Este anul de graţie 1914, 4 august.

   Mă numesc Paul Drăgoi, am 24 de ani, sunt tânăr învăţător în Năsăud. Sufletul îmi este răvăşit! S-a declanşat războiul! Azi, Germania a invadat Belgia!

   De o lună trăim sub spectrul acestuia, de când Austro-Ungaria a atacat Serbia. Mai spera oare cineva că lucrurile se vor rezolva pe cale paşnică? Eu unul da, aveam această speranţă în suflet!

   Nu pot înţelege cum pot oamenii să se omoare între ei. De omorât se mai omoară ei, dar aşa izolat, unul din răbunare… altul din răutate…  Dar organizat? Să ştii că pleci să omori ca să nu fii tu omorât? Pentru ce? Ce am eu cu sârbul sau cu belgianul? Nimic! Nici el cu mine! Are şi el o drăguţă cum am şi eu…Eu o să plec la război, iar Mioara o să rămână aici! Ea este iubita mea,  Ne iubim! Vrem să ne căsătorim! M-oi mai întoarce?

   Se aud ciocănituri, „cioc, cioc” .

-  Intră.

   Uşa se deschide şi intră unchiul Liviu. Este fratele mamei, stau la ei în gazdă, la el şi la tuşa Ana.

-  Paule, ai auzit?

-  Am auzit! De ce trebuie să ne batem? De ce se omoară oamenii între ei? Asta nu pricep! Şi de ce trebuie să mergem la război pentru ungur? Noi suntem români! Nu avem nimic cu sârbii, nici cu belgienii!

-  Aşa vor conducătorii de la Viena. Facem parte din Statul Austro-Ungar. Trebuie să ne supunem. Îmbracă-te, mergem la părintele Tudose!

   Îmi schimb pantalonii şi îmi pun o cămaşă albă, proaspăt spălată de tuşa Ana. Miroase frumos, a levănţică!

   La părintele Tudose mai găsim pe Titu Ionescu şi pe Nicu Diaconu. Pe masă este deja o carafă cu vin rubiniu, din via preotului. Primim fiecare câte un pahar, pe care îl umplem cu băutura ce se aseamănă cu sângele gros al taurului.

-  Ileană, ia vezi tu de treburi prin curte!

   Tuşa Ileana iese din casă fără nici un cuvânt. Noi ştim că de fapt dânsa stă de pază, dacă este vreun pericol intră în casă şi începe să ne bodogăne că nu mai terminăm cu băutura, că ne aşteaptă nevestele acasă...

   Discutăm despre război....

-  Vorba lungă, sărăcia omului! spune la un moment dat părintele. Să nu mai aruncăm vorbe-n vânt! Pe mine şi pe Liviu nu ne-or lua la oaste, suntem deja bătrâni, dar voi trei, Paul, Titu şi Nicu, veţi primi rapid ordinele de încorporare. Întrebarea este: mergeţi la război? România acum este neutră, dar se aude că va intra în luptă alături de Antantă. Vreţi să luptaţi împotriva românilor, a neamului nostru?

-  Nu! răspundem toţi trei într-un glas.

-  Atunci, uitaţi la ce ne-am gândit. Treceţi la români!

   Noi, cei trei, ne uităm prostiţi când la părintele Tudose, când la unchiul Liviu, când unul la altul.

-  Păi este pericol mare, dacă ne prind, ne ucid!

-  Este! Dar în război nu este risc? Chiar mai mare? Acolo nu te apără decât Dumnezeu cel Mare şi Sfânt de gloanţe şi ghiulele! Noi avem legături, oameni care să vă conducă până la graniţă pe cărările de munte, neumblate decât de animale. Dacă ajungeţi dincolo, nu mai este nici o problemă! La Bucureşti îl căutaţi pe domnul Ardeleanu, la Ministerul Instrucţiunii publice. Vă va ajuta. Românii vă primesc cu braţele deschise! Nu avem timp de gândire. Mâine îmi daţi răspunsul. Vă aştept la aceeaşi oră. Acum, hai să terminăm bărdaca asta, că se trezeşte licoarea şi este păcat!

   Acasă discut în continuare cu unchiul Liviu şi cu tuşa Ana.

-  Şi ai mei ce or să zică?

-  Maică-ta şi cu taică-tău ştiu, sunt de acord să pleci. Nici ei nu vor să lupţi împotriva românilor. Am pleca şi noi, dar suntem bătrâni de acu.

   Seara îi spun şi Mioarei ce intenţii am. Plânge, dar este de acord.

-  Să ne încredem în Dumnezeu, el este Mare şi Bun, îmi spune printre suspine, când ne luăm rămas bun. Eu te aştept, Paul!

   Plec, tot întorcând capul, să o mai văd o ultimă dată. Aşa mi-a rămas în amintire, o fată năltuţă, blondă, în cadrul porţii, cu lacrimile în ochi.

   Abia am avut timp să-mi iau la revedere de la părinţi. Mi-am luat şi actele cu mine, în România mă voi prezenta la Ministerul Instrucţiunii Publice şi voi solicita un post de învăţător, conform pregătirii mele. Mama îmi pregătise şi un pachet cu de-ale gurii, care mi-au ţinut de foame patru zile cât a durat drumul.

   Am plecat întâi la Sibiu, la un frate al tatălui meu, unchiul Vasile. Plecaseră şi Titu şi Nicu, fiecare pe alt drum. Nu era indicat să mergem în grup.

-  Bine ai venit, nepoate! Mă bucur că te-ai hotărât, că nu ne faci neamul de râs! Mâine dimineaţă plecăm cu carul la pădure, trebuie să aduc lemne pentru iarnă. Cine ştie ce o să fie? Tu ai să pleci cu pădurarul, este român de-al nostru, te va duce pe poteci numai de el ştiute.

   Pădurarul, Petre pe numele lui, este un bărbat înalt şi trupeş, drept ca bradul, aspru la vorbă, dar bun la suflet. Şi iubitor de neam.

-  Nu-ţi fie teamă, nu eşti primul pe care îl trec graniţa! O mulţime nu vor să lupte împotriva românilor. Nimeni dintre cei conduşi de mine nu a fost prins. Pe unde vom merge, numai fiarele pădurii mai cunosc drumurile! Dar vom merge pe jos. Este mai greu decât cu caii, dar mai sigur. Nu trebuie să ne ştie nici vântul, nici pământul!

   Am străbătut timp de trei zile munţi şi văi, am trecut peste ape, pe unele le-am traversat cu piciorul, pe altele pe podeţe şubrede. Ziua umblam prin codrii întunecaţi, în care stejarii îşi uneau ramurile cu ulmii, formând adevărate bolţi, prin care razele soarelui răzbeau cu greutate, pe cărărui înguste, pe care doar animalele treceau spre vadurile în care se adăpau. Noaptea dormeam în popasuri improvizate, care abia ne apărau de umezeala nopţii şi fiarele pădurii.

   În amurgul celei de-a treia zi am ajuns aproape de liziera unei păduri.

-  Uite drumul acela! îmi arată Petre, printre copaci, un drum pietruit. Mai faci cincizeci de metri după ce ieşi din pădure  şi ajungi la postul de graniţă românesc. Eu de aici mă întorc la treba mea. Succes!

   La vorbele lui, sufletul îmi este inundat de bucurie, dar şi de o mare tristeţe! Am reuşit, am ajuns între ai mei, dar am lăsat în urmă tot ce îmi este drag!

-  Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc!

-  Nu este nevoie. Nu eşti primul şi nu o să fii ultimul pe care îl trec graniţa. Ne ajutăm unii pe alţii. Fac şi eu ce pot!

   Stau în loc şi-l petrec cu privirea până se afundă în pădure, pe cărarea pe care abia ce am venit. Oare îl voi mai vedea vreodată? Nu cred.

La postul de frontieră prezint actele şi explic situaţia mea. Grănicerii mă iau în braţe şi mă sărută pe amândoi obrajii, apoi mă omenesc cu de-ale gurii.

-  Oi fi flămând, atâtea zile în pădure!

   Ajuns în Bucureşti, îl caut pe domnul Ardeleanu, la Ministerul Instrucţiunii Publice. Aflu că este Secretar de Stat. Mă primeşte cu aceeaşi bucurie şi îmi promite că mă ajută să primesc un post de învăţător în Dobrogea.

   Nu este ca la noi, în Ardeal, aici peisajul este arid, doar Dunărea îşi îndreaptă, majestuoasă, apele spre Mare. Sunt alte obiceiuri, alte tradiţii, dar sunt în România!

   Sunt de cinci ani în satul din Dobrogea. În tot acest timp am păstrat în suflet, ca pe nişte icoane sfinte, imaginea părinţilor mei în pragul casei şi pe aceea a Mioarei!

   Mulţumesc Dumnezeule cel Mare şi Sfânt, care m-ai ajutat să trec peste această cumpănă a vieţii mele! Ajută-mă, Doamne, să revin pe meleagurile în care îmi sunt rădăcinile!

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor