Uite, frate, că nu-l dovediră, nici ai lor, nici ai noştri

Sau poate că nici nu era o miză, doar mie îmi place să cred că le-a rezistat.

 

Ce-i drept, pe atunci era idolul uliţei.

 

Ne dădeam uţa în el,

Îi rupeam frunzele şi ne frecam cu ele pe degete, ca să mirosim voluptos, a iod.

 

Maică-mea îşi amintea cum legănase păpuşi de cârpă la umbra lui.

„Păpuşi tâmpite!”, replicam io savantă

Şi o strângeam la piept pe Camelia mea de plastic, cea cu ochii albaştri veşnic deschişi, de la Arădeanca,

Între timp, îmi ştergeam zeloasă degetele maro pe rochia  nou tricotată de tanti… cum o chema?

Ce mai contează, oricum la faza asta maică-mea se enerva îngrozitor.

 

Şcoala veche i se pitise cu totul în spate.

Nouă ne plăcea să credem că tocmai fusese frecată cu untură şi tot speram ca vreun câine să-i dea târcoale, pentru că avea gardul de zid şi geamuri mânjite de vrăbii,

dar n-ai să vezi.

 

O castelană părea şcoala veche printre casele de chirpici,

Iar el, un cavaler printre duzi.

Duzii ăia jegoşi, de-şi împroşcau progenitura în şanţ, în curtea şcolii, în capetele noastre.

Noi le-o striveam sub papuci, pătrunşi de conştiinţa fiinţei superioare.

 

Nu-mi amintesc să-l fi văzut rodind vreodată, adică nu-mi amintesc să-l fi cules cineva,

da’ aici e altă poveste.

 

 

Cine n-a ascultat blesteme în Giuleşti, când cu demolarea, e cel mai probabil un zero barat la teologie.

Eu le-am ascultat, am crescut cu ele, iar asta, nu ştiu cum, m-a ajutat să uit.

Uitasem:

-          umbrele lui în curtea şcolii şi umbra şcolii peste casele de chirpici

-          mirosul de iod şi mirosul de apă clocită

-          sângele dudelor strivite în căldura amiezii

-          mirarea liliacului înflorit, nefurat de nimeni

-          sârma de rufe scârţâind a jale în vânt

-          coteţul despuiat din care Băiatu’ fugise, gonit de orizontul cel nou sau poate de alt instinct, mai câinesc - căci nu puţine babe şi-au dat atunci tributul teologiei, cu ultimul blestem agăţat de buzele vinete

 

Uitasem chiar şi vuietul, vuietul morţilor scufundaţi în Lacul Morii fără lumânare

 

(Ba, cred că pe ăla nu l-a uitat nimeni, l-am mai înecat o dată în noi şi l-am scos în lume,

imnul secret al resemnărilor noastre închise de-acum în cutii de beton)

 

Giuleştiul chirpiciului n-a apucat să mănânce în viaţa lui vreo madlenă,

Giuleştiul de blocuri n-aude vuietul morţilor, nu simte ochii de zombi în ceafă,

Cine mănâncă madlene-n Giuleşti e un luzăr.

 

Acum, să nu crezi că deja presimţeam, la marginea Lacului Morii, aşteptând rânjitoare, madlena mea, luzăreala mea,

adică pe el. Nu, frate, fii serios cu teoriile astea paranormale!

 

E drept, istoria e un gard cocârjat prin care iscodim ca orbeţii,

cu degetele, cu umbra,

Asta am înţeles abia când l-am văzut cum stătea fix în mijlocul drumului şi strica un loc de parcare între blocuri, iar în spatele lui încă se mai pitea ea, şcoala.

Era la fel de sigur pe el, iar ea, la fel de mânjită de vrăbii.

 

Io n-am putut decât să-l arăt cu degetul:Uite-l, e nucu’!

La ce bun să fi zis altceva şi mai ales cui,

din toată armata blestemelor risipite, doar eu mai ştiam că duzii muriră ca proştii, da’ pe el nu l-au dovedit.

 

Asta, mă rog, în cazul în care-ar fi fost o miză.

Vizualizări: 99

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor