Fragment (1) din romanul în lucru "Prin glodul destinului" volumul II

   Subiectul acelei zile s-a întâmplat să fie despre cărţi şi era prima dată când îl abordam. După ce mi-a vorbit despre cărţile de psihanaliză pe care le studiase, despre marii filozofi agreaţi şi contestaţi de el, şi-a amintit de o carte pe care o citise cândva şi pe care dorea neapărat s-o recitească: „Călătorie la capătul nopţii” de Luis - Ferdinand Celine. Revelaţia momentului m-a ridicat brusc de pe scaun, am luat din dulap cartea împachetată şi i-am dat-o, fără să mai pot spune ceva. Am rămas muţi amândoi, dintre atâtea cărţi câte sunt pe lume, era exact cartea de care pomenise. Întâmplare sau nu, eu am luat-o atunci ca pe un semn bun. După tot ce a urmat şi acum aş spune că a fost un semn, unul cât se poate de rău. Atunci, chiar să fi avut mintea limpede şi să fi judecat semnul strict după mesajul titlului, călătoria la capătul nopţii, mi-ar fi sugerat drumul spre o nouă zi. Să nu fi încercat, poate nu-mi era de-ajuns o viaţă să regret şansa ratată, aşadar n-am făcut altceva decât să mă lămuresc că prin întuneric, nu se poate ajunge la capătul nopţii. Pentru mine, noaptea nu avea capăt.

  Toate aceste întâmplări ciudate, pe care le datoram predestinării, ne purtau dincolo de realitate, de timp şi spaţiu. Eram convinşi că ne-a fost dat să ne întâlnim, dincolo de vrerea noastră. Când nu eram împreună, aveam momente în care mă năpădeau din senin valuri imense de emoţie, ca nişte fulgere ascuţite ce-mi ţinteau plexul. Aveam bănuiala că trăiesc un moment de întâlnire telepatică a gândurilor noastre, în care sufletele îşi vorbesc pe limba şi în felul lor. Nici timpul sau distanţa nu aveau putere să anihileze câmpul magnetic dintre noi. La atingere, uneori degetele erau biciuite de un scurt-circuit care ne făcea să tragem mâinile speriaţi. Este posibil ca mintea să genereze asemenea efecte, dar sunt convinsă că nu erau produsul imaginaţiei, ci un fapt real care se întâmpla, pur şi simplu. În lunile care treceau fără vreun alt semn de la el, acea starea temporară de emoţie, era singura cale de comunicare. Absenţele lui îndelungate, îmi aducea liniştea şi neliniştea în aceeaşi măsură. Deşi îl aşteptam în fiecare zi, seara eram împăcată că n-a venit. De câte ori pacea era pe-aproape  să-mi elibereze conştiinţa vinovată, sosea mereu cu hrană proaspătă pentru iluziile risipite, de parcă le-ar fi ştiut limita de rezistenţă. Iluziile hrănite din plin cu vorbe goale pe care mi le-a vândut şi sentimentele inutile cu care am plătit, mi-au devorat sufletul flămând de iubire.  

Vizualizări: 51

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor