Sunt copilul care visa la frați vitregi

Sunt adolescentul care visa un accident

Sunt adultul care își uită grija pentru cuvânt

 

Mi-am amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.

Era ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…

Doar dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba, oftez, simtlipseşte ceva.

Plecasem de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare. Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării. Dans, alcool, fum, ce-o fi.

Luna era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de buton stop.

M-am trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.

Mi-era totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine, nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam cum în tine se dădea o luptă.

Doctorul și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună întrebări.

 

 

           - Tu ești moartă.

           - Aproape.

           - Ei!

 

Se auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit. Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.

Poate era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor