Fulgii… mii de fulgi au cotropit văzduhul, transformând totul într- o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri.

Soare!… un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, ca o îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mij-locul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o „stare”. Îi pot da numele de bucurie… dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar au început să se apropie şi să cadă peste mine, integrându-mă în decor. A fost realmente o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!” Şi, dintr-o dată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre fulgii mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

,,Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată… reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, ca dintr-o navă cosmică invizibilă.

Stau nemişcată urmărind fascinată ,,spectacolul”. Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lectie este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc al căutării. Şi, dintr-o dată ,,înţeleg”: fiecare caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-o dată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Parcă, brusc, am devenit ţinta preferată.

Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu… în curând. Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine ca o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare iar ele devin sensuri care prin firele multicolore pătrund în mine.

Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-o dată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir de fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină… mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor.

Nemişcarea mea… nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pă-mântul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile pământului, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă la un moment dat, simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu… pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu.

Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum mi-am dorit dintotdeauna să-l aud. Acum, ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui.

Iar ruga mea, revine fierbinte, în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare, Creatorul.

Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoa-re a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a ,,adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. ,,O să ai zile bune aici. Mitu te-a ,,primit”. Ştiam ce înseamnă asta.

Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am mai fost aici. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui.

Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire.

Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă parcă, că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna.

Tot trupul meu, totalitatea mea, a fost hrănită cu iubire celestă iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armo-nie deplină. Sufletul meu a primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii…

„La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi :

„La mulţi ani!”.

Şi încep să scriu...

Vizualizări: 74

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Danaela pe Februarie 22, 2012 la 12:52pm

@ Antonella Mocanu Simplu: Mulţumesc! ai scris atât de multe esenţe, încât sunt fericită. O caldă imbrăţişare

Comentariu publicat de Danaela pe Februarie 22, 2012 la 12:50pm

@ George Bariz . Descifrarea, decriptarea şi scrierea determină  inţelesuri proprii, de fiinţă , pe care altminteri nu le-aş cunoaşte. Conştientizarea prin scris .... Nu am urmărit să fie literară. Mulţumesc pentru aprecirea scrisului.  Aspect pe care nu l-am urmărit cu mare atenţie, recunosc. Cu atât mai mult aprecirea mă bucură.

Comentariu publicat de Danaela pe Februarie 22, 2012 la 12:44pm

 Oană Ștefan Valentin Mulţumesc. Mă bucur că trăirea mea a determinat asemenea apreciere

Comentariu publicat de Antonella Mocanu pe Februarie 22, 2012 la 12:11pm

Text plin de culoare, de lumina si .....de arome. O incantatoare lectura. Felicitari, Danaela!

Comentariu publicat de George Bariz pe Februarie 22, 2012 la 10:24am

Minunat scris,felicitari.

Comentariu publicat de Oană Ștefan Valentin pe Februarie 22, 2012 la 9:17am

Minunat !!!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor