Aseară l-am văzut din nou pe Goya. Mai bine zis, l-am simţit trecând pe deasupra caselor, fără grabă. Soarele abia apusese, încă i se mai zăreau sprâncenele la orizont. Cerul era plin de nori care se duceau la locul risipirii, unii albaştri ca tunetul, unii lăptoşi ca spaima, unii albăstrui spre gri. Stăteam aşezat pe marginea terasei, cu căţeluşa ghemuită în iarbă, la picioarele mele. La un moment dat, a trecut o învolburare, un amestec între presimţirea galaxiei şi valul înspumat, doborâtor de corăbii cu pânze, între câmpul de bătălie cu mii de coame de cal fluturând eroic şi despicarea bruscă a covorului de nuferi pe un lac din adâncurile pădurii. Şi acolo, cumva, era Goya. Nu ştiu cum mi-am dat seama, dar el era, trecând liniştit pe deasupra acoperişurilor. Am ştiut că nimeni altcineva nu poate trece în felul acela, nici Van Gogh, nici Mozart, nici Platon, nici chiar Cervantes. M-am dus repede în casă. Am luat camera foto, cu mâinile tremurânde - oh, ce ocazie, ce ocazie să prinzi într-o fotografie trecerea lui Goya pe cerul apusului! Am ieşit repede, am văzut învolburarea - aproape că nu se mişcase din loc, doar forma şi-o modificase puţin, şi culorile. Goya, în schimb, nu mai era acolo - trecuse. Nu ştiu cum mi-am dat seama, dar trecuse.

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de dana pe Iunie 22, 2014 la 7:20pm

Cred ca este vorba de pareidolie-  "involburarea" aceea de nori.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor