Hoţul

 

A ţinut bădia Costache post negru vineri, pentru a judeca mai bine: să taie nucul bătrân ce-i umbrea  privirea de la fereastră ori ba?

Sâmbătă, pe când soarele se mai smiorcăia a somn, moşul şi-a făcut închinăciunea, şi-a luat sfânta anaforă, iar când a prins umblătură în curtea vecinului- nepot de la sora Varvara-i-a strigat:

-Costică, fă-te oleacă la gard!

-Neaţa bună, uncheşule! Care-i treaba?

-Iaca, nucul  ista din drum, l-aş tăia. Ajută-mă, îţi plătesc!

Cât ce-a făcut soarele ocolul satului, pornind din brădetul curţii bisericeşti, brădetul din dreptul altarului, ajungând acum a scărpina coama dealurilor de la apus, că bătrânul nuc era stivuit, numai bun de pus pe foc.

-Parcă-ţi pare rău, bădie?

-Nu mă-ntreba! O rămas mlădiţă, pân-o creşte să facă roată a umbri casa, mai va un sac de sare. Mă înghesuie urâtul, aşa mai văd şuşaua, pe unul, pe altul. Auzeam numai vorbe din drum, da de văzut nic, din cauza stufosului! Ş-apoi ţinea şi curent în ogradă. Le trăgea la măsele pe-orătănii!

 

Moş Costache e văduv de doi ani. Doi ani sunt atâtea zile, vreo 700 la număr. N-a reuşit să se înveţe cu lipsa Anei. Seară de seară pune şi perna ei pe pat, lui nu-i face trebuinţă, da nu-l prinde somnul altfel.  Îi sărută chipul din tabloul aşezat între icoane, îi povesteşte ce-a  rămas nespus de peste zi , potriveşte perna ei, parcă n-ar sta bine, apoi se culcă.

Nepoata, coana Getuţa, cum o dezmiardă el, îi este musafir măcar o dată pe săptămână. Nu vine cu mâna goală: un olan  cu lapte prins, o poală de plăcinte, un castron de sărmăluţe atunci scoase din cuptor, da-i pe grabă tot timpul.

-Şăzi colea pe fotoliu, nu sta în picioare! Te-or durea ca mâine.

-Mă dor ele şi azi, nu stau că-s pe fugă!

De dragul vorbii, de-a depăna timpul cu cineva , moşul tot scorneşte câte una , de pleacă coana fix peste un ceas. Iaca fuga, nu-i!

Odată, a întrebat-o de zărbuşcă:

-Coană Getuţo, ia zi-mi şi mie reţeta de la zărbuşcă. Am de toate, da nu ştiu a le potrivi!

-În niciun fel nu le potriveşti , îţi aduc eu o ulcică. Fac mâine zărbuşcă.

-Bag seamă că te temi să n-o fac mai bună ca neta!

Şi ţinea femeia în loc până pricepea el cum se face borşul ăla dres cu chişleag. După vreo două jumătăţi de oră :

-Ei las, ai să mi-o spui data viitoare mai pe îndelete! Acu mai rău m-ai încurcat!

Alteori îl întreba ea:

-Moşule, nu pofteşti nimica bun? O mâncare de-ţi place mai mult, poate? Spune-mi, că-ţi fac!

Atunci, el doar dădea din cap că nu, îngrijindu-se de treburile femeii:

-Du-te dar, îi fi având de lucru acasă, să nu te certe Costică!

Cum să-i spună ei, ce pofte are el ? S-ar cădea? Nu s-ar cădea! Îşi îndrepta ochii spre peretele cu icoane:

-De tine mi-i poftă, Anuţă! De tine! Mai ieri ţi-am prins sălbăticiunea buzelor .Ce s-au mai zbătut! Nu ştiau ele cum se face sărutatul,  da noroc cu mine, că eram şcolit! Şi azi iacătă-mă-s singur cuc!  

*

 

Se mai zburleşte iarna a stăpână , dar nu mai poate; e pe sfârşite. A dat iama soarele-n zăpezi, de-a făcut o udeală şi-o fleoşcăială pe drumuri de mai mare râsul! Şi-au dosit şi copiii săniile, nu mai fac uruiuş  şi hărmălaie, de stătea bătrânul ziua-ntreagă la geam să-i vadă, să-i audă. Doar gemenii lui Doroftei îi călcau pragul ca la trei zile o dată, dar nu veneau  împreună. Ori stătea un ceas  cu uncheşul la poveşti Vlăduţ, ori Ştefănuţ. Moşul se prefăcea  că nu ştie care-i şi-ntreba:

-Tu care eşti , măi ţâcă?

-Ştefănuţ, moşule.

-Şi frate-tu unde-i? La prins muşte? De ce veniţi voi tot câte unul, câte unul şi nu amândoi deodată?

N-aştepta răspunsul, începea a-i povesti de pe unde rămase cu  istorioara de data trecută . Când se auzea câte un zgomot din camera alăturată,  pe ţâcă odată ce-l prindea interesul:

-Vai bădie, chiar aşa ţi s-a întâmplat? Cum, cum ai spus? Mai zi o dată, că nu te cred!

Şi-atunci să vezi foială pe băiat, mâini frământate, când trecute prin păr, când scărpinând nasul!

Într-una din zile, numai ce-apare coana Getuţa, nu cu mâna goală, ci cu urechile lui Vlăduţ :

-Uite spurcăciunea, moşule, dădea să fugă prin grădină. Vezi că-ţi fură din casă, unul te ţine de vorbă , celălalt te fură! Pune bănuţii pe masă şi se-apucă de mângâiat băieţii !

Bătrânul se duce şi se-ntoarce din odaia de curat; ţine o casetă mică , în mâinile ca două crengi cu scoarţa gălbuie şi vălurită:

-N-am nicio lipsă ; de ce-i ocărăşti?

Cât s-a chinuit femeia să-i explice că i-a bănuit , că i-a urmărit, că l-a văzut pe ăsta de i-a lungit urechile cum a ieşit din casă pitulat, n-a putut să-l clintească  pe moş din ale lui.

-N-am nicio lipsă, n-auzi? Dă-le banii înapoi!

Mai mare decât strădania femeii a fost mirarea băieţilor. Au făcut nişte ochi, au schimbat nişte priviri, de ziceai că minunile lumii se perindau prin faţa lor!

Rămas singur, bătrânul  a dus cutiuţa la locul ei, la vedere  în încăperea bună, s-a întors ruşinat la chipul Anei din tablou:

-Mă iartă, tu Ană, tu, da tare mi-i urât! Cine m-ar mai asculta pe mine acuma? Ori cu doi bănuţi, ori fără, tot atâta mi-s! Mă iertaţi şi voi! ( se-nchină la icoane)

**

Vlăstarul de la bătrânul nuc a făcut ochişori şi el, doar că nu creşte drept, ci aşa într-o parte.

-Măi micuşorule, dacă-ţi pun broboada Anei în cap, te cuprind tot! Acuş, acuş îţi dau tiuleiele, bată-te-ar norocul şi binele! Da încotro, mă rog? Apoi, tată-tu o fost nuc drept, nu aşa strâmbăciune. Poate nu faci vreo boroboaţă şi-i strici sămânţa! Hai că ţi-oi pune proptele!

O trimite moşul pe coana Geta să-i aducă gemenii.

-Mă gândeam, poate m-ajutaţi să-ndrept nucuşorul de la poartă. Vă plătesc! le spune el rugător, fără nicio umbră de amintire cu privire la presupusul furtişag.

S-au prins băieţii la ciubuc, nu cu prea multă vorbă, ci chiar cu bucurie. Au pregătit un braţ de leaţuri, unele-n furcă, altele doar ţăruş, toporişca, legături şi cu voie bună, toţi trei hop în drum la proptit copăcelul.

-Nu-i bine să crească strâmb, acuma-i mic şi nu ia seama, dar când o ajunge ca mine l-o durea strâmbătura! Şi-i păcat de rod, c-ar face nuci bune, dintr-alea mari cu miezul auriu.

-Da câţi ani ai, bădie? aruncă o vorbă peste umărul plin de treburi acum, Ştefănuţ.

-Ei, câţi am, păi câţi să fie? Ia acolo o nimica toată, dă jos din sută degetele de la mâini.

-90.

-Nu, amândoi!Nu sunteţi doi?

-Ai 80, bădie, o sută scăzut zece şi încă zece, ai optzeci, bădie!

-Mai adăugaţi trei, nu fiţi zgârciţi!

-83, uliuuu da mulţi-îs! Fuge moartea de mata , se teme!

Se veseleşte  şi bătrânul de vorbele lor.

-O ţine Ana mea legată fedeleş, dar când o fi s-o slobozească, tare mi-ar plăcea să fie iarnă. Ninsoare-afară şi eu în culcuş nou socotind câte bune, câte rele am făcut.C-am mai făcut şi răutăţi, ba o vorbă la mânie, un pahar în plus, ocheade pe la muieri, dar n-am păgubit pe nimeni, n-am luat ce nu era al meu, n-am făcut moarte de om, Doamne, iartă-mă!

-Ocheade, moşule? Cum vine asta? îl iscodesc amândoi deodată.

-Ei, o aduceam pe doctoriţă cu şareta de la gară şi mi-o rămas ochii la dumneaei în dispensar. O venit Anuţa c-un măturoi, mi-o măturat ochii din poalele cucoanei, o scărmănat-o şi pe ea oleacă, să-i cunoască trecerea şi-apoi gata. Mângâiat am fost şi acasă cu nişte cuvinţele de mă ard şi azi la obraz! Cât pe ce să rămân holtei, de râsul lumii! Iote şi gâştele astea,  înoată una după alta, mânate de vânt, schimbă uncheşul firul vorbii. Dacă rămâne vreo zăbăugă în urmă, se pierde în baltă, se destramă de zici că nici n-o fost. Mai ajunge ea mângâierea lui Dumnezeu? Nu mai ajunge! Păi dacă n-o dat ascultare!

-Care gâşte, moşule? Care baltă? Ăsta-i cerul, îl corectează, nu fără importanţă Vlăduţ.

-Tot o baltă! Măi bărbătuşi, bună treabă aţi făcut! Se vede c-o s-ajungeţi oameni de nădejde, uite ce frumos l-aţi priponit! Aşa, să-l cuprindă lumina pe de-a-ntregul, ce de nuci o să facă! O să vedeţi când le-ţi mânca, ce bunăciune!

***

 

A trecut vremea. S-a îndreptat şi nucuşorul de la poartă. Mândru a mai fost în toamnă: a făcut o nucă!

Acum se frământă tot, îşi aruncă mănuşile din mâini, altele-i vin la loc, cuşma-i cade pe frunte, o ridică.   Vrea să-l îmbrăţişeze cu privirea pe moş Costache, să-i  fure din dulceaţa chipului, să o  strecoare în crenguţe, să facă rod  bogat. Uncheşul iese pentru ultima oară pe poarta casei. Loc de tristeţe pe faţa lui nu-i; doar o pace desăvârşită şi un surâs blajin.

În vârful picioarelor, solemn, copăcelul îl aşteaptă să-i treacă pe dinainte. Şi cojocu-i aşa greu, şi căciula-i tot cade pe ochi, şi aşa mai ninge!

 

Vizualizări: 120

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de ionita gabriela pe August 15, 2017 la 10:04pm

- mulţumesc! o seară frumoasă!

Comentariu publicat de dinu deleanu pe August 15, 2017 la 8:58pm

Felicitari ! :)

Comentariu publicat de ionita gabriela pe Februarie 5, 2015 la 10:41pm

-mulţumesc pt. lectură şi semn, dl. Apetroae

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Februarie 5, 2015 la 9:21pm

Pentru IONIŢĂ GABRIELA: Textul exprimă multă originalitate în expunerea variilor stări evenimenţiale ale spaţiului profan, umanizat  cu imagini  configurăte extrem de stylizat!   Interesant!... Felicitări! G.A.S.  

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor