Golful psihic

 

 

            Măria alerga pe malul Dunării. Îi plăcea să alerge ca o apucată vara pe ploaie. Sunt Maria lu’ Tănase...

            Nu-i venea să creadă ce a ajuns. Mare artistă. Mare spioancă. Mare curvă de lux. Ea cu sânii ei pisicești și cu bulanele ei butucănoase. Trebuie să trag aer în piept şi să mă păstrez a dracu’. Cel mai surprinzător compliment l-a primit de la un ţigan bătrân, care a venit pe jos de la Nehoiu la Bucureşti ca să o vadă în carne şi oase. I-a spus cu lacrimi în ochi:

            –  Fata mea! De când te-am auzit la difuzor nu mai am linişte. E o vorbă la noi ţiganii…Tu eşti d-a noastră, nu?! întreabă țiganul ca să se asigure.

            ­–  Sunt! Cum să nu fiu, unchiule? răspunde ea mândră.

            –  Fata mea... Ai nişte coaie-n gât, de nu s-a mai pomenit!

            Mai pe româneşte asta înseamnă că avea o voce divină. Măriei i s-au arcuit sprâncenele, şi aşa arcuite,  şi i-au dat lacrimile.

            Măria era ceea ce acum s-ar numi o femeie sătulă. Avusese tot felul de amanți de lux: evrei școliți, mici de statură, al căror păr brun parcă fugea de pe scalp și creștea tot mai abundent în urechile lor clăpăuge, bolșevici pistruiați care mai mult o mușcau decât o regulau, englezi rânjiți care beau până ce alcoolul le țâșnea pe rect cu tot cu cheaguri de sânge, nemți specializați în tehnica limbii, miniștri care o puneau să-i calce cu tălpile pe spinare, capi ai serviciilor speciale românești care o îmbătau și o iubeau apoi în cada plină cu lapte proaspăt de vacă. Măriei îi plăcea la nebunie să soarbă smântâna de la suprafață.

            Își visa deseori moartea. Nu voia să moară pe scenă. Voia să moară într-o salină prăbușită, ca peste zeci de ani trupul ei să rămână păstrat aproape intact în saramură. Nu renunțase la farmece. De două ori pe an fugea în curul gol prin cimitir, împlinind un oarecare ritual.

            Avusese toate soiurile de bărbați, în afară de unul. Nu încălecase niciun legionar. Crescuse în ea o ură neînchipuită pentru orice cămașă verde. Totuși, trebuia să o facă și p-asta din pricina neliniștii care o încerca. Regimul roșu stârpise sau alungase tot ceea ce era, simpatiza sau aducea mai pe departe cu vreun legionar. Nu prea se mai găsea cineva care să împlinească palmaresul falic al Coanei Tănase. Se auzise că o mână de simiști rătăciți mai rezistau prin munți.

            Își adora bărbatul. Îl înșela frecvent, dar Sache era singurul pe care-l iubea. Îl iubea cu patimă cu tot cu negii care-l năpădiseră. Îi culegea rostopască tânără și îi ungea fiecare verucă în parte. El nu o prea băga în seamă. Își vedea liniștit de pariurile și de ogarii lui. Sache se pricepea la câini. Le prevedea viteza după mărimea testiculelor. Ăsta micu’ are vână în el, taie aieru’ bine de tot! Nu vezi ce bijuterii are sub cârma dosului?!

            Sache nu fusese bun pentru legiune. Era o lepră. Pariurile îl cam băgaseră la datorii, însă, știa că Măria nu-l lasă când îl roade buza și îi vine de joc. Tre’ să-mi dea!!!

            –  De ce e Sache al meu posomorât?! îl întreabă ea cu o vocea răgușită, după o noapte albă de cântat.

            –  De florile mărului! răspunde el, arându-și terenul pentru o mare cultură de milogeală. Am visat un cal. Am o inspirație pe cai azi. Cică se făcea că un pur-sânge arab Lewis…

            –  Nu prea mai am, Sache! Nu mai merge! Comuniștii vor să-ți frângi plămânii și beregata doar de dragul partidului! răspunde ea descumpănită.

            –  Ete, na! Tu știi că eu când visez cevaaa… Pai ce dreacu’!!!  Afacerile nu mai merg! Dar e ceva cu calu’ ăsta. Doar acu’ și gata! Să fiu al dreacu’ dacă mai cer!

            Măria se ridică cu greu din pat, cască prelung, încercând să-și alunge oboseala care-i îngreuna pleoapele. Bagă mâna într-un sertar și scoate un ștramp găurit, plin cu sute mototolite. Sache cunoștea ascunzătoarea. Cuprins de înverșunarea pariurilor el dădea atacuri periodice. Al dreacuom!...

            –  Ia-i pe toți! Ia-i și pierde-i și p-ăștia! spuse Măria aruncându-i flegmatic ciorapul.

            Sache nu se rușinează. Golește pe pat toate sutarele românești sau în valută, le netezește cât poate și suflă cu grijă firele pubiene rătăcite printre ghemotoace. Erau banii de fofoloancă, banii care nu se împart cu orchestra.

            Măria îl iubea și-i dădea de fiecare dată. De obicei, la chiloți se bagă hârtii mai vechi, pentru a evita tăieturile. Totuși, cu francii nu era de glumit. Francu’ taie cel mai rău.

            Iubea Dunărea și înjurăturile deocheate cu care își mai resuscita cântările. Îi plăcea să întărâte ostașii în termen de câte ori cânta pentru vreun comandament. Au fost și cazuri în care câțiva aprinși s-au împușcat din cauza ei.

            Moartea o căuta peste tot. A căutat-o chiar și la Calafat când a sărit beată în Dunăre. Ori de câte ori vedea un cal frumos la o trăsură, nu se lăsa până nu-l păștea. De multe trebuia să-l cumpere sau să se drăcuie cu vizitiul pentru nebunia ei. Câțiva care n-au recunoscut-o i-au mai tras și câte un bici pe spinare.

            Sovieticii nu prea mai aveau drag de ea. Cineva o dăduse în gât cum că ar purta poza lui Codreanu în portvizit. Totuși, puternicii R.P.R.-ului o aveau la inimă și veneau deseori să o asculte.

            –  Doamnăăă! Iar e balamuc! îi spune agitat un țigan din orchestră. Este toți aicea! Și d-ăia gradați și d-ăia la costum…

            Ea zâmbește viclean. Știe să le ridice moralul oamenilor de partid, atunci când dorea. E un fel de fetiș al ei. Au venit tovarășii la pescuit la baltă și eu ca de obicei, trebuie să mă piș în apă ca să le-o tulbur.

            Glasul ei îi frige pe toți la pipotă. Le place. Le e drag că sunt comuniști. Le e drag de carnet. Eugen Cristescu e singurul care nu aplaudă. O dorește și vrea să-i semnalizeze acest aspect prin indiferență. Subtilitatea a venit la pachet cu funcția sa. De fapt, subtilitatea e principala lui calitate. Vulpoiul știa să fie subtil chiar dacă era cuprins de cufureală într-un veceu de țărănesc de blăni. Acum se preface că își curăță mănușile scumpe de piele. Când mănușile nu-l mai atrag trece la paharul de whiskey, pe care-l rotește în joacă. Deși a cam băut, frustrarea interioară și nervii l-au scutit de mahmureală. Nu-i mai convine nici zgomotul din jur. Ar plasa cu plăcere o flegmă cu muci în paharul tovarășului sovietic din stânga sa, dar nu are ce face. Îi are pe cap. Să te pui acum cu rușii e sinucidere.

            –  Evghenii?! îl strigă rusul nerăbdător. Da’ frumos mai cântă fata asta! Ceva pe rusește o ști?

            –  Știe, știe! răspunde Cristescu, încercând să pară  plictisit.

            Când vii de la țară ai tot atâta talent câți mărăcini în talpă. Măria zâmbește până iese din vizorul scenei. O tuse măgărească, izvorâtă din străfundul plămânilor ei bolnavi, o face să respire greu. Tovarășii cer un bis. Nu o mai interesează. Dă-i în pula calului pe toți! Cântarea de partid a secătuit-o. Tusea asta e semn de boală grea. S-a cam rupt ața puiului. Intră în cameră și se privește în oglindă. Pare mai urâtă ca niciodată.

            Cioc! Cioc! Iar ăștia cu flori!

            –  Daaa! Intră! spune ea răgușită.

            Cristescu intră grațios. Nu are flori, dar e stăpân pe farmecul lui. E liniștit. A tras pe hol cele câteva fâsâite care-l chinuiau. O sărută încet pe umăr, foarte aproape de gât.

            –  Mi-e greu, Eugene! se plânge ea. Să mor de nu mi-e greu! Trăim în comunismul ăsta toxic… Cred că nici tot laptele din lume nu ar lecui otrava asta de partid.

            Eugen tace. Transpirația de recital amestecată cu tusea îi dă Măriei un miros de fiere. Spionul o suportă. E miros trecător de artistă bolnavă. Îl știe de la altele.

–        Hai cu mine! o îndeamnă spionul.

–        Unde?                                                                                                       

            –  În Calea Lactee, pe strada Lujerului. E singurul loc curat și nebolșevizat. Și știu că-ți place...

            Măria era obișnuită să se plimbe în mașinile Siguranței. Pe bancheta din spate se deflorau fete și se ștrangulau oameni. Nimic surprinzător. Știa că Eugen era curvar și călărea și alte artiste, dar faptul că se crăcea la el o ferea de serviciile sovietice, care se chinuiau să o caute prin casă, dar și pe la cur. Nu avea nevoie de pretexte. Pentru curvele de talia ei doar funcția corditorului și facilitățile oferite de acesta erau diferite. În rest, scula era sculă și bărbații semănau toți între ei. În acei ani, iubirea era doar un simplu sentiment de coafeză, un element poetic folosit în poezii și cântece pentru a căuta și găsi explicații pentru fapte inexplicabile.

            Știa că Eugen încerca să o însărcineze cu o misiune externă. La nivelul ăsta, pactele se semnează doar băgând chinezul la maimuță.

            Măria și Eugen se cufundară în bazinul plin cu lapte. Nu era prima oară când aveau astfel de escapade și nu erau singurii sus-puși care o făceau. Maria se scufunda bucuroasă ca un copil și încerca să-l bage și pe bărbat la fund. Pletele i se încleiau de smântână și laptele i se prelingea pe părul negru și bogat. Nu se sfia să se bese sau să-și dea drumul la pișare. Bărbatul îi răspundea și el cu aceeași monedă, mai zgomotoasă și mai mirositoare.

            –  Ăsta e lapte de tată! îi spune Cristescu râzând. Dă-mi să gust și lapte de mamă!

            Măria zâmbi, se cufundă un pic apoi ieși fără zâmbet și se apropie de el. Bărbatul îi cuprinse sânii mici în mâini, încercând un ritual erotic de mulgere. Își înfipse gura în sfârcul stâng și începu să tragă nesățios din el. Artista se schimonosi nu de excitare, ci de gâdilat. Printre săruturi împinse și atingeri pubiene, spionul îi povesti despre misiunea turcească.

            Acceptă misiunea. În schimb, ea îi ceru să facă dispărut dosarul cu locul în care fusese îngropat Codreanu. Avusese într-adevăr o pasiune pentru Căpitan, dar faptul că legionarii îi distruseseră discurile și înregistrările o înnebunise și o încărcase cu o ură cumplită.

 

                                                                                   *

 

            –  Coane Sachelarie! Trezește-te, coane!

            Sache e de neclintit. Băutura și supărarea pariurilor la înțepenit într-un somn profund pe canapea.

            După lungi stăruințe, deschise totuși ochii.

            ­–  Ce e, măi? Ce dreacu’ ai? A dat benga în tine?

            –  A murit, răspunde servitorul cu voce tremurândă, chinuit să scoată povară veștii din suflet.

            –  Cine, mă? Cine?!

            ­­–  Doamna Maria…

            Sache râde. Vestea nu îl șochează.

–        Păi a mai murit de câteva ori… Ce zi e azi?

–        Joi, răspunde băiatul surprins la culme.

            –  Nup. Hai cântă la altă masă că n-am schimbat. Ea nu moare joia. Du-te că mi-e somn! Sunt bolnav, ce mama dracului!

            Sache avea dreptate. Murise miercuri la 23:40. Știa el ce știa…

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor