Nu vreau să se creadă că-mi plîng de milă, sau că-mi imaginez tot felul de lucruri ridicole care să mă facă să sufăr, dar e clar că ceva se întîmplase cu mine, poate că era vîrsta, sau doar singurătatea şi izolarea în care trăiam, ideea e însă că-mi era aproape imposibil să mă mai integrez în lumea oamenilor normali, de cum ajungeam printre ei simteam că sunt respins, că sunt în plus, că nu sunt dorit acolo, mai grav era însă că nici pustiul singurătăţii mele nu mai era la fel de sigur, mai corect ar fi să vorbesc despre întunericul grotei mele, decît să zic pustiul singurătăţii, e mai adevărat aşa, căci apartamentul meu, agăţat la etajul nouă, într-un bloc vechi, dintr-un mic oraş de provincie, e mai aproape de o grotă, o hrubă, o gaură în care trupul meu greoi să se ascundă, decît cu un pustiu, chiar şi unul al singurătăţii mele, da, mai curînd o grotă, grota căpcăunului, dar în care, de la o vreme, nici măcar acolo nu mai eram în siguranţă, aşa mă simţeam, aveam mereu impresia că cineva mă priveşte, nu puteam să explic asta, era o chestie destul de stupidă, ce plăcere ar avea cineva să se zgîiască la unul ca mine, evident era o prostie, dar nu puteam deloc scăpa de senzaţia asta tîmpită, senzaţie de care nu puteam scăpa şi care s-a amplificat atunci cînd, trecînd prin dreptul oglinzii din hol, am zărit chipul acela necunoscut, în general nu mă uit în oglindă, nu ştiu de ce am făcut-o atunci, am văzut chipul, doar în trecere, fără să reţin nimic din trăsăturile lui, doar aşa, cum vezi lucruri fără să-ţi doreşti cu adevărat să le vezi, se înregistrează pe retină, aproape pe furiş, un chip ciudat, necunoscut, abia după cîteva secunde bune imaginea a ajuns la creier, s-a transformat în idee, apoi căldura înţelegerii pentru a ajunge, în final, explozia de groază ce mi-a înţepenit corpul, cineva mă privea, cineva se insinuase înăuntrul grotei mele şi mă privea, nu mai aveam unde să mă acund, intrase aici, în ultima mea ascunzătoare, ultima, cu mare greutate am reuşit să mă întorc, groaza îmi blocase muşchii, îi simţeam înţepeniţi de parcă făcusem dintr-o dată febră musculară, mă roteam, căutam cu privirea, nu era nimeni, dar în oglindă fusese un chip, o secundă mi-a trecut prin minte că ar fi putut fi chiar al meu, asta m-a mai liniştit puţin, te-ai senilizat total, îmi spuneam eu mie, întorcîndu-mă spre oglindă, ai ajuns să te sperii de chipul tău, nu era de mirare, nu mă uit niciodată în oglindă, la baie e întotdeauna întuneric şi nu-mi pot vedea faţa, iar aici, pe hol, în general am obiceiul să privesc în altă parte cînd trec prin dreptul ei, asta-i bună, de cînd oare s-o fi format obiceiul ăsta, aşa că nu ar fi de mirare să nu-mi recunosc propriul chip, halal căpcăun, ce să zic, îmi şopteam apropiindu-mă de oglindă, căpcăun care se sperie de propriul chip, asta e, în definitiv nu e singura mea ciudăţenie, am o grămadă, sunt un ciudat, ce mai, d-asta sunt căpcăun, apoi m-am privit, lung, lung de tot, simţind cum frica îmi ridică părul de pe spinare, căci chipul din oglindă, urît, deformat de nopţile de nesomn şi de prea multele excese era al meu, chiar rătăcit atîta amar de vreme, era al meu, îl recunoşteam, barba, obrajii căzuţi, cearcănele de sub ochii apoşi, părul sbîrlit şi cuta dintre sprîncene, toate erau a le mele, le recunoşteam, eram eu, dar celălalt, chipul lui de unde apăruse, am răscolit în ziua aia toată casa, am căutat peste tot, întorcîndu-mă unerori, fără veste, pentru a surprinde, eventual, pe cel furişat în spatele meu, nimic, am renunţat spre seară, obosit, a trebuit să renunţ căci soarele apusese şi-n grotă se lăsase un întuneric dens, m-am retras într-un colţ, grota nu mai era sigură, am ronţăit acolo un colţ de pîine şi ultima bucată de salam pe care am găsit-o, cu spatele lipit de perete am mîncat, apoi am golit o sticlă de alcool, simţeam nevoia să mă ameţesc, era ca o anestezie, un somn indus, o linişte groasă, ca o plapumă, sau precum capacul unui sicriu, doar că tu eşti deja departe, astfel încît sunetul ciocanului nu mai ajunge pînă la tine, cu spatele lipit de zidul grotei mele, ultimul refugiu, singurul, încercam să adorm, era linişte şi deja începusem să cred că-mi făcusem griji degeaba, ce să spun, cine putea să fie, halal căpcăun, îmi spuneam, dar nu mă ridicam încă, cu spatele lipit de perete, în întuneric, aşa am auzit bătăile în uşă, la început timide, poate mi s-a părut, n-are cine să fie la ora asta, n-are cine să fie, apoi mai tare, se aude clar vibraţia uşii, la dracu, cine poate fi, acum cred că bate cu pumnul în uşă, mă chircesc de parcă-aş primi în plex lovitura, apoi, e greu să scriu mai departe, am un creion bont şi o jumătate de foaie A4, creionul l-am găsit aruncat pe jos, l-am ascuţit cu briceagul meu, hîrtia nu ştiu unde am găsit-o, nu ştiu de ce scriu, e un mesaj, asta e clar, vreau să scriu un mesaj, dar către cine, către cine se îndreaptă strigătul meu nu ştiu, cred că e mai curînd un clişeu căruia mă supun, încerc să-mi iau adio, dar nu am de la cine, încerc să povestesc ce s-a întîmplat, dar nu am cui, încerc să explic, dar nimeni nu mă ascultă, îmi dau seama de ridicolul situaţiei, dar continui să-mi caut cuvintele, clişeul e mai puternic decît raţiunea, ce rost are să explic, să povestesc, să spun, doar fiindcă aşa se face, fiincă sinucigaşii lasă astfel de bileţele explicative, o prostie, evident, în plus eu nu am de gînd să mă sinucid, ar fi inutil, probabil că scrisul, mărturisirea, zidesc încă un zid în jurul meu, la dracu, bătăile în uşă deveniseră aproape dureroase, chiar eram pe punctul de a mă ridica şi a mă duce să deschid, evident nervos, îmi luasem deja figura mea încruntată, trebuie să sperii ca să nu fii speriat, trebuie să îngrozeşti ca să nu fii îngrozit, aproape mă ridicam, zic, cînd am auzit uşa deschizîndu-se, nu din exterior, ci din interior se deschidea, întîi yala de sus, apoi cea de jos, apoi lanţul, cineva deschidea uşa, cineva din interior, apoi scîrţîitul uşii, un scîrţîit atît de dureros că aproape mi-am pierdut vederea, întunericul din jur se transformase într-o mare pată albă ce se lăţise peste tot, a trebuit să clipesc mult, mult de tot pentru a reuşi din nou să văd normal, să văd bezna din jur, şoaptele, căci cineva şuşotea acolo, prin uşa de la intrare ce tocmai fusese deschisă, cel puţin două persoane trebuie că erau, ce logică ai, mă ironizam singur pentru a mă îmbărbăta, era, pe de o parte, cineva din interior care deschisese uşa şi, pe de altă parte, cineva din afară care bătuse la uşă, infailibilă logică, rînjeam în sinea mea, ascuns în întunericul grotei mele aşteptam, scriu acum pe hîrtie ce s-a întîmplat atunci, am o jumătate de hîrtie A4 şi un creion bont pe care l-am găsit pe jos şi l-am ascuţit cu briceagul meu, nu pot spune cît au şuşotit, din locul în care eram nu puteam înţelege ce-şi spun, nici glasurile nu se diferenţiau, la mine ajungea doar un zumzet nedefinit, m-am tîrît de-a lungul coridorului, încercînd să mă apropii pentru a auzi mai bine, zadarnic însă, poate era bătrîneţea, sau nesfîrşitul deşert al singurătăţii mele era de vină, căci, chiar dacă acum auzeam mai bine vocile, trebuie că erau cel puţin trei, nu înţelegeam nimic, parcă vorbeau o limbă pe care eu nu o cunoşteam, mă gîndeam atunci că, e posibil ca propria voce să-mi fie acum necunoscută, propriile vorbe să-mi fie acum neînţelese, nu mai contează, scriu acum înghesuind cuvintele pe bucata de hîrtie, scriu de parcă ăsta ar fi singurul lucru ce ar mai trebui făcut, de parcă asta ar fi ispăşirea, în principiu a scrie înseamnă a aduce aminte, ciudat, eu vad exact pe dos acest gest acum, a scrie înseamnă, pentru mine, a uita, îmi pot permite să uit tot ceea ce aştern pe hîrtie, e un fel de exorcizare, ma gîndesc acum că seamănă cu transpiraţia, adică elimină toate toxinele din corp, respectiv din minte, apoi, după scîrţîitul ce anunţa închiderea uşii s-a lăsat o linişte groasă, grea, aproape o simţeam cum mă apasă pe umeri, întunericul devenise colorat din cauza efortului pe care-l făceam pentru a prinde cel mai mic sunet ce s-ar fi desprins din pătura aia de linişte, nimic, tremuram de efort, sunetul metalic al închiderii yalei, apoi încă o dată, zornăitul lanţului, apoi liniştea, îmi place liniştea deşi, nici măcar aici, în ascunzişul grotei mele nu am parte de ea, oricît ar părea de ciudat, sunt mereu asaltat de zgomote, huruitul liftului şi zgomotul uşilor trîntite pe palier, scîrţîitul viorii puştiului de la patru, apa prin conducte, zgomotul ritmic al patului vecinei de deasupra şi chicotelile şi gemetele ei de pisică în călduri şi foarte multe alte zgomote, ce să mai spun, chiar eu sunt o maşină de făcut zgomote, unele despre care nici măcar nu pot povesti acum, astfel încît liniştea de acum, groasă, densă, mă luase prin surprinde, era clar că nu anunţa ceva bun, aşa cum eclipsele erau un semn clar de catastrofă pentru oamenii din vechime, tocmai prin aceea că ieşeau din comun, întorceau lucrurile cu susul în jos, noaptea în locul zilei, liniştea în locul zgomotelor, apoi mîna ei, hei, ce faci aici, am tresărit, m-am speriat de-a binelea, ce faci aici, de ce tresari, nu-ţi fac nici un rău, era destul de ridicol, dar, cînd mi-am mai revenit, primul gînd a fost că seamănă cu o veioză, culmea, în loc să mă gîndesc că e foarte frumoasă, pentru că era, eu mă gîndeam la o veioză, banal, tipic pentru mine, dar, într-un fel aveam dreptate, căci avea ceva, un fel de a fi, parcă avea o lumină înăuntru şi făcea lumină şi în jurul ei, altfel nici nu aş fi putut-o vedea în întuneric, era frumoasă, hei, ce faci, de ce tremuri, nu-i puteam răspunde, nici eu nu ştiam ce e cu mine, ce căuta ea aici, în grota singurătăţii mele, cum reuşise să intre şi, mai ales, de ce nu pleca, dar ce zic eu, de ce nu fugea, aşa era normal, nu e bine să te apropii de grota căpcăunului, darămite să mai şi intri acolo, nu-i bine, mă mîngîia pe obraz şi simţeam palma ei fină peste ţepii din barba mea, o să mai vin pe la tine, mi-a zis, o să mai vin, apoi a dispărut, la fel cum apăruse, s-a lăsat bezna în urma ei, nu mai era nimic, doar golul, vidul peşterii mele, mă simţeam obosit, sfîrşit, simţeam în spate toată durerea şi umilinţa adunată în decursul atîtor ani, mă îndoisem, mă lipisem de pămînt sub greutate, apoi am zîmbit, mi-am adus aminte de o carte citită cu mult timp în urmă, Sechestrata din Poitiers cred, despre o fată închisă ani de zile în camera ei şi despre care, după eliberare, îşi amintea ca despre iubita ei grotă, am zîmbit, ce ciudaţi pot fi oamenii, bine că eu nu sunt ca ei, bine că nu, căpcăunii sunt altfel, scriu acum, ar trebui să mai ascut puţin creionul asta cu briceagul, înghesui cuvintele unele în altele, hîrtia e prea mica, doar o jumătate de A4, iar eu am atîtea de spus, oare am, de fapt de ce scriu, pentru cine, de ce, nu pot răspunde, e o scrisoare pe care nu ştiu cui s-o trimit, încă mai simţeam pe obraz mîngîierea ei, încă mai simţeam în aer parfumul ei şi-mi aduceam aminte că o mai văzusem, că mai fusese aici, ce curaj trebuie să fi avut să pătrundă aici, o mai văzusem, e adevărat, doar aşa, ca pe o umbra, sau ca o vedenie ce alunecă pe lîngă pereţi, ca o vrajă a cărei lumină pîlpîitoare nu se stinsese intrînd aici, o lumină doar, apoi iar paşii, nu, nu era ea, lumina lunii i-a luminat pentru o secundă faţa, întîi i-am văzut barba ţepoasă, nasul şi buzele încleştate, abia apoi ochii, doar o secundă, cînd a trecut prin dreptul ferestrei, lumina roşie a lunii s-a prelins din ochii lui, alunecînd apoi, oprindu-se pe faţa mea, eram eu, nu mai încăpea nici un fel de îndoială, un alt eu care bîntuia prin grota singurătăţii mele, un alt eu care marca teritoriul şi elimina tot ce era al meu, a trecut pe lîngă mine, eu chircit pe podea, sfîrşit, aproape mort, el viu, pîndind, apoi din nou a fost linişte, voi mai veni pe la tine, îmi spusese ea, voiam s-o opresc, cum aş fi putut face asta, voiam s-o opresc, ea nu avea cum să ştie că el nu eram eu, că doar eu eram eu, nici eu nu mai înţeleg bine asta, cum aş putea să-i explic ei, trebuia s-o opresc, îmi doream asta, dar nu mă mişcam, parcă eram lipit de podea,liniştea aceea nefirească de parcă n-ar mai fi rămas nimic în jur, de parcă toti ar fi murit, un cataclism, o bombă nucleară, sau, pur şi simplu, potopul, doar vocea ei ca o fereastră ce s-a deschis în camera cea mare, tîrîndu-mă m-am apropiat, apoi vocea lui, vocea mea, împreună ca într-un joc, îi auzeam vorbind şi aş fi vrut să mă zvîrcolesc pe jos de durere, aş fi vrut să intru peste ei în cameră, aş fi putut să fac asta, să-l demasc, să-i arăt ei că eu sunt eu, el nu, doar un impostor, ea rădea uşurel, ce frumos rîdea, era lumină, asta era rîsul ei, nu aveam cum să-l tulbur cu întunericul meu, nu puteam, am găsit apoi un creion pe jos şi o jumătate de foaie A4, e exact ce-mi trebuie, mi-am spus, e exact ce-mi trebuie, am ascuţit creionul cu briceagul pe care-l strîngeam în pumn, l-am ascuţit gîndindu-mă că e exact ce-mi trebuie, o să-i scriu, o să-i explic, poate va înţelege, o să-i spun totul, o să-i spun cine sunt, ea va înţelege, lumina ei, rîsul ei de lumină, scriam, tăiam totul, foaia era mîzgălită toată, nimic nu se mai înţelegea, ce-aş fi putut să-i spun, cum s-o fac să priceapă, pe măsură ce creionul se tocea şi hotărîrea mea se topea, ajungeam să nu mai înţeleg de ce se scriu, pentru cine şi de ce, cine va citi această scrisoare şi la ce bun totul, doar un căpcăun în grota lui, atît, ea rîdea, ore ce putea el să-i spună atît de hilar încît, eu nu am fost niciodată în stare să spun ceva care să-i facă pe ceilalţi să rîdă, seamănă cu un foc de artificii rîsul ei, e ca o somfonie de culori pe cerul nopţii, vîrful creionului s-a tocit de tot, ar trebui să-l ascut din nou cu briceagul, la ce bun, dincolo s-a făcut linişte, într-un fel aş vrea să fiu acolo, să văd ce se întîmplă, pe de altă parte, mai bine să nu fii de faţă, mai bine aici, lipit de betonul rece al podelei, un sunet, apoi încă unul, un mic ţipăt, un geamăt uşor, nu, nu se poate, bestia nu ar îndrăzni, mai ales cînd ştie că eu sunt aici, dincolo de uşă, nu ar îndrăzni ştiind că mînerul briceagului îmi arde degetele, nu ar îndrăzni, rîsul ei, sugrumat, altfel, apoi gîfîitul lui, e o luptă, ar trebui să intru, să lămuresc lucrurile, să le pun la locul lor, e grota mea, domnule, vă rog să o lăsaţi în pace, uşa trîntită de perete, cioburi pe jos, briceagul ce-mi arde degetele, nu fac nici o mişcare, lipit de răceala podelei ascult şoaptele lor, gemetele, privesc foaia de hîrtie, jumătate de A4, mîzgălită, indescifrabilă, nefolositoare, creionul şi foaia şi efortul de a mă ridica, strîng mînerul briceagului pînă cînd durerea urcă pînă la umăr, mă apropii de uşă, de explozia rîsului ei, de lumina corpului ei, de razele ce-mi luminează grota, fără să fiu văzut mă apropii, sunt liniştit acum, sunt din nou singur, doar cu mine însumi, ştiu ce am de făcut, ridic pumnul în care ţin briceagul, e grota mea, e grota căpcăunului şi nu am de gînd să o împart cu nimeni, ridic briceagul, simt din nou puterea cum îmi inundă trupul, rîsul ei încă îmi mai răsună în creier, vîjîitul briceagului prin aer, izbitura care mă face să mă îndoi, să mă strîng în mine ca un fetus, cu genunchii la piept, cu bărbia pe genunchi, cu sîngele cald ce mă acoperă ca o pătură, ştiu că, agonizînd, el mă priveşte, horcăie şi sîngele i-a inundat gura aşa cum mi se întîmplă şi mie, e un moment în care privirile noastre se întîlnesc, ochii noştri identici privesc în golul ce se cască în celălalt, apoi sfîrşitul, sfîrşitul, cam aşa îl văd eu, aici, ascuns într-un cotlon al grotei mele, aştept să vină sfîrşitul despre care scriu acum pe jumătatea de hîrtie A4, apoi palma ei mîngîindu-mă pe obraz şi lumina ce se revarsă din trupul ei, ştiu, pînă şi căpcăunii au uneori dreptul la lumină.

Vizualizări: 348

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Aprilie 19, 2013 la 11:28pm

      O intreaga "filosofie2 despre dorinta de singuratate sau despre supliciul dorintei izolare-refugiu de apa in care nescaldam cu totii, viata! Nu ma amestec in grota dumitale dar izolarea asta te departeaza de mersul in doua picioare si de pretentia dominata ca stapan pe tot ce se invarte in jurul tau si totusi dorind pana l urma faram de adiere ancestrala, umana totusi in grota in care te socotesti salvat si aparat de mediul in care ai aparut ca fiinta umana. Existenta iti demonstreaza ca nu esti chiar singurul stapan in grota capcaunului potrivt falsei tale dorinte de izolare. Si eu, asta care scriu sant singur dar in cap mi-e infipta ideea ca viata ca om nu se da de doua ori. Inchei si eu precum priceperea ma duce nu grota ci sper ceva mai tarziu in alt loc. Multumesc pentru reflectantul comentariu despre grota existentei!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Aprilie 18, 2013 la 2:10pm
Mulţumesc pentru comentarii. Din păcate, nu am citit nimic de Erich Emmanuel Schmitt, dar promit să o fac.
Comentariu publicat de Blue Velvet pe Aprilie 18, 2013 la 1:55pm

''Singuratatea este campul de joaca a lui Satan.''(Nabokov).O imagine fabulatorie, frisonanta a singuratatii, asa cum o caracteriza Octavian Paler ..ca un naufragiu personal, ca o eventuala frica de viata. A ramane singur cu tine insuti, a avea indrazneala si lipsa de ipocrizie de a cerceta, de a cunoaste si recunoaste, cu sinceritate, latura intunecata care se ascunde in fiecare dintre noi,  a avea curajul de a-ti privi si  infrunta proprii demoni, a lasa libera fiara din mintea noastra ,a  celor care doresc sa cunoasca natura spiritului uman, este un curaj foarte rar. Chiar Shopenhauer afirma ca singuratatea este soarta spiritelor superioare.

Am intalnit o tema asemanatoare (imaginea din oglinda, prezentele iluzorii) intr-una din povestirile lui Erich Emmanuel Schmitt (Intrusa) din volumul Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri''.

Felicitari pentru un asemenea subiect de reflectie si pentru stilul de a da contur metaforei!

Comentariu publicat de Ioan Marin pe Aprilie 18, 2013 la 1:26am

multumesc

Comentariu publicat de November pe Aprilie 17, 2013 la 4:08pm

Proza autoreflexivă...textul tău poate însemna o eliberare a fanteziei...poate însemna joc, ironie..construcţii ingenioase. Mă intorc mereu cu drag pe pagina ta pentru a te reciti...şi a te descifra! 

Comentariu publicat de Menelas CAPLOIU pe Aprilie 17, 2013 la 2:31pm

Ți-ai delimitat spațiul.Smoala ți-e lumina.O cauți... cu înverșunare.

Comentariu publicat de Menelas CAPLOIU pe Aprilie 17, 2013 la 2:22pm

Seamănă a spital  9

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Aprilie 17, 2013 la 6:46am

o metaforă năucitoare, cădere în abisul dinlăuntru, și, de fapt, nimic halucinatoriu, totul într-o lumină crudă în care consemnezi fiecare „nerv”, ca și cum te-ai ascunde în propria rană, adică „personajul”... măi ce bine mărturisit!

Comentariu publicat de November pe Aprilie 3, 2013 la 1:11pm

 Sa nu-ti fie! 

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Aprilie 3, 2013 la 12:46pm
Multumesc, November, desi... poate ar trebui sa-mi fie teama pentru ca m-ai inteles prea bine...

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor