DESPRE „DISTRICTUL” HAŢEG

 

În România au fost şi sunt zone care au un destin aparte, scapă cumva trendu-lui special al istoriei şi se mişcă pe alte coordonate. O astfel de zonă este Ţara Haţegului, aşezată      într-un areal de excepţie al patriei, cu tradiţii puternice, cu stabilitate socială, culturală, religioasă, cu oameni speciali, cu o memorie a locului care ţine captivă istoria.

„La instaurarea regimului comunist, după cel de al doilea Război Mondial, Haţegul era un orăşel cu 3500 de locuitori, alcătuit în cea mai mare parte din agricultori, existând un număr important de meseriaşi şi comercianţi, mulţi dintre aceştia având ca ocupaţie secundară agricultura” – aşa scrie Iancu Badiu în cartea sa Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965.[1]

Autorul nu este un cunoscut al scrisului în sensul clasic, dar a avut puterea şi tăria de a cerceta în arhivele[2] puse la dispoziţie de sistemul actual o istorie relativ recentă din cadrul mare al istoriei naţionale, legată de oraşul Haţeg[3], fără a se limita doar la oraş, abordând fenomenul pe o suprafaţă de timp şi spaţiu mai largă.

În mod imperios cartea acoperă viaţa românilor din această parte de ţară cu referire la o perioadă strict determinată, o perioadă în care a dominat sistemul de organizare aşa-zis comunist, cunoscut în tratatele de istorie ca o perioadă incomodă, dar cu rolul istoric bine determinat de înţelegerile dintre marile puteri aşa cum au fost după cel de al doilea Război Mondial.

Stilul cărţii este unul frust, al unei persoane care a dorit să afle mai multe despre Haţeg şi să comunice, în primul rând haţeganilor, apoi celor interesaţi de istoria mai recentă a românilor, evenimente care puteau să treacă neobservate la scara mai largă a istoriei.

Această perioadă analizează trecerea neobişnuită de la capitalism la socialism, partidele şi organizaţiile politice la începutul perioadei, fenomenul alegerilor în noile structuri politice şi de putere în Haţeg, represiunea comunistă ca stare în epocă, studiu cu trimiteri spre activitatea agricolă, timida industrializare în stil socialist, comerţul ca viaţă pe cartelă, tratează, apoi, instituţiile de bază ale comunităţii ca Sfatul Popular şi Poliţia (Miliţia), şcoala între propagandă şi disciplinele şcolare, cultura socialistă, aspectele edilitare ale oraşului, armata între instrucţie şi activităţi administrative, etc.

Capitole mai tensionate sunt dedicate religiei din zona Haţegului, o zonă specială cu denominaţiuni multe: ortodocşi, catolici, reformaţi, baptişti, greco-catolici, penticostali, evrei cu sistemul lor religios special, unic. De asemenea minorităţile naţionale sunt tratate destul de amănunţit, cu evenimente singulare în istoria lumii: emigrarea evreilor în Palestina, devenind statul Israel, sau deportarea comunităţii germane la muncă forţată în fostul URSS, după Războiul Mondial, ori tensiunile în cadrul comunităţii ţiganilor (rromi), sau „munca voluntară”, patriotică, forţată în esenţa ei.

Schimbarea vremurilor a dus la schimbarea destinelor.

Apar lucruri neobişnuite în zonă: lupta anticomuniştilor, mişcarea colaboratorilor Securităţii Statului, alfabetizarea, unirea forţată, sau integrarea Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, distrugerea cărţilor şi arhivelor vechi, confiscarea proprietăţilor, formarea gospodăriilor colective în mod impropriu, viaţa specială pe cartelă, agresivitatea culturii sovietice în viaţa de zi cu zi, lupta pentru spaţiu locativ, migraţia ţăranilor simpli, muncitori, din satele de munte la oraş, respectiv din Lunca Cernii, formându-se o comunitate aparte – „luncanii”, discriminările la care au fost supuşi unii locuitori ai ţinutului, „munca voluntară”, foamete, suferinţă, resemnare, speranţă, naşterea unei noi generaţii, în alte condiţii, raportat la anul de referinţă 1944.

Iancu Badiu a avut răbdarea şi nerăbdarea de a cerceta, de a asculta oameni, de a studia documente, de a pune cap la cap informaţiile din dosarele Securităţii Statului, ale instanţelor judecătoreşti care au funcţionat în Haţeg, a avut inspiraţia de a nu se limita doar la Haţeg, a privit fenomenul Haţeg aşa cum era declanşat în toată Ţara Haţegului pentrucă oraşul nu a putut fi rupt de toată această zona specială a României.  

Se poate observa cu deciziile luate la nivelul puterii centrale s-au reflectat în Haţeg cu intensitate şi durere, acum au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru. Această schimbare de politică a marcat destinul multor oameni. Autorul evidenţiază, poate indirect, oamenii, persoane, treptat partidele politice se dizolvă în acidul istoriei, apare noua cultură, cei cu speranţa că vor veni americanii rămân dezamăgiţi, veneau, însă, trimişii de la centru, activiştii, se formau activişti de partid pe plan local, unii au avut puterea de a se adapta şi a aborda viaţa în alt mod.

În orice caz viaţa în Ţara Haţegului a fost dură: partizani anticomunişti rezistă, se formează în jurul nucleelor partidelor istorice forme de rezistenţă în condiţii extreme - „bande subversive” cum le numesc documentele oficiale ale vremii. Este greu de imaginat cum aceste persoane au putut rezista în munţii, cu resurse la limită, fără dotări, fără alimente, doar cu nădejde... Unii au murit, trupurile nu s-au mai găsit, doar amintirea unor membrii mai tineri ai familiilor sau arhivele dau informaţii despre rezistenţa prin speranţă a românilor din Ţara Haţegului.

Iată cum au fost torturaţi: „Ţăranul Bal din regiunea Hunedoara a fost ţinut nopţi întregi atârnat de subţiori, cu o raniţă plină de pietre în spate, cu picioarele la abia două degete de pardoseală ca să nu poată să se sprijine. Şi pentru că se părea că povara a fi cam mică, chinuitorii i se agăţau de spate.”

Dar reprezentanţii noii ordini nu puteau înţelege marea putere a credinţei.

Pagini importante din carte sunt dedicate părintelui Arsenie Boca, adus de episcopul Bălan la mănăstirea Prislop, iar arhivele instituţiilor statului au prins câte ceva din viaţa acestui mare om: putere de stăpânire, puterea de administrare a mănăstirii, atenţia acordată celor aflaţi în nevoie, înţelegerea supranaturală a fenomenelor istoriei, tămăduirile pe care le făcea cu ajutorul puterii divine, etc. Cu toate acestea s-a format o reţea informativă în jurul părintelui, ofiţerii securităţii nu puteau înţelege puterea de atracţie a omului Arsenie Boca şi puterea care făcea vindecări, a fost arestat fără motive reale şi clare, a dus pe umeri suferinţa, a rezistat prin credinţă şi a dus oameni la credinţă, dar cei care l-au condamnat cosemnau despre el că este un „escroc”, oamenii vremii nu puteau înţelege.

În anul 1948 a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice în cadrul Bisericii Ortodoxe, această nouă formă de opresiune a dus la suferinţă, „reîntregirea” era forţată, din motive politice şi de strategie comunistă. Preoţii au rezistat, au organizat forme speciale de rezistenţă, au încurajat membrii bisericii la rezistenţă. Şi faţă de această biserică s-au manifestat „binevoitorii”, cei care vedeau „progresul”, adică informatorii care la rândul lor au fost agresivi prin modul în care activau chiar în imediata apropriere a feţelor bisericeşti.

„Bolşevicii nu au Dumnezeu” susţinea un preot greco-catolic, iar alţi adepţi au fost şireţi şi inteligenţi, au activat altfel, au încercat să reziste, dar vremurile au fost de fier.

Alte denominaţiuni, denumite în actele vremii „secte”, au rezistat prin credinţă, prin unitate, se întâlneau în case particulare, au făcut manifestaţii religioase, cu fanfară sau recitări de poezii, se întâlneau în subsolul caselor, s-au botezat după ritualul penticostal sau baptist, viaţa în background-ul sistemului înainta prin puterea credinţei. În paralel activau şi informatorii, prezenţi peste tot, se forma o pătură distinctă fie din frustrare, fie din interese meschine, unii chiar din convingere, alţii din frondă, unii inconştient controlaţi şi manipulaţi de noua putere.

În destinul cetăţii noile forme de organizare au determinat noi forme de rezistenţă: unii comercianţi şi-au dat foc la averea profesională pentru a nu plăti impozite, alţii şi-au construit utilaje după ce le-au predat la gospodăria colectivă, alţii au fugit temporar din zonă, alţii au ocupat proprietăţile cu forţa, alţii au lucrat în condiţii grele la Fabrica de Marmeladă, unitate de referinţă în oraşul Haţeg, unii s-au organizat în cooperative meşteşugăreşti, unii ascundeau recolta pentru a nu livra cotele impuse de stat, alţii se foloseau de sistem pentru a justifica fuga de acasă de la nevastă şi copii, pentru amantă…

Cartea abordează la început „eliberarea” Haţegului de armata sovietică, un capitol simbol pentru ceea ce urma să se întâmple. Eliberatorii confiscau totul de la haţegani: bunuri, animale, până şi gardurile de la case erau luate, adică „rechiziţionate” (a se citi furate), fără despăgubiri, fără formalităţii serioase. Foamete, suferinţă, dezamăgire, peste toate pâlpâia propaganda despre marele „eliberator”, populaţia era presată într-un mod ciudat, anistoric, vieţi zdrobite, violuri, o civilizaţie specifică micilor oraşe de provincie era topită de aparenţa eliberării.  

Deşi în această perioadă s-a încercat alfabetizarea cetăţenilor din Ţara Haţegului pentru a avea acces la cultură, dar prin modul cum a fost organizată, oamenii au refuzat accesul la informaţia scrisă pe motive insignifiante: dureri de cap, lipsa vederii, ocupaţia cu munca. În fapt intelectualii erau obligaţi să îi pună pe noii şcolari bătrâni să citească din broşurile comuniste, din cărţile sovietice. Ori se ştie din istorie că oamenii au învăţat să citească citind treptat din Biblie şi asta a fost un fenomen care a mişcat lucrurile în unele ţări care au avut un mai mare har şi deschidere spre eternitate.

Sunt intelectuali care apar în studiul monografic şi care au avut un rol important în zonă pentru păstrarea unei limite a demnităţii, ca: medici, avocaţi, profesori, comercianţi, meşteşugari, preoţi, militanţi creştini, anonimi, oameni care în economia divină au adus puţină mângâiere unor cetăţeni care au trăi în umilinţă la Haţeg, în patria lor dintre munţi, râuri şi cer.

Au fost şi zvoniştii, cei care au avut bune sau rele intenţii, zvonurile au măcinat inimile oamenilor: vor veni americanii să ne elibereze, Maniu va reveni la putere, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra URSS fiind văzute ploi de stele pe cerul din est, oraşe fiind distruse, maghiarii vor reveni în Ardeal, partizanii vor învinge, etc…

Viaţa a biruit în final, oamenii şi-au păstrat oraşul, şi-au păstrat ţara, a rămas Ţara Haţegului cu amprenta ei intensă într-o lume în mişcare, cei mai mulţi au reuşit prin credinţă, prin muncă, prin cultură, prin copiii pe care i-au crescut, prin rezistenţa lor sublimă la tsunami-ul din istorie, fenomene care vor mai reveni sub alte forme, pentrucă, deja, sunt analfabeţi în România, deja au dispărut întreprinderi, au apărut altele, oamenii ascultă greierii cântând în iarba înaltă de sub munte şi sunt gata să repete istoria dacă nu vor avea capacitatea de a rezista prin „cultura de Haţeg” – unică în Ardeal.

Autorul studiului a făcut numeroase trimiteri la bibliografie, a pus anexe din documentele vremii, fotografii, hărţi, citate[4]… Cartea are în background o viaţă densă, cititorul avizat va înţelege istoria în dimensiunea ei reală, ca stare. De menţionat că în studiu sunt inserate citate aşa cum au fost ele fabricate în acele vremuri, cu expresii uitate, cu greşeli gramaticale evidente, în stilul aşa-zis oficial al instituţiilor statului. Toate reflectă nivelul de cultură şi înţelegere a persoanelor care s-au tolerat, ori s-au urât în Haţeg.  

În anul 1945, la 10 Mai, se mai putea reţine din comunicatul primarului către haţegani:

„La orele 10,30 se va oficia un TE DEUM la toate bisericile din localitate la care publicul va lua parte în număr complet.

Elevii tuturor şcolilor se vor aduna în şcolile respective la orele 10, îmbrăcaţi cu toţii care au în costume naţionale româneşti.

La orele 11 se va aduna toată lumea în piaţă, unde va avea loc parada.

La orele 9 seara se vor face manifestaţii publice cu retragerea cu torţe, adunarea fiind în faţa Tribunalului.”

În anul 1953 se nota, referitor la greutăţile din Haţeg: „lipsa unui plan de sistematizare a oraşului, lipsa de canalizare, aşezarea abatorului de vite în mijlocul oraşului, lipsa unei întreprinderi comunale orăşeneşti.” (pagina 281)

În anul 1965 se putea reţine: „în ultimii ani fuseseră construite 5 blocuri cu 80 de apartamente, 75 case noi şi se renovaseră 85 case vechi. În materia aprovizionării populaţiei se construiseră: un  magazin alimentar, o librărie, cofetărie, local confecţii, magazin pentru mezeluri şi lactate, magazin de tricotaje, tutungerie, un complex meşteşugăresc pentru deservirea populaţiei, un Combinat de Industrializarea Cărnii.” (pagina 287)

Istoria veche reţinea: „Fiind un ţinut de graniţă, districtului Haţeg i-a revenit un rol important în apărarea Voievodatului Transilvaniei în faţa invaziilor turceşti din secolele XV- XVI, căile urmate de armatele otomane invadatoare: prin pasul Vulcan din Valea Jiului, sau prin Porţile de Fier al Transilvaniei, trecând pe aici. Un rol important al acestui sistem de apărare al Ţării Haţegului îl jucau cnezii români, având reşedinţe fortificate şi care luau parte la războaie cu cete înarmate.” (pagina 2).

Studiul monografic semnat de Iancu Badiu, dincolo de realitate, de resentimente, de amintiri mai plăcute sau nu, demonstrează că istoria îşi are tainele ei ca în acea zi de 24 iunie 1950 când la Mănăstire Prislop au fost foarte mulţi oameni la rugăciune din regiunile Braşov, Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Bucureşti, pentrucă grupuri mari de credincioşi erau atrase de Arsenie Boca.

Apoi ne reamintim că Nicolae Iorga afirma despre acest centru al românismului ce s-a format după cucerirea romană a Daciei că aici „s-a hotărât limba ce o vor vorbi românii”…

 

 

Constantin Stancu

Septembrie 2012.

    

  

         



[1] Badiu Iancu, Oraşul Haţeg în regimul comunist 1944-1965, Studiu monografic, Editura „Astra” - Deva, 2012 374 pagini. Cartea a fost lansată în cadrul festivalului „Zilele oraşului Haţeg, 24-26 august 2012” la simpozionul cultural din data de 25 august 2012 în prezenţa primarului oraşului Haţeg Goia Marcel Adrian, a domnului Viorel Demian, viceprimar, persoane care au sprijinit apariţia cărţii.

[2] Fonduri arhivistice: Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Hunedoara; Fond Primăria oraşului Haţeg; Fond Comisariatul de Poliţie Haţeg; Fond Prefectura Judeţului Hunedoara; Fond Chestura de Poliţie Deva; Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; Arhiva Ministerului Justiţiei, etc.

[3] Oraşul Haţeg – Prima atestare documentară în „Diploma cavalerilor ioaniţi” - 1247

[4] Autorul mulţumeşte la final, celor care l-au ajutat la apariţia studiului: Goia Marcel, primarul Haţegului; Viorel Demian, viceprimar;  Prof. Badea Rodica; Prof. Dragomir Manuela; prof. Stanciu Eugen; prof. Radu Igna; prof. Titus Blaj; sau ing. Moraru Liviu, pentru fotografiile puse la dispoziţie.

Vizualizări: 273

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Iulie 6, 2013 la 10:34am

FRAGMENTE  DIN RAPORTUL

Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale,

Septembrie, 2009 -

 

 

ŢARA HAŢEGULUI

 

I. Despre educaţie

1.2.4. Educaţia deficitară a populaţiei şi administraţiilor locale. Ritmul lent sau lipsa de interes,ambele inadmisibile, din partea instituţiilor abilitate ale statului pentru rezolvarea problemelor legate de regimul de proprietate al unor monumente sau situri istorice se suprapune peste dificultatea de receptare din partea comunităţilor locale, în primul rând a celor rurale, a sensului unei dezvoltări durabile. Absenţa programelor sistematice de instruire şi educare a comunităţilor pentru recuperarea rapidă a acestei carenţe sporeşte exponenţial şansa distrugerii definitive a patrimoniului vernacular.

Ataşamentul administraţiilor locale şi al populaţiei pentru „casele vechi” este subminat de perceperea acestora ca semne ale sărăciei, nicidecum ca paradigme ale unei tradiţii identitare capabile să susţină coeziunea socială şi să creeze bunăstare printr-o punere în valoare şi utilizare eficientă. Este cazul caselor tradiţionale din lemn sau de zid din Oltenia, zona Haţegului până în Maramureş Covasna şi Dobrogea.

- Curia (curtea) Nopcsa din Densuş.Istoric. Reprezintă un tip de edificiu interesant prin arhitectura sa particulară, jud. Hunedoara, dar mai ales important ca martor al memoriei unei istorii ieşite din comun, conservate încă de tradiţiile orale ale locului. Casele (curţile) care au aparţinut familiei Nopcsa, de la Densuş sau Fărcădin, sunt învăluite de umbrele misterului care a înconjurat membrii numitei familii. Istoria familiei Nopcsa (familia „Noapte”, numele fiind maghiarizat după 1701), una din cele mai celebre din Ardeal, cuprinde personaje contradictorii, aventurieri, nobili şi cărturari şi devine aproape legendară datorită spectaculoasei vieţi a lui Laszlo(Vasile) Nopcsa, nobil ziua şi tâlhar la drumul mare în timpul nopţii, despre care se spunea că ar fi fost celebrul haiduc Faţă Neagră.

Curtea de la Fărcădin este cunoscută sub numele de „castelul Berthelot”, după numele celui căruia regina Maria i-a dăruit casa care aparţinuse familiei Nopcsa.

Numele este împrumutat dintr-un roman al lui Jokay Mor, al cărui personaj central era un anume baron Hatzegy, supranumit tâlharul Faţă Neagră, locul acţiunii fiind chiar Haţegul. Contemporanii, surprinşi de asemănarea dintre acest personaj şi baronul Nopcsa, l-au identificat pe acesta din urmă cu Faţă Neagră, un haiduc care-i tâlhărea pe bogaţi şi-i înzestra pe săraci, iar ziua ducea viaţa de nobil şi demnitar. Nepotul lui Nopcsa-Faţă Neagră, Francisc Nopcsa, a fost un aventurier şi un important om de ştiinţă, vestit paleontolog, de numele lui legându-se descoperirea dinozaurilor pitici din zona Haţegului, lingvist albanolog, autor a cca. 150 de lucrări de etnografie, lingvistică, arheologie, istorie şi geografie, dar şi ...Starea actuală. Din păcate, curia Nopcsa din Densuş a fost abandonată după 1989 când s-a construit un nou sediu pentru primărie (instituţia funcţionase până atunci în clădirea curiei). S-a destrămat de la un an la altul, în aşteptarea demolării... Aceeaşi soartă a lovit şi curtea din Fărcădin.

- Biserica Sântămărie Orlea, jud. Hunedoara

Istoric. Închinată Maicii Domnului, biserica este cea mai impunătoare dintre ctitoriile Ţării Haţegului

şi păstrează cel mai vechi ansamblu mural din ţara noastră (1311). Pictorul (rămas anonim) s-a format în ambianţa picturii bizantine – practicată de zugravii de origine slavă (pictores graeci) – contaminată de arta italiană. Construită probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea, în deceniul 1270-1280, biserica se înscrie în tipul de arhitectură provincială romanico-gotică, răspândită de călugării cistercieni în Europa Centrală şi de Est, până în Transilvania.

Starea actuală. Monumentul a suferit grave deteriorări, apa de ploaie pătrunzând prin streşini. Pictura nu a mai fost restaurată şi riscă să dispară, fiind, de la an la an, mai puţin vizibilă.

Acelaşi tip de soluţie îl propun, ca un panaceu pentru aşa zisa „conservare” a galeriilor de epocă romană, cei interesaţi să distrugă Roşia Montană pentru a da curs unei investiţii economice care ar sărăci istoria şi identitatea culturală a României.

- Lucrarea: Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.

 

 

II. Distrugerile

3.2.2. Tipuri de distrugere ale patrimoniului arheologic

Primejdiile care ameninţă supravieţuirea patrimoniului arheologic pot fi, schematic, grupate în două categorii.

Distrugerile non-conştiente. Având în vedere că majoritatea siturilor arheologice se află încă

îngropate în pământ, fără a-şi trăda la suprafaţă existenţa, ele pot fi afectate sau distruse integral ca urmare a lucrărilor de infrastructură, amenajări funciare, agricultură sau alte tipuri de lucrări asupra terenului fără ca persoanele în cauză să fie conştiente de aceasta. Sursa acestei forme de agresiune este lipsa de educaţie a populaţiei.

Lipsa de educaţie şi informaţie generează fenomenul de migrare necontrolată a fragmentelor

arhitecturale, care îşi pierd relevanţa prin scoaterea lor din context. Un exemplu notoriu în zona Haţegului este cel al Bisericii „Sf. Nicolae” din Densuş, unde pentru a înfrumuseţa aleea de acces au fost „împrumutate” baze de coloane, elemente de frize, monumente cu inscripţii romane, majoritatea O altă formă de distrugere inconştientă era, cu ani în urmǎ, generată de unii profesori din învăţământul preuniversitar (în special de istorie), de bună credinţă, dar ignoranţi în probleme de protejare a patrimoniului, care au iniţiative distrugătoare, practicând împreună cu elevii o formǎ periculoasǎ de piraterie arheologică inconştientă, sǎpǎtura neautorizată. provenind de la Ulpia Traiana; la Peşteana (lângă Ulpia Traiana) un soclu de coloană, expus conform gustului unui mic întreprinzător „decorează” intrarea în crâşma satului.

Neglijenţa autorităţilor locale, secondată de neutralitatea sau neglijenţa unor arheologi care nu au ştiut sau nu au fost interesaţi să-şi facă integral datoria, au condus, la Apulum (Alba Iulia), la distrugerea unor complexe arhitecturale romane de mare interes pentru istoria arhitecturii, fără să fie salvată măcar „memoria ştiinţifică” prin cercetări arheologice exhaustive şi înregistrări/ relevee corespunzătoare: sediul guvernatorului roman şi termele au dispărut în tăcere din cauza expansiunii (Haţeg) este un exemplu paradigmatic.

 

III. Repere 

3.4.4. Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cu numele său complet Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, astăzi sat Sarmisegetusa, com. Sarmisegetusa, jud. Hunedoara

Descriere şi importanţă istorico-documentară. Sarmisegetusa romană, considerată una dintre

metropolele Imperiului Roman, a fost prima comunitate de cetăţeni romani întemeiată în inima regatului lui Decebal după cel de al doilea razboi dacic, încheiat în vara anului 106. Din motive strategice, oraşul a fost înfiinţat în Ţara Haţegului (sud-vestul Transilvaniei), la circa 30 km de Sarmisegetusa Regia (Grădiştea Muncelului, în Munţii Orăştiei), vechea capitală a regilor daci.

Etnogeneza românilor şi-a avut rădăcinile în colonizarea romană, iniţiată de întemeierea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa. Această realitate istorică, împreună cu impozantele monumente care se mai păstrează in situ, fac din Ulpia Traiana unul dintre cele mai importante monumente ale memoriei istorice şi culturale ale ţării şi, în consecinţă, obligă la o atenţie pe măsură din partea autorităţilor.

Ulpia Traiana Sarmisegetusa se întinde pe 32 ha în interiorul zidurilor şi pe încă cel puţin 100 ha în afara acestora. Identificat la începutul sec. XVI de către umanistul Mezerzius, oraşul roman a avut şansa de a nu fi fost acoperit de aşezări urbane ulterioare. Ruinele puteau fi văzute încă „în picioare” în plin secol XIX, potrivit preotului Ştefan Moldovan, care relatează că s-a plimbat pe străzile oraşului roman printre „clădirile aflate în picioare”. În interiorul zidurilor de incintă au fost dezvelite monumente esenţiale pentru cunoaşterea istoriei Daciei şi a Imperiului Roman, precum forul vechi (forum vetus) sau forul lui Traian, forul nou (forum novum) cu Capitoliul, templul lui Iupiter şi al Triadei Capitoline (cel mai important şi mai spectaculos templu din întreaga Dacie romană). În zona extra muros (în afara zidurilor), s-au dezvelit arheologic un amfiteatru şi seria de temple aparţinând culturii.

Finanţarea (în cadrul programului Phare 2003) în valoare de 7,2 milioane euro – dintre care 6,4 milioane euro reprezentau fonduri nerambursabile – nu a fost obţinută.

Prin calitatea vestigiilor arheologico-arhitecturale şi a mărturiilor epigrafice, Ulpia Traiana Sarmisegetusa este cea mai importantă mărturie a romanităţii situată la nord de Dunăre.

Problemele sitului. Dezvelirea, şi mai ales restaurarea şi punerea în valoare a vestigiilor pe care le păstrează încă, cer o atenţie specială.

Una din problemele acute ale sitului este cea a regimului de proprietate asupra terenului ocupat de oraşul antic, o problemă generalizată în cazul siturilor istorice şi arheologice. În vederea cercetării şi protecţiei, între anii 1998-2000 a fost achiziţionată de către MCC de la localnici o suprafaţă de 16 hectare înţesată cu ruine. Tot atunci, a fost demarat un program de restaurări, dar care a urmat un curs descendent până în vara anului 2005, când au fost cu totul întrerupte. Mai mult, deşi o nouă suprafaţă (cca. 16 hectare cu vestigii) a fost oferită ulterior spre vânzare, MCC nu a fost interesat de cumpărarea lor şi nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune.

Cu toate acestea, în starea actuală, vestigiile arhitecturale ale capitalei Daciei romane par să fie total uitate de către autorităţile române. Lipsa de educaţie şi de interes au schimbat fundamental starea vestigiilor capitalei Daciei romane, în timpul care a trecut de la vizita lui Ştefan Moldovan, în secolul al XIX-lea, până în zilele noastre.

Un alt aspect îl reprezintă situaţia din teren: infrastructura nu există, ruinele nu sunt restaurate,

coloane de marmură cu capiteluri superbe zac la pământ, oricine le poate sparge sau fura. Cele mai mari distrugeri au fost săvârşite în primii ani de după Revoluţia din 1989. În anul 2000, principalele fragmente arhitectonice au fost depozitate în două spaţii ale forului lui Traian – care urmau să fie acoperite pentru asigurarea protecţiei materialului litic –, pe o platformă din scânduri groase, care a costat peste 1 miliard de lei vechi. Acoperişul nu a mai fost executat. Prin urmare, lemnul a putrezit, iar blocurile de piatră au trecut prin el, distrugându-şi suportul. Muzeul actual este mic şi neîncăpător, iar muzeul vechi, care ar putea fi declarat monument de patrimoniu, este pe cale de a se prăbuşi. Pe terenurile achiziţionate de statul român între 1998-2000 se practică în continuare agricultura, deoarece nu au existat fonduri pentru a fi înregistrate în cartea funciară.

Pe lângă spectacolul vestigiilor arhitecturale, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, situată în una dintre zonele cu cel mai mare potenţial turistic din România, în imediata apropiere a Parcului Naţional Retezat, a vestitelor biserici medievale de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, a Cetăţii Colţ şi a castelului Huniazilor de la Hunedoara, deţine un potenţial turistic excepţional, care, dacă ar fi corect exploatat – potrivit reglementărilor internaţionale adoptate de România – ar aduce mari beneficii economice populaţiei locale, asigurând o calitate superioară a vieţii. O politică inteligentă, susţinută de un management corespunzător, ar fi putut crea până acum o zonă turistică la nivel european, salvând în acelaşi timp monumente de o valoare excepţională.

3.4.8. Germisara (Thermae Germisara, Thermae Dodonae), Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara

Descriere şi importanţă istorico-documentară. Aflată aproape de vărsarea râului Geoagiu în Mureş, nu departe de capitala Daciei romane Ulpia Traiana Sarmisegetusa (pe drumul roman care ducea spre Apulum), situl arheologic de la Germisara păstrează, încă, unul din cele mai spectaculoase monumente de arhitectură romană. Din ansamblul sitului fac parte un castru, aşezarea civilă şi vestitele băi (thermae). Complexul băilor este amplasat pe un promontoriu circular (diametru cca 95 m) în centrul căruia se află o cavitate naturală, care forma în antichitate un „bazin” natural în formă pâlnie. În pofida beneficiului pe care existenţa unui arhitect specializat în studiul monumentelor antice şi a urbanismului grecoroman l-a adus cercetării de arhitectură şi înregistrărilor de specialitate în timpul cercetărilor. Bazin pâlnie, plin cu ape termale (cu adâncime maximă de cca. 7 m şi suprafaţa superioară de 12 m/ 18 m). Datorită proprietăţilor curative, este frecventat şi devine loc de cult încă de pe vremea dacilor.

În jurul bazinului s-au descoperit altare şi alte monumente votive (plăcuţe votive de aur), cunoscute astăzi datorită cercetărilor arheologice (închinate unor zeităţi vindecătoare şi protectoare ale apelor termale, Asclepios, Hygeea, Diana, Nymphae). Romanii au păstrat o vreme mai vechiul toponim Germisara (germi – fierbinte; sara – izvor), care aparţinuse aşezării dacice care se întindea între limitele actualului oraş Geoagiu. Ulterior, fiind şi un loc de cult, complexul a luat numele de Termele Dodonei. Ansamblul termelor romane formează un monument istoric de valoare excepţională: caracteristicile organizării pe un teren particular înzestrat cu ape termale, ale amenajării şi funcţionării bazinelor (împreună cu sistemul lor de canale) excavate într-o formaţiune calcaroasă, îl situează la un nivel de importanţă comparabil cu acela al celebrelor amenajări termale de la Hierapolis (Pamukkale).

Probleme actuale ale sitului. Există, se pare, un proiect de restaurare (proiect de cercetare

arheologică, studiu geotehnic şi pavilion de primire a vizitatorilor, lucrări exterioare şi de protecţie a sitului).Acest complex – care ar fi putut deveni printr-o gestionare inteligentă unul din cele mai atractive situri istorice din România şi Europa – se află încă într-o stare deplorabilă. Bogăţia în monumente romane şi medievale a zonei Haţeg - Hunedoara ar putea constitui unul din pilonii dezvoltării de mare perspectivă a comunităţilor locale. Germisara ar ieşi în evidenţă prin particularitatea monumentelor sale săpate în stâncă, prin singularitatea unui sistem balnear roman de excepţie. În acelaşi timp, beneficiile pe care le-ar aduce imaginii României, ca ocrotitoare a ştiinţei şi culturii, ar fi incomensurabile.

Până la finele anului 2007 au fost finalizate doar lucrările de împrejmuire ale complexului. Deocamdată, starea de degradare a complexului îl ameninţă cu dispariţia.

Faptul că a fost introdus în programul de restaurare nu l-a salvat de la degradare, aşa cum nu au fost salvate nici monumentele de la Râu de Mori, Hipogeul pictat de la Tomis şi atâtea altele.

Neglijenţa autorităţilor locale dar şi a cercetătorilor care au studiat parţial situl sunt, probabil,

factori decisivi ai acestei situaţii.

Împrejmuirea bisericii „Coborârea Duhului Sfânt”, Ostrov, comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara.

Rezultatul uneia din cele mai spectaculoase forme de migrare a materialului litic roman într-o zonă aflată în vecinătatea Ulpiei Traiana Sarmisegetusa.

Datarea întemeierii bisericii, se sprijină atât pe un document din anul 1360 cât şi pe un altul care atestă la Ostrov, în anul 1402, existenţa unuia din cnezatele Ţării Haţegului şi anume cnezatul lui Dionisius de Oztro (Daneş de Ostrov) este cu siguranţă împrejmuirea romanomedievală

a bisericii din satul Ostrov. S-ar putea spune că împrejmuirea delimitează „nucleul de iradiere sacră” al bisericii în aşezarea pe care o slujeşte aşa cum împrejmuirea unui temenos delimita, sub alte auspicii şi într-o secvenţă temporală mult îndepărtată, zona sacră aparţinând unui templu. Prin prestanţa surprinzătoare a prezenţei sale concrete, împrejmuirea de la Ostrov a stabilit – voluntar sau nu – cu o claritate lipsită de orice echivoc, o linie de cezură originală între spaţiul profan al aşezării şi spaţiul sacru al bisericii şi necropolei sale.

Această împrejmuire, formată dintr-o aglomerare de pietre romane, este excepţională nu numai datorită numărului mare al monumentelor pe care le însumează şi a calităţii acestora de a fi fiecare în parte expresii ale istoriei sau artei imperiale romane, dar mai ales datorită originalităţii sale ca „produs” aflat până nu demult.

Nici monumentele purtătoare de inscripţii nu au avut o soartă mai bună. După ce interesul pentru conţinutul epigrafic al unora dintre altarele sau postamentele incluse în împrejmuire s-a epuizat prin publicarea acestora, monumentele au fost neglijate, astfel încât astăzi puţine dintre ele mai pot fi recuperate.

Împrejmuirea „megalitică” de la Ostrov (numită şi „gard ciclopic” de unii savanţi) a

constituit ea însăşi un adevărat tezaur de antichităţi din care unele piese au fost probabil extrase de colecţionari – cu sau fără voia localnicilor – pe parcursul timpului. Pentru asemenea schimbări de în procesul formării unor istorii şi mentalităţi care interesează în cel mai înalt grad, dar ale ale căror detalii rămân încă, din păcate, preponderent obscure. În cea mai mare parte a traseului, împrejmuirea este invadată astăzi de buruieni, de resturile vegetale rezultate de la înmormântările din cimitir, iar materialul litic se distruge în continuare sub acţiunea agenţilor exteriori.

Profilaturile sunt în majoritatea cazurilor atât de erodate încât nu mai pot fi descifrate, numeroase blocuri au devenit aproape informe.

Migrarea materialului litic în zona Ulpiei Traiana Sarmisegetusa poate fi urmărită începând cu secolul al XVI-lea, mai ales datorită interesului suscitat de inscripţii. Pe parcursul timpului, colecţionari, anticari şi epigrafişti care au colindat zona în căutarea materialului epigrafic, au transmis informaţii preţioase în legătură cu particularităţile fenomenului migrării antichităţilor romane în zona Ţării Haţegului. În special blocurile purtătoare de inscripţii erau transportate din locul descoperirii lor spre reşedinţele nobiliare – începând cu Palatul principilor din Alba Iulia, până la curiile răspândite în numeroase sate din zonă (Bretea Română, Fărcădin, Densuş, Mintia, Nălaţvad, Ostrov, Sântămărie-Orlea, Zam), sau spre alte colecţii particulare (la Deva sau Breazova). Amploarea acestui fenomen este descrisă extrem de sugestiv de către Mihail Ackner, care oferă informaţii importante într-o epocă în care, impulsionat de romantism, interesul pentru antichităţi cunoaşte o revitalizare excepţională: în raportul său cu privire la periegeza epigrafică realizată în anul 1847, Ackner notează că pe parcursul timpului „multe piese zac ascunse, reastupate intenţionat de locuitorii (iobagii) din partea locului, pentru ca ei să nu fie obligaţi a le transporta cu săniile ori cu carele fie la curiile feudalilor proprietari de pământ din satele vecine, fie la Mureş în vederea expedierii lor pe apă spre Viena la curtea imperială” [s.n.] (Mihail. J. Ackner , Die römischen Alterthümer und deutschen Burgen in Siebenbürgen, 1856, p. 18). Numeroase piese sunt transportate şi depuse în curtea bisericilor din zonă, pentru a fi apoi înglobate în ziduri sau utilizate ca postament pentru masa altarului bisericii (cum se poate vedea încă la Almaşu Mic, Nălaţvad, Mintia, Haţeg, Peşteana, Roşia Montană, Abrud, Tuştea, Strei, Streisângeorgiu, Sânpetru, Râu de Mori, Peşteana, Densuş). În secolul XIX, din piesele migrate se formează nu numai colecţii nobiliare, dar şi colecţii importante de antichităţi la liceele din Orăştie, Sighişoara şi Turnu-Severin, datorită acţiunii unor profesori remarcabili – pasionaţi de epigrafie şi de arheologie – ca B. Jánó, C. Gooss sau Al. Bărcăcilă. Clerul se implică şi el în acest gen de acţiuni, cum s-a întâmplat în cazul preotului Ioan Ianza din Grădişte (azi Sarmisegetusa), care colecţiona antichităţi pentru eparhia greco-catolică din Lugoj (IDR, III, 2).

Vezi Radu Popa, Tara Haţegului, p.108 şi urm.; Ferdinand Marsili, Danubius Pannonico-Mysicus, observationibus geographicis, astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. com. Marsili. Hagae-Amstelodami, I, 1726; ( apud IDR III/2, p.177); Th. Mommsen, CIL, III, Berlin, 1873 - 1902 apud IDR, III/2.

 Sub rezerva unor cercetări necesare în arhive, nu credem să existe un document care să ateste momentul de încheiere a migrării pieselor romane către împrejmuirea de la Ostrov. Este de presupus totuşi că prima parte a secolului XX a marcat sfârşitul migrării acestora.

Ca destinaţie dispunem de mărturia despre cele şase piese extrase de Ariosti în secolul al XIX-lea pentru a fi transportate la Viena, dar, din păcate, şi o mărturie modernă despre două piese mutate la muzeele din Deva şi Sarmisegetusa.

Singurele piese care au fost inventariate graţie aceluiaşi interes exclusiv epigrafic, formează un grup de 21 de blocuri cu inscripţii adunate şi publicate de I. I. Russu.

Dintre cele cele 21 de piese epigrafice menţionate de acesta, nu mai pot fi localizate în ziua de azi nici jumătate. Unele dintre ele mai fac probabil parte din împrejmuirea cimitirului dar sunt deteriorate în aşa măsură încât şi-au pierdut orice urmă de inscripţie şi, în unele cazuri, s-au dezmembrat şi nu mai pot fi recunoscute. În anii din urmă, o echipă de arhitecţi au inventariat din iniţiativă proprie 196 piese arhitecturale (care sunt încă vizibile) şi au dat spre publicare rezultatele studiului fragmentelor de valoare universală.

 

IV. Propuneri

Propuneri păstrătoare de arhitectură tradiţională;

- Zona Ţara Haţegului - Ţara Zarandului - Hunedoara. Acest peisaj cultural integrează

vechi ţinuturi româneşti din sud-vestul Transilvaniei, peisaje istorice cu valori excepţionale de

patrimoniu cultural şi natural, care se desfăşoară de-a lungul cursului inferior al râului Strei, pe Valea Mureşului şi până în Munţii Apuseni, învecinându-se cu munţii Poiana Ruscă, Retezat şi Şureanu. Patrimoniul cultural cuprinde monumente istorice excepţionale, ilustrând o secvenţă cronologică extinsă (bisericile din Sântămărie-Orlea, Densuş, Strei şi Streisângeorgiu, Râu de Mori, Ostrov, Peşteana, Ribiţa, Leşnic sau Gurasada, castelul Huniazilor din Hunedoara, biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, reşedinţe nobiliare ale familiei Cândea la Râu de Mori, Magna Curia din Deva, curiile Nopcsa din Densuş şi Fărcădin, precum şi siturile istorice – arheologice236 de mare notorietate: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cetăţile dacice din munţii Orăştiei etc.

- Zona minieră auriferă din Munţii Apuseni

Menţionăm că introducerea singulară a bisericii medievale din Densuş pe lista de aşteptare pentru clasarea în LPM diminuează şansele de reuşită ale acestui demers, eludând importanţa acestui monument ca expresie a unui peisaj cultural complex, definitoriu pentru mediul istoric al Ţării Haţegului. În consecinţă, este necesară delimitarea limitelor topografice ale peisajului cultural pe baza unui studiu de inventariere complexă a monumentelor importante şi a unui proiect de gestionare pe termen lung.

- peisajul cultural Haţeg (cu siturile arheologice împreună cu vestitele biserici medievale

de la Densuş, Sântămărie-Orlea, Strei, Strei-Sângeorgiu, Suseni/Râu de Mori, inclusiv cu

Cetatea Colţ etc.);

 

V. Măsuri

Măsuri la nivel metodologic:

- construirea unei politici a urgenţelor în conservarea-restaurarea componentelor artistice, bazată pe principiul minimei intervenţii, menită a scoate din pericol componentele artistice ale monumentelor istorice; este modalitatea prin care se pot avea sub control categorii uitate sau în mod nepermis neglijate, cum ar fi picturile bisericilor cneziale din Ţara Haţegului, picturile murale din bisericile ţărăneşti ale veacurilor XVIII-XIX sau picturile vitregitelor biserici de lemn.

 

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iulie 5, 2013 la 11:54am

Nu-ti cunosti  istoria , nu stii cine esti.

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Iunie 28, 2013 la 9:51pm

Cu regret, se pare că Judecătoria Haţeg va fi desfinţată, funcţionarii publici nu cunosc istoria şi semnificaţia locului în cultura română şi istoria noastră, deşi se pare că întreg ţinutul al putea intra sub protecţia UNESCO, după cum apare în materialul postat de Preşedenţia României referitor la Patrimoniul Naţional!! Dacă cei de la Centru al cunoaşte istoria, ar realiza că fac o mare greşală... Cel puţin simbolic, Ţara Haţegului intră în geografia eternă a României...

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Iunie 28, 2013 la 8:17pm

 Tara Hategului este o stanca de cremene milenara care atesta vechimea romanismului pe pamantul Hunedoarei. 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor