-Să-ți gâcesc, se repezi la mine drept în mijlocul aleii, luându-mi mâna și desfăcându-mi repede palma. Își plimba degetele peste liniile săpate în piele ca și când simțea, vezi-doamne, vreo magie. Închise ochii pentru câteva secunde și trase aer în piept, de parcă își aduna toate puterile să găsească tălmăcirea drumurilor ascunse în palma mea.
Făcu ochii mari, mă privi în față și zise:
-Mț-mț-mț! Doamne uite ce noroc ți s-arată de undeva de departe! Viață lungă o să ai și multe drumuri ai să bați, cum n-a mai colindat nimeni în familia ta. Numai că pan’ la noroc te pândesc o grămadă de primejdii, una mai mare decât alta. Iar dragostele toate ți-s legate, blestemate și încâlcite. Trebuie desfăcute și dat drumul norocului să-ți vegheze drumul. Mari împliniri ți s-or așterne în cale după aceea și vei fi ocrotită și călăuzită de duhul cel bun.

Până să mă dezmeticesc, țiganca îmi trase eșarfa înfășurată în jurul gâtului și dispăru cu ea în boscheți. Zise, în timp ce se depărta:
-Îmi trebuie un lucru de-al tău, ceva ce porți tu, ca să te dezleg de vraja care e pusă pe capul tău și de blesteme. Baticul îi bun. Vino mâine tot la ora asta, tot aici, ca să ți-l aduc înapoi după ce-l descânt.
Se pierdu printre tufe, la fel de repede cum apăruse, lăsându-mă pe trotuar nedumerită, fără să pot scoate nici un cuvânt.

Aveam vreo șaptesprezece ani și veneam de la școală. Drumul meu ducea prin parc, îl traversam în fiecare zi; dar n-o văzusem niciodată pe țiganca aceea iute de picior, cu părul pieptănat frumos în cozi lucioase, împodobite cu bănuți de aur. De unde-o fi știut ea ce se petrecea cu norocul meu încătușat în vreo temniță a tenebrelor, blestemat de o făptură rea, gata să-mi încurce toate drumurile vieții?... Veneau în vreun an examenul la facultate și olimpiadele toate în șiruri. Nu mă puteam juca. Să mă desfacă de rele cum o ști!
Și poate de aceea iubirea la care nădăjduiam întârzia atât, prinsă și ea pesemne în vreun descântec. Acum înțelegeam.

N-am închis un ochi toata noaptea. Mă gândeam la ce mi se întâmplase și cum de mă alesese țiganca tocmai pe mine. Țintă venise. O fi fost vreun simț al ei, vrăjitoresc se pare, care o trăsese înspre mine. Sau poate o fi fost eșarfa mea sclipitoare, adusa cu TIR-ul de prin Turcia? Mi-o dăduse o prietena a mamei, al cărei bărbat călătorea lunar prin lume aducând podoabe și minunății nemaiîntâlnite pe vremea aceea: truse de machiaj în toate culorile pământului, șaluri strălucitoare, parfumuri grele cu iz lemnos care țineau mult, oje sidefii și ciorapi cu model. Ne răsfăța mama cumpărându-ne cate-un odor de cate ori venea Costel acasă, cu gențile doldora de găteli femeiești. Așa se nimerise să primesc eșarfa argintie brodată cu trandafiri de catifea, cu franjuri lungi, grele, care săltau de câte ori pășeam pe trotuarele orășelului meu de provincie.
Numai bun de descântat șalul meu adus de domnul Costel, singurul lucrușor mai de Domne-ajută în vremurile acelea. El și ciorapii de plasă, înflorați pe alocuri cu boboci de trandafiri, asortându-se ca la carte .

Dacă nu mi-l aducea înapoi, ce-aveam să-i spun mamei? Că la altul nu aveam probabil să mai visez vreodată. Cu câtă admirație se adunaseră colegele să-l vadă, să pună mâna, sa-i simtă atingerea mătăsoasă… Oare cum putusem să i-l dau? Mă înspăimântam și mă frământam că putea să-l fi dus într-o casă murdară, de unde n-avea să mai facă vreodată cale-ntoarsă. Și-atunci ar fi urmat întrebări la care nu aveam răspunsuri și pedepse la care nici nu vroiam să mă gândesc.

Ziua trecu greu. Orele parcă nu se mai terminau. Colegele mă întrebau unde-i șalul meu frumos, cum n-avea nimeni în toată școala. Îl lăsasem acasă, ziceam, să nu-l stric. Dar numai eu știam la casa cui.

Aproape zburam pe drum după terminarea orelor, aveam întâlnire cu țiganca. Îmi desfăcuse poate vrăjitoriile blestemate și îmi eliberase iubirile. Iar eșarfa mea lungă, împodobită toată cu flori, ajutase la descătușarea lor și la spulberarea farmecelor. S-or fi dus odată cu noaptea, odată cu riturile țigăncii.
M-am așezat pe-o bancă, sosisem prea devreme. Oameni treceau în stânga și-n dreapta, veneau pesemne de la serviciu, elevii de la scoală. Numai țiganca mea nu mai venea. Am căutat-o printre copaci, pe după boscheți. Nu era. Adevărul începea să iasă la suprafață: mă păcălise de bună seamă și-mi furase ce aveam mai de preț. Era prima înșelăciune căreia îi căzusem pradă ușoară, sigură și naivă. Cum putusem să cred și s-o las să mă tragă pe sfoară cât ai bate din palme?
Mă uitam în jur: tot felul de oameni. De ce m-o fi ales tocmai pe mine? Îi plăcuse șalul, era de la sine înțeles de-acum că totul fusese o mare înscenare și o minciună rușinoasă, pe care o crezusem fără tăgadă.
Trecu vreun ceas. Stăteam pe bancă, punând la cale o ieșire dintr-un atac așa de mișelesc. Dacă i-aș fi spus mamei adevărul, ar fi fost uluită pesemne de credulitatea mea. Nu de ceartă mă temeam, ci de rușinea că picasem într-o capcană prostească. Hotărâsem să-i spun de ciudă tot și s-o rog să mă ierte, să mă dojenească, dar să-l roage pe Costel să-mi mai aducă încă o eșarfă tot așa ca cea pe care o purta pesemne de-acum țiganca, stricându-se de râs pentru cât de ușor mă trăsese în piept.

Am dat să plec, tristă și revoltată în același timp și mă depărtam deja cu pași înceți spre casă. Mă prinse o mână pe la spate:
-Hai, frumoasa, un’ te duci? Am alegat cât am putut, c-o-ntârziat otobuzu. Iaca baticul matale. Gata descântat.
Mă uitam la ea și nu-mi venea a crede: mi-l adusese înapoi, același, lucind în ape argintii în lumina soarelui.
-Să te ferească Dumnezeu de cele rele cât îi trăi! De-amu căile ți-s deschise, inima pregătită și mintea luminată. Dar să știi că matale ai să ai întotdeauna noroc la dreapta, nu la stânga, să ții minte când ți-i alege drumurile în viață!

Dispăru repede după niște tufe de trandafiri, grăbită că pleca “otobuzu”. Nu ceruse nimic de la mine și mă pipăiam să văd dacă nu-mi lipsește ceva. Gentuța era la locul ei, câteva monezi tot acolo, în buzunarul uniformei. Ce-o fi vrut ea să spună? Îmi vine în minte pățania asta câteodată și mă căznesc să-i găsesc tălmăcirea. Cum rămânea deci cu norocul meu?

După atâția ani, gândesc că am în partea stângă inima. Cu iubirile ei, sosite și dispărute, ascunse, pierdute, gonite, uitate, ucise.
Cu mâna dreaptă, scriu.

Vizualizări: 107

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor