate armencele vrednice din Bucureşti, prezente la luatul moţului: fata atinsese sabia.

             Vinovată, nănaşa a căutat scăpare dintre privirile armencelor într-ale domnului Agopian. Dumnealui şi-a dres glasul aşa cum face şi astăzi când trebuie să ia cuvântul în faţa prietenelor doamnei, ca şi cum ar cântări dacă e bine ce face, şi a râs încurajator:

-Mi-aţi speriat fata.

Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a luat sabia de pe tavă şi a ieşit cu pasul liniştit.

            Nănaşa a întins din nou tava cu daruri către copila de pe genunchii guvernantei. Fata a luat fără şovăire tocul de scris şi batista frumos brodată a mamei sale.

-Lacrimi! au şoptit în spatele palmelor cu care şi-au acoperit spusele cucoanele de faţă. Lacrimi pentru mamă-sa.

Nănaşa mare le aruncă o privire crâncenă şi rosti cu glas ridicat care acoperi orice altă aluzie din salon:

-Fata va fi o fire înclinată către frumos. Va scrie şi va broda ca nimeni alta. Broderiile lucrate de ea vor uimi lumea, cum v-a uimit acum pe domniile voastre batista pe care a ales-o dintre darurile ursitoarelor. Va fi o luptătoare – sabia dreptăţii a tătânelui său stă mărturie pentru aceasta. Va lupta pentru familia ei, pentru copii şi pentru liniştea casei.

-Ba, sabia lui tătâne-său altceva arată, îndrăzni a crâcni abia auzit cea mai vârstnică dintre armencele din salon. Fetele nu trebuie să atingă sabia.

            Tare se mai necăjise atunci doamna Agopian. Degeaba luase mai apoi nănaşa întreaga vină asupra sa, spunând că nu poate fi semn de destin al pruncului o prostie de femeie prea înclinată spre glume şi joc. Greşeala a fost a ei, pentru că pusese nefericita sabie pe tava ursitoarelor, recunoştea nănaşa. Doamnei Agopian însă nu-i trecea sperietura.

            Ba mai mult decât atât, în anul următor domnul Agopian dorind să aibă în casă, spre amintire, o fotografie a tinerei lui familii, luă pe doamna şi pe Despina şi merseră în capătul celălalt al străzii, la atelierul domnului Mandy fotograful. Comandară o fotografie de familie, iar maestrul fotograf se dovedi în ziua aceea foarte răbdător cu mica Despina, care mai întâi trebui să-şi potolească curiozitatea asupra tuturor aparatelor din atelier, şi numai după aceea putu fi convinsă să rămână o clipă nemişcată pe piedestalul din faţa părintelui său, cu ochii la aparat.

            Când fotografia fu însă gata, în săptămâna următoare, doamnei Agopian i se făcu rău: în clipa dinaintea declanşării aparatului de fotografiat, Despina întinsese mâna de pe piedestal şi şi-o sprijinise de... sabia tatălui său! Pentru a doua oară în numai doi ani de viaţă!

             De aceea deznădejdea doamnei Agopian era atât de adâncă acum. Acolo unde domnul Agopian nu vedea altceva decât zboruri efemere de tinereţe înaripată, trecătoare cu vremea ca toate ale tinereţii, dumneaei vedea semnul pus în urmă cu mai bine de cincisprezece ani pe fruntea copilului său.  Aşa ceva nu trece. Acesta se numeşte destin şi pace bună.

-Să cobori la masa de dimineaţă, mai spuse doamna casei, pregătindu-se să-şi ducă mai departe, către ficuşii din salonul cel mare, flaconul cu pompiţă.

            Se întoarse către uşă şi întinse mâna spre clanţă, dar uşa sări singură în faţa sa, deschizându-se cu putere, şi domnul Agopian – cu toată mânia lumii îngrămădită în cuta dintre sprâncene – apăru în cadrul ei. „Gata”, se gândi Despina. „Ştie”.

-Domnişoară, nu aşa te-a crescut biata dumitale mamă! rosti chinuit domnul Agopian, în încercarea lui de a nu da drumul în casă tunetului pe care îl simţea în piept.

            Şi spunând acestea trânti cu putere pe scrinul Despinei ziarul dimineţii, Timpul domnului Slavici.

-Văd că te-ai învrednicit încă de la prima oră să aduci ziarul, mai spuse el, observând dedesubt exemplarul îndoit în patru al Despinei. Fii aşa de bună, doamna mea, şi întreabă dumneata pe fiica aceasta a dumitale ce vrea să însemne „Poruncile sunt pe lume numai zece” ? ceru domnul Agopian socoteală soţiei sale, încă nedumerită de cele ce se petreceau. Mintea mea dreaptă, lipsită de farafastâcuri pariziene, călită numai pe câmpul de la Plevna, înţelege că alte porunci nu mai ştie acest lăstar al meu pe care l-am crescut şi încă-l cresc. Mai clar, nu ştie de porunca părintelui către copilul nevolnic. Ei bine, domnişoară, să ştii că nu este târziu să mai afli de existenţa a încă vreo două-trei porunci!     

            În mijlocul mâniei încă reţinute a soţului său, doamna Agopian despături ziarul şi citi. Despina trase aer în piept şi îşi îndreptă spatele înainte de a vorbi:

-Nu mă îndepărta de la inima dumitale, tată, pentru vorbele mele. Tot ce am scris este învăţat cu profesori aduşi de dumneata pentru mine încă de când eram copil.

-Copil eşti şi acum, domnişoară, să nu crezi altceva, spuse cu glas pierit doamna Agopian, încă fără să ridice ochii din foaia pe care o citea.

Obrazul său se golise de sânge şi era acum alb ca hârtia pe care o ţinea în mână.

-Mamă dragă, nu vreau să vă supăr, dar mereu am auzit la noi în casă că sunt egala feciorilor lui Chiron cel cu măslinele, a băieţilor care urmează cursurile Universităţii şi care ne trec adesea pragul sau a oricărui alt bărbat de vârsta mea. Ai spus, tată, că numai vârsta şi poziţia socială mă pot face diferită de un bărbat. Nu sunt cu nimic mai prejos decât ei, aşa spuneai, tată drag.

-Una este să fii egala lor şi alta este să doreşti a te purta ca unul.

            Doamna Agopian se ridică din fotoliul de langă ecrivain-ul Despinei şi, ciudat de liniştită, porni către salonul cel mare.

-Mergem să luăm masa de dimineaţă, hotărî ea pentru întreaga familie.

           În timp ce soţul său şi lipsita de minte copilă îşi ocupau locurile în jurul mesei, doamna Agopian se apropie de consola şemineului şi luă de acolo fotografia veche de familie, în care Despina sprijinea o mână mică de sabia tatălui său. O privi lung, îşi trecut un deget peste chipul copilului din imagine ca şi cum ar fi dorit să îndepărteze de pe fruntea ei un gând rău, apoi – înainte ca ceilalţi să înţeleagă bine ce face – aşeză cu grijă fotografia în scrumiera de marmură de pe şemineu şi îi dădu foc.

            Doamna Agopian nu era o femeie hotărîtă. Toată viaţa ei se orânduise în jurul cuiva căruia ea îi dăruise o încredere totală: mai întâi mama sa, apoi soţul ales de aceasta la vremea cuvenită. Deciziile ei erau deciziile lor. Le prelua şi le apăra cu vorba domoală şi cu uşurarea că este binecuvântată cu o viaţă liniştită. Nu înţelegea de ce fiica ei dă pacea pe război atât de uşor. În vremea din urmă, după ce se întorseseră amândouă acasă de la Paris, unde Despina terminase studiile ei de drept – o alegere poate nu tocmai fericită a domnului Agopian, la sfatul profesorilor fetei – doamna Agopian avusese parte tot mai des de nelinişti stârnite de purtările fiicei sale.

            La ceaiul dat joia în salonul mare de deasupra prăvăliei de cafea, câte o cucoană binevoitoare dorea să sară în ajutor şi propunea o nouă speranţă pe lista lor cu pretendenţi la mâna Despinei, sau alta aducea argumente cum că liniştea, lucrul de mână şi aerul curat al mănăstirii Agapia ar putea face minuni în cazul fetei – s-a mai întâmplat.

            Atâta vreme cât era înconjurată de oameni care îi înţelegeau necazul şi încercau să o ajute, doamna Agopian îşi putea afla în sfaturile lor sursa de putere. Ceea ce citise însă în ziarul acela sub semnătura Despinei îi zdruncinase toată încrederea. Nimeni nu o mai putea ajuta din asemenea grozăvie. Nici mănăstirea, nici măritişul, nici glasul tunat al soţului său. Se simţea pierdută, şi toată vina întregii situaţii o purta numai nănaşa căreia i se năzărise în trecut să provoace ursitorile. Pentru că la nănaşă însă nu putea ajunge, îşi aminti de fotografia mărturie a firii copilei sale, şi îi dădu foc – ca unui semn al blestemului ce era.    

            Timp de o întreagă săptămână, Despina nu coborî din încăperile ei din casa părinţilor. Alăturat auzea până târziu în noapte suspinele de plâns ale mamei sale, care însă nu dorea să o vadă. După ce primii nori ai furtunii dezlănţuite de ea se mai domoliră, rugă în câteva rânduri pe tatăl său să o împace cu maică-sa. Domnul Agopian însă nu avu succes în demersurile lui. Ca niciodată de când se ştiau pe lume, soţia sa se arătă dârză şi de nezdruncinat în hotărârea ei: nu voia să vadă fata.

            În oraş, vestea articolului semnat de fata negustorului armean de cafea stârni reacţii de toate felurile. Ba chiar, printr-o întorsătură de neînţeles a minţii tinerilor din zilele pe care le trăiau, apărură vreo doi noi peţitori care ţineau cu tot dinadinsul să-şi aştearnă inimile la picioarele autoarei. Cu tot necazul, domnul Agopian scăpă un râs sănătos la auzul veştii, gândind că Dumnezeu probabil l-a trimis în bătălia de la Plevna anume numai ca să-l pregătească pentru anii aceştia în care Despina lui, „băiatul tatei”, punea pe jar inima lui, a maică-sii şi se pare că încă multe alte inimi.

            Mai mult pentru liniştirea doamnei Agopian, care ameninţa să dea în icter de atâta supărare, se hotărî un fel de vacanţă prelungită a Despinei la Agapia. Fata avea voie să-şi ia cu ea toate cele trebuincioase scrisului şi putea face excursii prin împrejurimi, urmând ca după trei-patru luni să se întoarcă acasă şi să primească hotărârea părinţilor săi.

            În apropierea plecării, cu rămăşiţele nevinovatei fotografii în mână, Despina se înfiinţă în faţa tatălui ei şi ceru voie să meargă la Franz Mandy, ca să refacă fotografia.

-Este o amintire dragă, şi nu are legătură şi cu atât mai puţin vină pentru cele ce se petrec, spuse Despina. Am să iau fotografia cu mine la Agapia, ca să o feresc de ochii mamei. Te rog, tată!

            Spiru Agopian se învoi, şi Despina puse un colţ ars de fotografie pe masa de lucru din antecamera atelierului lui Franz, a doua zi dimineaţă.

-Pe passepartout scrie că efectuaţi comenzile chiar şi la mulţi ani după ce a fost făcută fotografia, spuse ea.

-Zamfir! Adu ochelarii din atelier! strigă Franz către ucenicul său.

           Apoi, cu ochelarii pe nas, studie cu atenţie marginile arse ale imaginii. Nu-i trebuia nicio informaţie pe care ar fi putut să i-o dea aceste margini înnegrite. Tot ceea ce avea nevoie era numărul comenzii, şi pe acesta deja îl descoperise în colţul scăpat întreg de flacăra vinovată. Dar apriga fiică a vecinului său intrase cu un aer atât de războinic în atelier, încât Franz voia să-şi dea un răgaz ca să guste întreaga situaţie. Aruncă fetei o privire pe deasupra ochelarilor, apoi continuă să întoarcă fosta fotografie pe toate părţile.

-Domnişoară Agopian, vi s-a dus vestea în tot târgul mai ceva ca lui Edison cu becul lui, spuse Franz cu un pui de zâmbet mai mult în ochi decât pe faţă.

Cu toată siguranţa zdruncinată, Despina căuta în minte un răspuns nimerit, fie el cât de scurt. Adus în încăperea din faţă, de primire, de renumele domnişoarei care le călcase pragul, Zamfir o punea şi mai mult în încurcătură cu privirile lui insistente. Franz o scăpă:

-Spune-i domnului Agopian că se face. Copia fotografiei va fi gata în trei zile.

-Vă mulţumesc frumos, domnule Mandy. Vă rog însă să fiţi aşa de bun şi să-mi faceţi un preţ pentru executarea comenzii până mâine dimineaţă cel târziu.

-Mâine dimineaţă cel târziu? ridică Franz ochii la ea şi îşi scoase ochelarii.

Despina începu din nou să-şi schimbe greutatea de pe un picior pe altul, privind pe furiş către Zamfir.

-Zamfire, du-te în spate, în atelier, şi liniază registrul cel mare de programări. Hai! porni Franz pe Zamfir după treburi, pentru că înţelese că fata se jena de el.

Apoi se întoarse către clienta lui:

-Până mâine dimineaţă este un termen cam scurt. Fotografia a fost făcută în urmă cu cincisprezece ani, am mult de căutat. E grabă chiar aşa de mare?

-Este, pentru că tata a hotărât să petrec toamna care vine la măicuţele de la Agapia, şi aş dori foarte mult să pot lua fotografia cu mine, lămuri Despina lucrurile.

Franz zâmbi unui gând: să mă ierte Cel de Sus, dar Despina lui Spiru Agopian este în stare să descălugărească mănăstirea de la Agapia, Doamne iartă-mă!   

            De dragul tinereţii ei neobişnuite şi în amintirea unor răzvrătiri din anii trecuţi cu care chinuise la rândul lui pe cei bătrâni din familia de la Mediaş, Franz se învoi să-i termine comanda la termenul stabilit.

            Lucrurile însă erau altfel sortite să se petreacă. Călugăriţele de la Agapia nu mai avură şansa să aducă pe calea cea bătătorită pe fata lui Spiru Agopian, pentru că în ajunul plecării familia cu rădăcini printre bănuiţii spioni ai domnitorilor moldoveni primi onoarea unei solii din partea Majestaţii Sale Regale Doamna Elisabeta. În depeşa adusă de una dintre doamnele MSR Regina se vorbea despre o sarcină care i-a fost pregătită Despinei şi se cerea acordul părinţilor pentru ca domnişoara Agopian să-şi ducă sarcina la îndeplinire. Detalii urmau să fie date în zilele următoare.  

-Majestatea Sa Regală Doamna Elisabeta a aflat despre domnişoara Agopian din gazeta domnului Slavici, a găsit de cuviinţă doamna care adusese solia să explice lucrurile.

-Nu încape îndoială că se va achita cu sârguinţă de sarcina despre care vorbeşte depeşa, spuse, foarte onorat, domnul Agopian soţiei sale, seara în odaia dumnealor. Mulţumim Lui Dumnezeu pentru că Majestatea Sa are trebuinţă de ea. Apropierea de doamnele de la Curte, ale căror purtări nu lasă urmă de îndoială, nu i-ar strica.

 

Vizualizări: 231

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Paul Agopian pe Februarie 2, 2014 la 2:39pm

Va multumesc ! Exist si, culmea, provin dintr-o familie de cafegii armeni ! Strabunicul meu a fost cafegiu, gasiti o scurta poveste(reala) despre el pe blog la:

http://negustorie.ro/ovanes-agopian-cafeneaua-ararat

Lucrand cca. doi ani la site-ul respectiv si discutand cu zeci de persoane, consultand sute de materiale, ma simt ca si cum a-si fi trait in acea perioada asa ca, am savurat scrierile dumneavoastra. Am avut ocazia sa cunosc si sa ascult povestiri de la ultimii urmasi ai unor vechi negustori de cafea si coloniale. Daca va pot ajuta si cu alte informatii despre vechii negustori armeni, nu ezitati sa ma solicitati.

Succes,

Paul

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Februarie 2, 2014 la 10:43am

Domnule Agopian, foarte emoţionată să văd că existaţi! Mulţumesc pentru adresa site-ului. Este plin de comori.

Comentariu publicat de Paul Agopian pe Ianuarie 27, 2014 la 7:11pm

Interesant desi, pentru mine e destul de ciudat sa citesc despre niste personaje ce poarta un nume de familie ca al meu... :)  ! Daca doriti sa aflati mai multe despre negustorii armeni, va invit sa vizitati site-ul negustorie.ro unde puteti gasi poze vechi, reclame si cateva povesti cu vechii negustori si meseriasi armeni din perioada ante/interbelica povestite chiar de urmasii acestora. Toate cele bune, Paul Agopian

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Noiembrie 1, 2013 la 11:33pm

Mulţumesc pentru lectură, domnule Marin, şi pentru aprecieri.

Comentariu publicat de MARIN DUMITRESCU pe Noiembrie 1, 2013 la 8:56am

Proză captivantă ; dacă intri, nu poți să mai ieși... mai ales când : te duce puțin în istorie...

Comentariu publicat de Simona Antonescu pe Octombrie 31, 2013 la 9:35pm

Eu sunt cea care trebuie să vă mulţumesc, tuturor, pentru cuvintele frumoase.

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Octombrie 31, 2013 la 5:48pm

Multumesc pentru povestirea fascinanta si minunat scrisa, felicitari sincere

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Octombrie 31, 2013 la 11:11am

                    Nu citesc doar, ci savurez. Readuceti in atentie o lume care a existat in realitatea Burestiului patriarhal.

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Octombrie 30, 2013 la 1:54am

Astept cu nerabdare continuarea! Raman la parerea de dinainte; cel putin pentru mine e fascinant, ador aceste povestiri vechi si daca mai presari pe ici pe colo si personaje reale, sau chiar intamplari asta face totul mai frumos. Minunat!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor