Se trezi pe la cinci să facă o prăjitură. Începuse vacanța și știa că el se scula târziu, când soarele se ridica deja sus, deasupra casei. Adunase un castron de căpșune din grădina din față , le clătise repede cu apă rece și le așezase frumos să se scurgă în strecurătoarea cu găuri mari, pe marginea mesei.
Știa că rețeta asta o să-i iasă. O repetase de câteva ori și prinsese în sfârșit secretul blatului care se încăpățâna să se lipească mereu de tavă: punea prea multa făină și n-o ungea îndeajuns cu grăsime. Îi spusese bunica taina și-o învățase să presare o lingură de griș împrejur, ca un perete de protecție.

Îi reușise și-i dusese de câteva ori felii mari, pătrate, de prăjitură pudrată cu zahăr. O lăudase cât era de gospodină și o strânsese în brațe, pupând-o pe părul strâns deasupra capului:
- Ești numai bună de măritat!

Dimineața curgea moale și abia aștepta să se facă ora zece. Atunci cu siguranță nu l-ar fi trezit din somn. Așeză pe farfuria albă cu floricele câteva bucăți aburinde și le lăsă să se răcorească în fața geamului larg deschis. Venea dinspre gradină miros dulce de iasomie și nu se putu împotrivi ispitei de a rupe câteva ramuri, aplecându-se pe fereastră. Le puse în ulciorașul de lut cumpărat din piață și le mirosi închizând ochii. Era în sfârșit vara. Și cât așteptase!

Privi ceasul de pe perete: nouă și un sfert. Prăjitura se mai răcise, nu mai aburea. Puse două linguri de zahăr pudră în sita cea fină. Cernu deasupra copturii în ploaie, la întâmplare. Se dădu doi pași în spate și privi mulțumită: Mda, avea cu ce se mândri.

Își aranjă părul și se uită în oglindă. Arăta odihnită, cu tot sculatul de dimineață. O fi fost începutul de vară și vacanța pe care o așteptase atât. Își privi unghiile, nu cumva să-i fi rămas vreo urmă de aluat ascunsă, s-o pună într-o situație jenantă. Acoperi farfuria cu un șervețel și ieși pe ușă. Nu era încă zece, dar nu mai putea aștepta.

Le stătea înainte toată vara, cu parcurile ei, cu ștrandul la care visau să se duca săptămânal cu autobuzul la marginea orașului. Era ultima lor vacanță înainte de facultate și în afară de învățătură, își propuseseră să iasă în fiecare zi pe undeva: cam doua-trei ceasuri, apoi înapoi cu nasul în carte.

Trecu drumul spre casa lui, cu farfuria în mână. Bătea un vânt călduț și-i despleti părul adunat la spate, lăsându-l să-i curgă pe umeri. Deschise cu grijă poarta, să nu cumva să scârțâie și s-o dea de gol că venea, stricând toată surpriza dimineții. S-o fi sculat?

Bătu încet la ușă și așteptă. Nu venea nimeni. Mai încercă o dată. Nici o mișcare. Dormea adânc pesemne, cufundat în vise. Era prima zi de vacanță la urma urmei. Nu vroia să apese pe sonerie, să nu-l trezească brusc, să-l sperie. Făcu câțiva pași pe trotuarul îngust și se opri în dreptul camerei lui. Se ridică pe vârfuri să vadă înăuntru. Nu ajungea și iar se gândi ce bine ar fi fost să fie și ea mai înaltă, mai dreaptă. Lăsă farfuria pe pervaz și trase cu amândouă mâinile o cărămidă pe care o zări pe trotuar, în dreptul geamului. Se sui și se ridică în vârful degetelor: nu era nimeni în odaia lui, patul era făcut, cu pătura care-l acoperea trasă pe margini, întinsă gata să pocnească. Nu stătuse nimeni pe pat în dimineața asta. Dulapul avea ușile închise, lucru cam ieșit din comun pentru el – cam neatent, cam superficial când era vorba de ordine.

Se dădu jos de pe cărămida portocalie, luă prăjitura și merse la ușă; sună scurt, de două ori. Auzi pași venind dinspre bucătărie. Deschise maică-sa și-i aruncă o privire întrebătoare:
-Bună dimineața, doamnă. E-acasă?
-Să nu-mi zici că nu știi. Păi cum să fie acasă? A plecat azi-noapte cu trenul de doisprezece, și-a făcut ieri bagajele toată ziua. S-a mutat la tată-su la Craiova, și-a luat transferul de la liceu săptămâna trecută.
-Cum adică transferul? De ce să se mute? Nu mi-a spus nimic.
-Asta nu-i treaba mea, dragă. Știu eu ce vorbiți voi? A plecat și gata. Și mie mi se rupe sufletul, dar n-am avut ce-i face. M-am pus eu de-a curmezișul și tot degeaba. Până la Craiova e o noapte întreagă de mers cu trenul, e la capătul celălalt al țării; crezi că mie mi-e ușor?

Doamna lăcrimă și privi în jos. Se vedea că nici ei nu-i priise întâmplarea asta și hotărârea lui pregătită din vreme înțelegea, însă despre care ea nu știuse nimic.

Rămăsese acolo în prag, cu farfuria în mână, cu ochii țintă la floricelele albastre de pe margine. Zahărul începuse să se topească și să se scufunde în aluat, scoțând la iveală căpșunele decolorate, fleșcăite. Șervețelul de deasupra se umezise și el, făcându-se una cu prăjitura care-i păru dintr-o dată urâtă, acrită, moartă. Își dădu seama că plângea deasupra șervețelului care o acoperea, înmuindu-l.

Cum putea să fi plecat așa, fără o vorbă? Fuseseră împreună ziua de dinainte, până după-amiaza târziu. Când o fi avut timp să-și facă bagajele? Parcă fugise de ea, iar asta o durea mai mult decât dacă ar fi părăsit-o pentru alta. Își plănuise plecarea, își luase transferul. Asta însemna timp. Cum de nu-și dăduse seama, cum de nu văzuse ce se apropia?

Trecu drumul înapoi, deschise ușa și se strecură în casă, de parcă nu mai vroia să dea ochii cu nimeni. Se lăsă pe scaunul din bucătărie, încercând să înțeleagă. I-o fi lăsat oare vreo scrisoare în cutia poștală? S-o fi întâmplat ceva, poate o fi fost bolnav și nu voia ca ea să știe. Alergă să verifice, însă cutia era goală, sporindu-i temerile.
Era limpede că o abandonase. Și oare de ce?

Privi perdeaua care fâlfâia în vânt și ulciorașul cu iasomie. La ce mai așteptase atât vara?
Chiuveta era plină de vase murdare de la pregătirea prăjiturii. Le spălă în grabă, clădindu-le unele peste altele în coșul de scurs. Luă capacul de pe găleata de gunoi și deșărtă prăjitura urâțită, tăiată în pătrate mari. Aruncă și ce mai rămăsese în tavă. Fusese pentru el.
Deodată auzi ceasul cu cuc cântând de ora zece. Nicicând nu i se păruse atât de mecanic.
Și i se spulberă și ultima nădejde - nu visa.

Își petrecu toata ziua nemișcată, pe același scaun, încercând să priceapă. Revăzu în minte zilele care trecuseră. Nu-i dăduse de înțeles nici măcar o clipă că se pregătea de așa o schimbare. Ba încă el venise cu ideea să meargă la ștrand cu autobuzul în fiecare joi, să mănânce mici la chioșcul de pe colț și să se plimbe cu bicicletele miercurea pe marginea lacului. Hrăniseră împreună rațele gălăgioase care-și aveau cuiburile în păpuriș și călăuzeau pe apa verzuie șiruri de pui gălbiori, înotând la distanțe egale.
Îi promisese că îi va aduce un castron de cireșe din grădina lui să facă un tort bun, cum numai ea știa și să sărbătorească Sânzâienele, care aveau să vină cam peste o săptămână. De la geamul ei, urmărea curioasă cum li se schimba în fiecare zi culoarea, de la verde la galben, apoi înspre portocaliu și roz, pârguindu-se.

Pe după-amiază își șterse ochii și se spălă pe față. Își făcu curaj și trecu din nou drumul, împinse poarta care se deschise cu un scârțâit supărător și sună la ușa lui.
-Doamnă, îmi puteți da o adresă vă rog?
Femeia o privi cu o oarecare milă. Își strânse buzele, își lăsă ochii în jos, suspină și zise cu glas scăzut:
-Îmi pare rău de tine, fetițo, dar mi-a spus să nu-ți dau adresa, nu vrea să știi unde stă. Înțelege, e greu și pentru mine ca mamă să trec prin asta. O fi și pentru tine, nu zic. Du-te acasă și liniștește-te, o să treacă. Ești tânără și o să găsești tu pe altcineva. El nu mai vrea să știe de tine.

Vara trecu încet, zilele curgeau egale, greoaie. Miruna mai răsfoia prin cărți, cu gândul aiurea. Deschidea cutia poștală de câteva ori pe zi, poate va fi sosind vreo veste de la el.
Dar nu venea nimic, era dus și de negăsit. Și în afară de ce aflase în prima zi de la maică-sa, nu mai avea nicio noutate.

Cireșele din curtea lui se copseseră demult, nu le strânsese nimeni. Nu le mai putea vedea în fața ochilor. Căzuseră pe jos, putrede, strivindu-se multe de cărămida portocalie pe care se suise în ziua aceea să vadă dacă era acasă. Altele se uscaseră pe crengi, în bătaia soarelui. "Jur pe ce am mai sfânt că n-o să mai pun gura pe cireșe cât trăiesc", își zise.

La geamul lui mereu închis lumina era întruna stinsă. Și de la o vreme începu să privească încolo mai rar.

La facultate intrase printre primii. Iar prăjituri își promisese să nu mai coacă niciodată, până la sfârșitul zilelor.

Învăța bine, studia atent. Medicina nu era o facultate ușoară și hotărâse să devină un doctor bun și să salveze viețile bolnavilor din cartier. Poate să scrie și vreun studiu despre mintea umană, atât de întortocheată, atât de imprevizibilă. Uși se deschideau acum multe, comunismul căzuse - fiară înveninată, învinsă după atâția ani de prostire a nației și atâtea chinuri.

Revoluția o găsi pe Miruna proaspătă doctoriță la dispensarul de sector. Își făcea treaba cu dăruire, scriind rețete, tratând răceli, vaccinând bebeluși. Se măritase cu profesorul de biologie de la Liceul Sanitar și trăia o viață obișnuită, la fel ca toată lumea. Cristina se născuse când era ea în anul cinci de facultate și o lăsase în grija bunică-sii, la țară.

Mai arunca uneori câte-un ochi în curtea de peste drum, de câte ori le scârțâia poarta. Și aștepta să se coacă cireșele mari, rotunde, pe care nu le culegea niciodată nimeni.

Într-o zi, pe când avea program de consultații cu bolnavii, o chemă asistenta:
-Doamna doctor, vă caută cineva, zice că-i un prieten mai vechi.

El era. De multe ori își imaginase clipa asta, visase cum i s-ar fi aruncat în brațe toată, cum i-ar fi iertat plecarea abruptă, care-i zdruncinase primii ani ai tinereții și-i umpluse de amărăciune. Dar îl privea împietrită, poticnindu-se în cuvinte.

-Cred că-ți datorez o explicație, de aceea am venit, zise el.
Orice-ar fi auzit, era târziu, iubirii lui îi luase acum altceva locul: o căsnicie mediocră, cu zile care curgeau toate la fel, căreia doar râsul cristalin al Cristinei îi justifica sensul.

-Nu puteam să-ți spun că plec și de ce, ai fi suferit poate mai mult. Mutatul la Craiova a fost doar un pretext. Acolo luam legătura cu călăuza care urma să mă scoată din România. Dacă te-aș fi implicat și pe tine și aș fi ratat planul pe care-l pregăteam, ai fi suferit inimaginabil, tu și familia ta, cum știi că se întâmpla pe vremea aceea. Nimeni n-a știut. Nici măcar mama.

Așadar asta fusese. N-o părăsise pe ea, pesemne o mai fi iubind-o. Dar timpurile erau altele, viețile lor schimbate, consumate acum pe continente diferite. Fugise în Ungaria, îi povesti și de-acolo în Austria, apoi în America. Venise acum pentru întâia oară s-o vadă pe maică-sa care nu mai știa nimic de el de ani de zile. Și cum putea s-o ocolească pe ea, iubirea lui din liceu, frumoasa lui cu ochi albaștri care îi aducea prăjituri cu vanilie?

Tăcea. Măcar n-o lăsase pentru alta. Și din ochi îi căzură lacrimi, ca-n ziua aceea când plânsese după el pe farfuria cu albăstrele pictate pe margini. Ce face viața din oameni, își zise. Îi veniră în minte multe din poveștile de iubire ale prietenilor care se despărțeau, acum vedea, pentru niște copilării. Ferească Dumnezeu să te despartă viața cu forța, restul e-o prostie, gândi.

Invită în cabinet următorul pacient, apoi se întoarse spre el:
-Ies la patru.

(Iubiri de aur, 2015)

Vizualizări: 51

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor