Viaţa mea Pânza de păianjen

De ce scriu? De ce nu am amintiri din copilăria mea? De ce uneori rămân fără cuvinte?
Deodată mă trezesc în faţa mesei, cu o foaie de hârtie în faţă. Pun mâna pe pix şi scriu. Gândul îmi zboară la copilărie. Nu găsesc o amintire. Toate au dispărut. M-am trezit mare. Înfrunt destinul. Mă întreb de ce m-am abţinut să plâng. Simt durerea în gât şi refuz să plâng. Aşa am crescut. Am refuzat să plâng.


Cuvintele îmi rămân cu durere în gât. Aud ne-plânsul din copilăria mea.
Stau în faţa destinului cu frică. Mă minunez de drumul lui strâmb ca la o minune Dumnezeiască. Ameţitor destin. Caut în aminti o portiţă pentru calea fericirii. Unde am închis poarta ? Toate faptele, gândurile, sentimentele…sunt în noi, undeva. Închidem şi deschidem porţi către ceea ce vrem să fim ori să nu fim. Eu am făcut inconştient gestul de a mă ascunde în plânsul dureros al copilăriei. Când am încercat să simt fericirea m-am izolat cu sufletul de realitate…şi sufletul a plâns. Când am încercat să-mi schimb destinul, hotărâtă să iubesc, m-am lovit de poarta sorţii şi am rămas pe loc. Îmi dau seama că sunt contur al suferinţei, cu inima împietrită de durere.

Cineva spunea ’’ suntem ceea ce vrem să fim’’. Poate că a găsit răspunsuri la toate întrebările şi a fost fericit că a rezolvat chestionarul vieţii cu brio.
Treceam pe lângă biserica din sat şi începeam să mă închin cu credinţă, până ce ajungeam departe şi nu o mai vedeam. Făcând acest gest mă simţeam om mare, mândră şi satisfăcută.
Lumea satului admira gestul meu şi-l lăuda în faţa mamei. Aveam 6 ani când plecam în sat să cumpăr pâine, stând la cozi imense câteva ceasuri bune până ce reuşeam să o cumpăr într-o îmbulzeală infernală. Apoi, după amiaza, stăteam la o altă coadă cu bidonul de gaz în mână. Treceam pe lângă biserică de patru ori pe zi şi de fiecare dată mă închinam ca o datorie sacră. Acum trec pe lângă biserici şi-mi spun ‚’’ biserica, trebuie să mă închin’’….mă închin şi spun ‚’’ Doamne ajută-mi’’.
Acest TREBUIE îl văd necesar, sunt pe drumul omului mare şi….cer. Sunt pe drumul cu nevoi şi multe răscruci. Stă la baza minţii mele detalii pentru fiecare lucru întâlnit în calea mea. Drum al nevoii, al satisfacerii, al plânsului, al durerii. Parcă destinul e altul, poate că la răscruce am intrat pe o străduţă prea întunecată pentru mine.
Mă aflu că merg pe strada altuia şi simt că nu acesta e destinul meu.
Mereu mi- fost frică să merg singură pe stradă pentru că ştiam un câine mic şi rău ce mă lătra de fiecare dată. Îmi plăcea să merg pe strada mea pentru că mă simţeam în siguranţă şi oamenii mă cunoşteau. Chiar dacă mergeam pe mijlocul drumului, câinele tot mă lătra. Am încercat de multe ori să merg pe o stradă vecină cu a noastră, nu mă simţeam bine pentru că nu ştiu de ce admiram fiecare casă, mi se păreau mai frumoase decât cele de pe străduţa mea….însă, mergând, îmi dădeam seama că nu sunt în siguranţă.
Nu poţi merge de mână alături de un alt destin. Nevăzutul satisfăcător al sorţii schimbă doar culoarea din incolor în incolor accentuat. Suntem ceea ce vrem să fim. Mergem pe drumuri alese de noi. Plângem pentru că nu suntem acolo unde trebuie, unde ne-am propus ori unde ne-ar place să fim. Zâmbim pentru că cineva ne face vesel cu mâna, factor extern pentru fericire. Ne temem de câinii care latră.
Trebuie să închid toate porţile lăsate deschise în copilăria mea. O singură poartă deschisă. E poarta fericirii mele. În care drum se află ?
Toate drumurile au o cale. Calea fericirii. Tu alegi dacă să mergi pe ea…ori, pe partea cealaltă unde mereu va lătra un câine.
Îmi dau seama că în copilăria mea, singurul scop era să o fac pe mama fericită arătându-i că nu observ atunci când plânge, că nu îmi este foame, că nu îmi trebuie jucării, că nu-mi este frică singură în casă. Am crescut cu nodul durerii în gât. Am crescut vrând să-i demonstrez că nu văd şi nu simt realitatea plină de lipsuri şi nimicuri.
Am trăit ascuns în masca indiferenţei cu scopul fericirii mamei. Îmi dau seama că şi acum fac acelaşi lucru, sacrificiu. Trăiesc pentru oamenii din jurul meu. Nu contează că îmi doresc ceva. Trăiesc pentru alţii supusă greşelii din copilărie.
Îmi las bărbia apăsată în podul palmelor şi privesc în lungul străzii la oamenii ce vin de la lucru. Nu multă lume circulă pe străduţa noastră. Majoritatea lucrează în câmp, vin acasă când se înserează.
Sprijin cu spatele gardul. Picioarele le-am strâns cu putere la piept, palmele sub bărbie şi astfel aştept un om. Îl văd cum vine. Spun ‚’’ uite un tată’’. E un vecin. E rudă de departe cu noi. Mereu îl aştept. Lucrează în oraş şi vine la aceeaşi oră în fiecare zi. Când se apropie de mine îi zâmbesc şi, ca să mă vadă, mă mişc puţin ca semn de bucurie ‚’’ poate mi-a adus ceva bun’’. Nu-mi aduc aminte dacă vreodată mi-a dat ceva bun, dar eu îl aşteptam cu bucurie în fiecare zi, pentru că era un ’’tată’’.
Un lucru are valoare dacă este original. Sunt momente în viaţă fericite. Beatitudinea fericirii din acel moment al vieţii dispare. Nu durează. Sunt realităţi înşelătoare, trăieşti ca să le simţi apoi trăieşti ca să le uiţi. Nu am trăit pentru mine. Urmele paşilor din trecut rămân treze umbre în faţa ochilor mei…umbre, umbre, umbre. Mă ridic pe aceleaşi urme şi merg inconştient spre aceeaşi umbră…nu pentru că asta îmi doresc ci pentru că am greşit de multă vreme drumul la răscruce în copilăria mea.
Priveşte înainte va spune omul de rând, omul fără lipsuri, omul cu copilărie fericită, omul cu amintiri, omul care nu ştie să crească cu nodul în gât. De fapt, fericirea e impusă, nu vine singură adusă de un vânt puternic pe care o inspiri şi …gata.
Eşti fericit dacă vrei să fii fericit? Nu poţi lua fericirea cu mâinile, nu o poţi aşeza în fundul sufletului ca pe un drept al tău. Nu poţi decide când să fii fericit sau când să plângi.
Mă ridic, cu paşi mărunţi, pe urmele copilăriei mele şi mă închin în faţa nefericirii ca la icoana cea mai mare din biserică. Trec privirea peste amintiri şi nu remarc nimic. Aş putea picta fericirea cu albastrul plâns din lacrimile mele, cu roşu aprins vise scurse din inimă în urma paşilor mei, cu negru luat din noaptea singurătăţii mele şi a lămpii cu gaz ce-mi lumina doar camera. Sunt culori ale puterii mele absolute de a mă simţi vie.
Mă ridic pe urme de paşi neuitate de dor, ce dor. Contur de sentimente amare revăd şi resimt ca o mântuire a sufletului, ca o vindecare în absolutul destin inexistent sau rătăcit.
Aduc amintirilor din copilărie o nuanţă de sacrificiu şi le aşez cu grijă în rama de sacru. Revendic fericirea şi o închin cu capul plecat copilăriei cu nodul în gât.
………………………………………………………………………..
Insist în căutarea amintirilor. In toate sectoarele gândirii din perioada copilăriei văd lacrimile mamei şi aud plânsul ei sfâşietor, posedată de neputinţă şi dor. Singurătatea a constituit criteriul decisiv la maturizarea mea. Ţipătul, în faţa icoanei, reprezenta pentru mama deprecierea neputinţei de a merge mai departe, avea un dispreţ absolut faţă de moartea tatălui meu.
Am fost săracă dintr-o poruncă a sorţii şi am amplificat această sărăcie la capacitatea de a mă ridica într-o durere supremă. Durerea mea o numesc tăcere.
In jurul vârstei de 7 ani, într-o noapte, aud cum geamurile ne sunt sparte. Mama sare din pat, fuge prin casa. Ţipa si implora persoana din afara sa ne lase în pace. Mă ţineam după mama. Eram speriată. Numai pentru că mama plânge, eu tăceam obosită şi inertă. Eram bolnavă de frică. Îmi simţeam sângele în urechi, îmi auzeam inima în urechi. Simţeam cum îmi vine să fac pipi pe mine. Doamne, Doamne cât mi-a fost de frică. Până la ziuă ştiu că am rămas în braţele mamei.
Dimineaţa s-a dus la icoană şi l-a judecat pe tata pentru moartea lui. Am stat pe pragul uşii. Am privit-o cu o durere identică cu a ei. Îmi înghiţeam lacrimile cu frică să nu-mi scape vreuna.
Cu toată puterea fiinţei mele caut o secundă de fericire din copilărie. Acea durere a existat tot timpul în mine. Îmi dau seama de ce frig lacrimile acum. De ce vreau să ajung să înţeleg acele stări?
Singurătatea îmi conferă luxul să cobor la realitate. Naturalizez tristeţea sufletului meu prin lacrimi ce ard. M-am dedicat unei emulări inconştiente completând plenitudinea gustului amar. Nu mă pierd în gândurile copilăriei ci copilăria devine unică şi se pierde în mine ca o naivă introspecţie bolnavă.

Noţiunea fericirii ţine de timp ? Fericirea e o noţiune? O definiţie, un fapt? E realitate? Fericirea are ramuri ? Cât ţine ? De ce plângi atunci când eşti fericit? Ce fel de lacrimi sunt acestea? Mulţi oameni işi definesc viaţa ca pe o fericire. Ce mimică absurdă! Ce fără de lipsuri e totala lor amintire!
……………………………………………………………………….
Mi-am depărtat privirea din rostul absolut al lumii. Nevoia de a avea e stare de veghe. Veghezi cu interes asupra timpului pentru ca nevoia sa ia sfârşit. Spaţiul copilăriei a rămas prăfuit şi plin de un gol al nesfârşitei suferinţe.
Nu pot uita gestul mamei atunci când plângea în faţa icoanei. Acea voce sfâşiată de dorul tatălui meu şi de necazurile ce continuau să vină ca o spirală a infinitului. După moartea tatălui, timpul nu a vindecat-o de nimic ci a accentuat nevoia de a fi cu el pentru că nu a contat, pentru mama, cele trei fete lăsate singure în casă. Eu aveam 2 ani. Bunica îmi povestea cum fugea mama la cimitir şi cum plângea întinsă pe mormântul tatălui meu, pe frunze uscate, ori pe zăpada din decembrie.
Primele mele amintiri sunt lacrimile mamei. Acea suferinţă, acel plâns îl aud şi acum. A vegheat cu lacrimi asupra timpului. Suferinţa ei nu s-a sfârşit niciodată. Am crescut în umbra lacrimilor mamei, convinsă că aşa se trăieşte, că aşa e normal, că aşa se face. Concepţia mea era una infernală: a nu avea fără de sfârşit.
………………………………………………………………
Nu mă cunosc. Nu ştiu ce caut, ce vreau. Nu ştiu dacă am găsit ceva sau am pierdut ceva. Caut un răspuns personal? Dincolo de societatea în care trăiesc nu mă găsesc. De fapt, mă întreb care e realitatea. În care timp mă găsesc, ce relaţie este între mine şi timpul trecut? Mă supun acum timpului trecut. Încerc să mă regăsesc în copilărie într-o realitate raţională, pentru o personalizare a sufletului…niciodată al meu.
Priveam la televizor, fără să-mi placă meciul de fotbal. O făceam doar ca să par indiferentă persoanelor din jurul meu. O auzeam pe mama spunându-i unei femei robuste cu vocea înţepată ‚’’ trebuie să întreb fata dacă vrea să mă mărit. Am mai întrebat-o şi nu e de acord’’. Atât ia trebuit acelei femei căci a venit lângă mine şi m-a întrebat cu vocea destul de ridicată ‚’’de ce nu vrei să se mărite măta? Vrei să stea singură toată viaţa, să se chinuiască cu voi? Nu vrei să ai şi tu un tată. Ia nu mai fă nazuri’’. Apoi, tot aşa de grav se adresa mamei ‚’’ Pune femeie mâna pe ea și dă-i două palme. Ia uite frate, da ce…tu te iei după un copchil? Arde-i două şi hai că te aşteaptă omul ăla de o oră’’.
Săraca mama. Ce privire tristă avea. Ce frumos era meciul de fotbal la televizor în comparaţie cu discuţia din casă. Aveam 6 ani. A venit mama lângă mine şi m-a rugat să mergem. Avea o privire…pierdută, blândă şi tristă, îmi cerea parcă ajutorul, acordul, mie…un copil. A mai avut cereri în căsătorie dar din cauza mea nu a făcut nici un pas. Îi spuneam ‚’’ nu-mi place’’. Alteori îi spuneam: ’’e urât’’, ’’e popă, nu-mi place’’, ’’ are prea mulţi copii’’. Săraca mama. Acum era altfel, i se citea pe chip greul, era obosita, spera într-o schimbare, îi era greu, mai greu. Poate îşi dorea să scape de muncă şi sărăcie. Muncea şi pentru surorile mele. În fiecare lună, le trimitea în Bucureşti, la şcoală, alocaţia mea şi pachete cu mâncare. Mai strângea bani pentru ca surorile mele să-şi plătească mâncarea şi căminul. Mi-a fost milă de mama şi am spus ’’ da’’. Ne-am îmbrăcat bine, afară ploua, am plecat două străzi pentru a ajunge la omul care îşi spunea tată de câte ori mă vedea. Nu-l sufeream. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, avea un mers uşor şi săltăreţ, îşi mişca mâinile pe lângă corp într-o manieră enervantă. Zâmbea prea mult. Doamne cât am urât momentul primului meu pas făcut în casa acelui om. Înăuntru se afla o masă mare plină cu mâncare, erau oameni, râdeau, vorbeau tare, mâncau. Deşi îmi era foame nu am mâncat. Am înghiţit în sec mai ales când vedeam prăjiturile.
Nu-mi simţeam sufletul de tristeţe. Îmi venea să plâng. Am încercat să-mi înec plânsul înghiţând des. A sosit un moment în care toată strădania mea de a accepta voinţa mamei, strădania de a nu plânge….am năpustit asupra tuturor cu un ţipăt sfâşietor, plin de durere, am urlat cu faţa plină de lacrimi ’’ Vreau acasă’’. Aceasta ieşire am avut-o după ce plecase toata lumea din casă, atunci când tatăl vitreg a spus ’’trebuie să ne culcăm’’. Săraca mama. Ne-am îmbrăcat şi am plecat spre casa noastră, spre aceeaşi ploaie rece. Ţin minte, că în urma noastră, până să ieşim din casa tatălui vitreg, l-am auzit cum mă înjura: ’’ grijania….de copil…morţi…anafura…’’ multe expresii pe care nu le cunoşteam dar sunau îngrozitor. Împreună cu mama am mers încet prin ploaie la căsuţa noastră. Nu mi-a reproşat nimic.
Din acea noapte, am prins o frică continuă faţă de oameni. ’’ grijania….grijania…grijania’’.
Omul seamănă cu o scară, treaptă cu treaptă ajungi să-l înţelegi, să-l accepţi, să-l asculţi şi în momentul când ajungi în dreptul uşii lui, trebuie să intri. Uşa după tine se închide definitiv.

Vizualizări: 160

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ciomaga cezar pe Iunie 30, 2013 la 9:20pm

Introspecție, analiză, defulare, nu pot și nici nu vreau să pot amprenta cu definiții natura unui astfel de text.  Cred că aveți nevoie, Doamnă Doria, de închiderea unui cerc și de deschiderea unei spirale. Sunteți într-un punct mort și trebuie să vă eliberați de identificarea cu mama dv.  Am trecut prin situație similară, cu alți parametri, și mi-au trebuit mai bine de 30 de ani să pot fi eu și nici acum, uneori nu sunt sigur că am reușit. Mă surprind câteodată, gândind, vorbind, judecând și hotârând ca ea. Reușesc să mă desprind de acest plan al falsului eu trecând pe mentalul analitc. Textul e superb, scris ”la prima suflare” cu multă forță. Poate un pic croit și condus un pic mai...literar ar avea și mai mult de câștigat. E numai o modestă constatare și vă rog să nu o luați în nume de rău. Vă doresc mult succes și echilibru lăuntric și cu nerăbdare aștept să vă citesc. O seară bună !

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Iunie 29, 2013 la 10:18pm

Vă mulțumesc, domnule, Moldovan V. Dorin!

Toate cele bune, cu drag!

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 26, 2013 la 12:00pm

Aceste momente fac parte din existenta noastra.

Bine scris.

Felicitari Dna Ploesteanu.

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Iunie 25, 2013 la 9:59pm

Vă mulțumesc pentru semnul lăsat, Agafia Drăgan. Contează enorm pentru mine să știu că aceste gânduri ale mele produc, ceea ce am dorit, în cititor. 

că sunt eu, că sunteți dumneavoastră, stările trăirilor sunt identice. ochiul sufletului este același.

seară frumoasă!

cu drag

Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Iunie 25, 2013 la 4:13pm

" De ce sacriu?.. De ce nu am maintiri din copilaria mea?..De ce uneori raman fara cuvinte?..sunt atatea semne de intrebare la care le cautam raspunsul prin noi si prin viata...suntem oare multumiti de ce gasim? intensa traire, puternice emotii si sentimente se degaja din fiecare rand al textului...citesti si intrebarile iti raman in memorie si fara voie incepi sa cauti tu raspunsuri...felicitari pentru acest text pe care l-am lecturat cu reala bucurie si placere.

Comentariu publicat de Doria Șișu Ploeșteanu pe Iunie 24, 2013 la 10:27pm

Terezia Filip, Ilie Adrian, Mara Paraschiv, vă mulțumesc! 

ați avut timp pentru aceste gânduri. e adevărat că sunt scrise nu de mine, ci de copilul din mine așa cum era el. un copil fără să-și caute termeni literari, fără să urmărească linii și imagini artistice. acest copil stă în fața voastră gol și vă lasă să-i vedeți naivitatea. 

niciodată nu am știu să mă feresc din calea oamenilor. nu am știut. poate că e un păcat sau poate o boală. cine știe! 

seară frumoasă, dragi prieteni. 

vă mulțumesc!

Comentariu publicat de ilie adrian pe Iunie 24, 2013 la 4:02pm

Superb!Felicitari!

Continuati cu aceasta "naivă introspecţie bolnavă",pentru ca va da un stil aparte,iar pe de alta parte va elibereaza emotiile si sentimentele de tristete din copilarie,producand astfel...literatura pura.In fond arta incepe odata cu viata si reprezinta viata.

Comentariu publicat de Terezia Filip pe Iunie 24, 2013 la 11:16am

Comentariu publicat de Terezia Filip chiar acum

Emoţionante pagini de roman al copilăriei sau de jurnal. Mă gândesc la Bachelard care afirma despre  copilărie că  este  "un germene cosmic"... este "sâmburele reveriei noastre"...etc. Există-n fiecare din noi o copilărie ce,  în opinia lui Bachelard, rămâne nemişcată, etern vie, înafara timpului  curgător şi ne alimentează reveriile pentru întreaga viaţă. Aceasta văd  şi eu  în fragmentele înduioşător-tulburătoare de mai sus.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor