Cuvântul:ce ne-am face fără el? Ne putem imagina o viaṭă fără cuvinte, captivi într-o închisoare a tăcerii și a singurătăṭii , o viaṭă condamnată, redusă la nivelul unui cântec, a unui refren mut ?Nu putem. Totuși, există unii oameni obligaṭi să trăiască închiși într-o scoică a tăcerii, un spaṭiu atât de limitat dar cu o muzicalitate fascinantă: de multe ori tăcerea spune cu mult mai mult decât o mie de vorbe superficiale, de multe ori tăcerea este cea mai frumoasă muzică, note clasice ce aduc în faṭă bătăile inimii noastre, jocul naiv al gândurilor și freamătul întregii noastre fiinṭe. Scoica este la uma urmei refugiul nostru. Acolo fugim ca o umbră, acolo ne ascundem în colṭul tăcerii. “ A privi și a tăcea, a asculta și a tăcea și în final a tăcea pur și simplu se dovedește a fi o artă.”Tăcerea are glasul ei...Tu, trebuie doar să înveṭi să-l asculṭi, să-l urmezi căutand în adâncurile sufletului tău, în gândurile haotice din capul tău...
Ce faci însă, atunci, când scoica alunecă la fundul marii, când scoica devine propria ta capcană? Ce faci atunci, când te lovești de un zid iar cântecul încetează pur și simplu ?
Oameni se pierd în fiecare zi dar timpul este mult prea nepăstor: nu numară niciodată piesele căzute la pământ, nu cruṭă și nu oferă o a doua șanșă. Suntem naivi, uneori chiar inconștienṭi, dar asta e în natura noastră: a devenit un obicei să privim lucrurile în nuanṭe nepotrivite, să căutam o perfecṭiune care adeseori nu există, în drumul nostru am uitat să mai dăm o șansă lucrurilor simple…Am pierdut kintesesenṭa dimineţilor tăcute: tăcerea a devenit mult prea asurzitoare pentru noi. Am sfârșit absurd, dintr-o eroare gramaticală: am uitat să ascultăm, să auzim și să privim cu atenṭie, să ne lăsăm pradă simṭurilor totale și să fim doar niște pasageri în tranzit. Tăcerea s-a dovedit a fi cu mult mai mult decât tot ceea ce poate îndura fiinṭa umană. Nouă, nu ne plac momentele de tăcere, căci atunci ne e teamă. Ne sperie gândul că am putea fi demascaṭi, că masca noastra ar putea fi pusă la îndoială, combătuta cu argumente imbatabile din dicṭionarul tăcerii.
A trecut ceva timp de când nu am mai ales să păstrez prezentul, am investit mult prea mult în arhiva timpului: treptat, starile informale de tacere au disparut. Ĵn încercările mele, de-a evita comiterea greșelilor, am făcut una dintre cele mai mari greșeli : am uitat limbajul braille, am căzut pradă destinului, fără ca nici măcar să mă împotrivesc. Am renunṭat pur și simplu, m-am pierdut în tenative zgomotoase, alerte de a mă lua la întrecere cu timpul. Am continuat să merg pe un drum cu sens unic, fără ca măcar să aud vocea lucrurilor din jur… Nu m-am resemnat niciodată și am continuat să visez la supunerea timpului.
Până nu demult nu puteam să înteleg ce se ascunde în spatele unui zâmbet, care este povestea străzii și a lucrurilor din jur sau care este nuanṭa unei îmbrăṭișări …Până nu demult , nu știam să simt cu adevărat adierea vântului, să mă adaptez unei priviri sau să iubesc fără motiv. Toate aceste lucruri însă le cunoșteam, citisem despre ele în cărṭi, vedeam oameni trăindu-le zi de zi și mă mulṭumeam cu atât. Ceva din mine totuși, se revolta, vroia să iasă la iveală. Viaṭa s-a dovedit în final a fi profesorul ideal…Așa, dicṭionarului meu i s-au adăugat noi sensuri iar eu mi-am învăṭat lecṭia. Așa, am readus scoica mea de pe fundul mării, autodefinind sentimente. Treptat, am început să-mi lărgesc orizontul cu noi perspective, să înṭeleg “mecanica inimii” și utopia secundelor cufundate în tăcere… Așa am ajuns să pun capăt unei vieṭi de fugar, ascultând frecvenṭa potrivită.: nu am mai rătăcit căutând explicaṭii, definiṭii sau răspunsuri, paradoxal am ales să rătăcesc dintr-un simṭ instinctual pentru a trăi momentul.
Treptat, am învăṭat să apreciez momentele de tăcere, să nu le mai regret…Așa am ajuns să descopăr că există tăceri și tăceri, să învăṭ să fac pauze de la tot și toate, să nu mai las scoica mea să se piardă în lume, să se înece în mare,să se sparga de stinci…M-am trezit. Am primit o voce sau poate am început doar să aud., înṭelegând sensul tăcerilor și cel al cuvintelor.
Oamenii de pe stradă însă, au rămas la fel: aceleași figuri reci, nepăsătoare, aceiași ochi ce nu văd, ce nu spun mai nimic, aceleași guri ce se pierd în teancuri de cuvinte, cei de ieri și cei de azi. Strada însă, s-a schimbat sau poate doar modul în care o percep eu: o simt vie, atât de vie încât parcă are glas. Aici, atât nu e niciodată atât, nimic nu e niciodată nimic . Strada nu are vârstă. Aici, am ajuns să apreciez mireasma îmbietoare a unei cești de cafea, ziarul citit în liniște pe o bancă, la lumina unui felinar sau îngheṭata de la colṭul străzii. Aici, am învăṭat să citesc suflete. Strada are povestea ei, tu trebuie doar sa înveṭi să o asculṭi, oferindu-ṭi timp să simṭi, să trăiesti drumul ei.
Cel mai mult însă, poate, m-am schimbat chiar eu: am început să cred în vise, în dimineṭi furate, în noi începuturi. Am renunṭat să mai privesc îngrijorată în oglinda viitorului, m-am resemat cu ideea că timpul nu poate fi controlat, m-am mulṭumit cu prezentul. Acum, am înteles totul : noi trebuie să încetăm în a mai fi doar niște păpuși maleabile în mâinile destinului, trebuie să ne găsim propria voce, definindu-ne ca indivizi. E timpul ca papușa să devina păpușar, să-si contruiască propriul drum, o stradă care să spună povestea lui….Restul e tăcere !

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor