Gînduri şi rînduri V // Ion Stratan despre Nichita Stănescu: „El vine din afara lui însuşi ”*


„El vine din afara lui însuşi”*

 

Trei reliefuri ale minţii îi apar gîndului atunci cînd cuvintele „Nichita Stănescu” plutesc în aroma amintirii.

Primul este în adînca vale a imaginii personale. Chipul său fin, princiar, alcătuia o figură distinsă  cu gesturi rare, concentrate, dar niciodată ostentative. Privirea albastră a lui Nichita plutea deasupra întinderii braţelor, deasupra mersului, deasupra degustării. Cuvintele rostite sacadat aveau un timp al primei expresii şi o metaforă ulterioară, explozivă, a înţelesului profound. „Rănit” la „mînă” sau la „picior”, el ştia că acolo „va fi pus un zeu”. Minunate dealuri ale „planetei Nichita” sînt făcute din prezenţa celorlalţi în preajma poetului. De la prietenul meu Traian T. Coşovei la delicata soţie, Dora, de la verbul tandru faţă de sufletul sensibil, contururile celor doi nu pot fi despărţite de atmosfera artistului. Au fost mulţi cei care i-au dat încredere şi forţă – genialul plastician Sorin Dumitrescu se alătură în amintirea mea interpretului dramatic Florin Zamfirescu, graficianul Mircia Dumitrescu se reliefează alături de dragul său prieten, unicul poet Petre Stoica. Vîrfurile impresiei lăsate de Nichita Stănescu, asemeni unui lanţ muntos înalt, sînt create de versurile sale.

Trei ar fi datele metafizice care mi-au marcat sensibilitatea. În primul rînd, abstractizarea. Poezia, chiar impregnată de metaforele realului, rămîne, încă de la funcţia integratoare pe care o are cuvîntul într-o conştiinţă activă,  întreprindere a abstractului. În al doilea rînd, sentimentul. O poezie, cît ar fi de complexă, fără o latură afectivă, este asemeni unui interpret frumos, cu orchestră admirabilă, dar fără calităţi muzicale. Al treilea şi ultimul gînd important despre poezie este cultivarea limbii române. Nichita a fost un erou al invenţiei morfologice.

Şi noi, generaţia ’80, am încercat ca figurile noastre de stil, aerul nonconformist, ironia, citadinismul şi intelectualitatea să ducă mai departe expresivitatea graiului, să ofere o cale atît spre sentimentele care ne-au vizitat sufletul, cît şi spre o modalitate, specifică epocii noastre, de cunoaştere a condiţiei umane.

                         Ion Stratan

 

*Acest text este, aşa cum deseori mi-a mărturisit Nino, ultimul pe care avea să-l mai scrie despre Nichita Stănescu, în luna martie a anului 2003 şi pe care, apoi, l-a încredinţat spre publicare revistei ploieştene ateLier 21. De atunci, ori de cite ori, noi, prietenii aflaţi în jurul său, îl întrebam dacă nu cumva are de gînd  să mai comită şi alte rînduri despre declaratul său maestru într-ale poeziei, Nino ne răspundea invariabil, cu un zîmbet trist în colţul buzelor: „Aş vrea să fiu lăsat să mă doar gîndesc la Domnia Sa…”. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întîmple…

 

În fotografie: Ion Stratan împreună cu Nichita Stănescu, în 31 martie 1983, cînd poetul împlinea 50 de ani. Nino îi dăruise poetului o cămaşă de soldat pe care acesta o şi îmbrăcase. Coincidenţă sau nu, peste exact 20 de ani, tot în martie, Nino avea să aştearnă pe hîrtie ultimul său text (pe patru pagini albe, format A5, scrise pe o singură faţă; alăturat este facsimilul primei pagini) despre Nichita Stănescu.                                       

Bogdan Toma

Vizualizări: 1716

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Aprilie 4, 2011 la 5:06pm

                                          NOI NU SUNTEM NOROI

                                        Motto : `` Întunecând întunericul, / iată  / porţile luminii  ``

                                                                         Nichita Stănescu  - `` Haiku ``

 

Eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut  prin ninsori şi tăceri…. A venit o zi în care am cumpărat volumul de versuri  cu titlul atât de transparent : `` Măreţia frigului  `` de Nichita…

Adică Nichita Stănescu şi atunci a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical.

Titlul m-a intrigat, dar, ulterior, am înţeles măreţia acestuia. Adică omul este singur în univers şi de aici frigul interior, dar acest frig este măreţ pentru că reprezintă prezenţa divină, care te însoţeşte toată viaţa. Titlul volumului este relevant şi eliberator. Poesiile acelea au declanşat în viaţa mea o adevărată reacţie în lanţ. Am înţeles că poesia nu este un joc, poesia este revelaţie şi transformare interioară.

De câte ori ninge, îmi amintesc de Nichita.

Când este cald îmi amintesc de `` Măreţia frigului ``.

Ce păcat că poetul a plecat dintre noi în plină iarnă, aproape nespovedit, nemărturisit şi  aproape neîmpăcat cu zăpezile eterne.

Tot în acea perioadă a vieţii mele am luat contact cu opera lui Constantin Brâncuşi, cu modul său de gândire şi atunci am înţeles că sfera se - împlinea şi ce sferă perfectă era dacă nu ar fi avut şi un colţ frânt ...

Ei, da, atunci când te atinge infinita şi sfera are colţuri, iar cubul este rotund de atâta şlefuire cu sufletul... De la cei doi am învăţat totul, cum poţi deveni muritor, cum poţi călători în univers. Am învăţat mai multe de cât de  la profesori, care îţi predau din rutină... 

Aşa a fost să fie...pe vremuri de ninsoare …

Regret nespus că nu am îndrăznit să -l abordez pe  marele poet atunci când eram la Bucureşti. E o lipsă de atingere care o simt dureros şi care nu se mai vindecă. Îmi imaginam că Nichita este etern şi toate trec în afara poesiei. Dar Nichita a fost şi el om care totuşi  a înviat şi va învia tot la al treilea poet din ţara asta...

Ghorghe  Tomozei redă o mică anecdotă cu Nichita în albumul memorial apărut la Editura

 `` Viaţa Românească `` în anul 1984 : 

`` ... Cineva l-a supărat. Un scriitor care nu e chiar scriitor ci mai degrabă un trăitor în Mercedes,  somtuos automobil despre care  Nichita pretinde, călcând  proverbul precum că ulciorul nu Mercedes la apă.

- Lasă-l, bre, zic .

Nichita : îl las.

- Vai de capul lui, zic.

Nichita : Ascultă - ncoa, bătrâne : ăsta o să fie toată viaţa ministru, da ` noi o să fim poeţi toată moartea ! ``

Anecodota este dureros de reală. Cu  zâmbetul pe buze poetul a intrat în eternitate, împăcat cu sine, cu fiinţa sa, cu rana lumii.

Ştiu un portret al poetului împreună cu iubita sa. E un portret perfect al perechii de îndrăgostiţi, care rămâne neschimbat, etern.

Cu `` Măreţia  Frigului `` am înţeles că piatra îmi este verişoară şi am fost mirat toată adolescenţa, dar mi-am revenit ulterior, când am descoperit că  `` nimic nu-mi este altceva `` şi apoi că pietrele vor vorbi, dacă noi, creştinii nu o vom face… De atunci am ştiut că unu ori unu fac neaparat unu, dar ulterior am aflat că `` numai tu şi cu mine / înmulţiţi şi împărţiţi / adunaţi şi scăzuţi / rămânem aceiaşi ...``

  De drag de Nichita, am scris  pentru ora de limba română, adolescent fiind şi pierdut între cuvinte, un mic eseu de vreo 20 de pagini, despre poesia modernă, pe care l-am citit asprului meu profesor, chiar la ora de limba română, într-o clasă de liceu unde munţii îţi intră pe fereastră, şi care, uimit, m-a lăsat să-l citesc până la capăt, aproape întreaga oră  şi am avut şi am strania impresie că el, profesorul de modă veche, el care ne-a învăţat atâtea,  învăţa împreună cu mine, lecţia de teoria relativităţii în poesia modernă română. A fost lucru cel mai plăcut pentru adolescentul din mine, care deveneam bărbat prin poesie ...

Când sunt trist, când sunt abătut, pun discul vechi editat cândva de `` Electrecord `` şi ascult vocea poetului chemându-ne la eternitate. E un disc mai vechi, ce face alianţă cu un pick - up şi mai vechi, dar vocea e nouă de fiecare dată şi parcă mi se  adresează.

Proiectul lui Nichita de a scrie o poesie deschisă, o operă deschisă, trebuie urmat, e un proiect îndrăzneţ, care antrenează poet şi cititor, care face să se vadă duhul cuvântului, al cuvântului de la început de lume. Restul impune omului să ceară iertare cercului şi îngerului nevăzut, care te însoţeşte.

Nichita a avertizat poporul poeţilor şi pe „ activiştii suferinţei „  :

`` Nu-l vede nimeni pe poet. / Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. / Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă. / ...

 Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem ! / Poetul nu miroase cum floarea // Cum putem să-l înţelegem,/ cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea/ drept floare  ? / ``

Acest avertisment este mereu actual, poetul nu este om politic, nu este consilier local, nici preot, dar are lucrarea sa, are revelaţia sa şi mereu primeşte mesaje pentru ceilalţi , pe care ceilalţi nu le vor recepta, nu le vor accepta, sunt mesaje care schimbă  sufletul, lucrare mult mai importantă decât paşaportul nostru cel de toate zilele.

Cândva Nichita a trecut prin Ţara Haţegului, a trecut ca un zeu care merge  pe jos prin propria viaţă. A prins harul acestor locuri, le-a pus într-o poesie  puţină în felul ei, dar multă în spirit, mare cât bugetul unui oraş ca Haţegul, ca Hunedoara, pe zece ani împreună , dar cine să înţeleagă că poetul nu este lup şi nici frunză căzătoare ?...

La primirea premiului  acordat la Struga, ca poet important, Nichita lăsa în testamentul său vorbitor şi fierbinte :

`` Aici, în catedrala Sfânta Sofia, prin încoronarea unui om care visează şi gândeşte în limba română, se adevereşte, încă o dată, spiritualitatea plină de dor şi dumnezeiască a poporului român. `` 

Cu alte cuvinte : punct -  cine poate înţelege va înţelege...

Totodată atunci Nichita mărturisea : `` Să nu uităm însă naşterea cuvântului ca fiinţă vie care este produsul cel mai sublim al omului. ``

Înainte de  a pleca dintre  noi Nichita a scris  :

`` Să  ningă peste noi cu miei doar astăzi / să ningă inima din noi / Noi niciodată nu am fost noroi ... ``, iar ultimul vers  - `` plecat dintre ele  - ``, repetat de trei ori, ca – ntr - o înviere, pentru că nu suntem noroi, noroi, noroi...

Opera  poetului a fost ca un fel de învăţătura  pentru fiul său rătăcitor prin cuvinte.

Poate aceasta este şi menirea poesiei, de a purifica cu duh curat ...

 

 

  Haţeg , decembrie, oricând                                          

                                                                Constantin Stancu

 

Comentariu publicat de maiarizescu pe Aprilie 1, 2011 la 5:43pm
Comentariu publicat de petruta stan pe Aprilie 1, 2011 la 5:33pm
Multumesc! Cu un ochi plang si cu un ochi zambesc.
Comentariu publicat de Sorina Ivascu pe Martie 31, 2011 la 11:37pm
Unele lucruri trebuie sa se intample, unii oameni trebuie sa existe. Sunt punctele unor traiecte existentiale, sunt ceea ce mai tarziu numim "definitii". Nasteri si existente deloc intamplatoare, sunt daruri ale Marelui Spirit intruchipate in Om. Sau, simplu, asa ca in Nichita.
Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Martie 31, 2011 la 9:50pm
Săracă și meschină-mi pare viața literară fără generozitatea și imponderabilitatea poetului și poeziei lui Nichita Stănescu. A dispărut odată cu el ”starea poeziei”,înlocuită de cele mai multe ori de o mondenitate fadă, plină de pizmă și ranchiună practicată în grupuri și grupuscule pline ochi de genialități de ocazie.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor